ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 807/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului de față și luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 26.04.2018, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul să-i achite suma de 536.042,62 RON, reprezentând contragaranția aferentă garanției asumate în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/25.06.2013 și a confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/28.06.2013, precum și suma de 504.535,64 RON, reprezentând contragaranția aferentă garanției asumate în favoarea aceleiași bănci, în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/06.03.2013 și a confirmării de includere în plafon nr. x_CTG/19.03.2013, pentru beneficiarul S.C. B. S.R.L. și a dobânzii legale aferente ambelor debite, calculată începând cu 03.04.2016 și până la achitarea lor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3816/17.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 54/18.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul a declarat recurs, în care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare invocat, autorul recursului a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate criticile sale referitoare la respectarea mandatului acordat acestuia conform Anexei C.1 la convenția nr. 1/2012 și a celor privind analiza efectuată potrivit Normei nr. 1/2012.

Contrar a ceea ce a reținut curtea de apel, recurentul-reclamant a apreciat că Regulamentul U.E. nr. 575/2013 nu era aplicabil instituțiilor nebancare, iar potrivit art. 6.1 din convenția nr. 1/2012, riscul său operațional nu era preluat de intimatul-pârât.

Sub acest aspect, a menționat că noțiunea de risc operațional era definită de art. 6.1 din convenția nr. 1/2012, coroborat cu art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 și viza pierderile sau profitul estimat, rămas nerealizat, generat de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane neadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, în executarea mandatului acordat de intimatul-pârât.

A mai arătat că instanța de prim control judiciar nu a menționat motivele pentru care a reținut utilizarea unor procese sau resurse umane neadecvate în exercitarea mandatului, care ar fi dovedit ipoteza riscului operațional.

În continuare, a susținut că instanța de apel nu a expus motivele pentru care i-a reținut culpa în executarea mandatului și caracterul justificat al refuzului intimatului-pârât de a achita contragaranțiile, atât timp cât din documentele analizate nu rezulta că declarațiile și situațiile financiare ale beneficiarului erau false.

Mai mult, a arătat că verificarea respectării clauzelor convenției încheiate a fost realizată și de către intimatul-pârât, care, constatând că solicitările erau eligibile, a emis confirmările contragaranțiilor.

De asemenea, a menționat că aspectele în temeiul cărora cererile de executare silită au fost respinse puteau fi cunoscute de intimatul-pârât încă de la data confirmării garanțiilor.

În concluzie, recurentul-reclamant a subliniat că instanța de apel nu a respectat exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile din cererea de apel și nu a indicat dispozițiile legale aplicabile.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 1.170, art. 1.243, art. 1.266, art. 1.268 alin. (3), art. 1.270 și art. 1.535 alin. (1) C. civ., cât și clauzele convenției nr. 1/2012.

În dezvoltarea acestuia, recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit s-a reținut că refuzul de plată a contragaranțiilor a fost întemeiat, ca urmare a neanalizării condițiilor referitoare la criteriul de eligibilitate a beneficiarului, privind neîncadrarea acestuia în categoria întreprinderilor aflate în dificultate.

A mai afirmat că instanța de apel nu a interpretat clauzele contractuale unele prin altele, nu a ținut cont de scopul convenției părților și a ignorat și a lipsit de efecte clauzele referitoare la mandatul acordat.

În concret, a susținut că nici în Convenția nr. 1/2012 și nici în Norma nr. 1/2012 nu este indicat vreun criteriu din care să reiasă că beneficiarii implicați în litigii nu erau eligibili pentru contragarantare sau că pronunțarea ulterioară a unor sentințe ar fi afectat situațiile financiare ale beneficiarului încheiate în urmă cu doi ani.

În acest context, a subliniat că obligațiile care erau de esența contractului încheiat între părți au fost îndeplinite, iar eventualele lipsuri sau vicii au fost invocate cu rea-credință în absența modificării condițiilor mandatului, potrivit art. 12.7 din convenția nr. 1/2012.

Mai mult, a afirmat că hotărârile judecătorești invocate de instanța de apel nu au avut ca obiect examinarea corectitudinii sau anularea situațiilor financiare încheiate de beneficiar și analizate de finanțator cu doi ani anterior pronunțării lor.

A mai arătat că verificarea eligibilității și a condițiilor de contragarantare s-a realizat în temeiul criteriilor prevăzute în convenția nr. 1/2012 și Norma nr. 1/2012, iar din documentele indicate nu a rezultat că societatea nu ar fi fost eligibilă sau că la data acordării garanțiilor sau a contragaranțiilor nu ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute pentru achitarea lor.

În continuare, a susținut că instanța de apel în mod eronat a apreciat că plata garanțiilor către A. S.A. s-a efectuat cu încălcarea art. 5.1 din convenția nr. 1/2012, atât timp cât condițiile pentru plata acestora, astfel cum erau prevăzute în convenția nr. 82/29.08.2008, erau îndeplinite.

În opinia recurentului-reclamant, interpretarea instanței de prim control judiciar dată art. 5.1 din convenția nr. 1/2012 excedează limitele mandatului acordat și criteriile de eligibilitate stabilite prin Norma nr. 1/2012, atât timp cât respectarea lor a fost probată în cauză.

De asemenea, a susținut că și aprecierea instanței de prim control judiciar privind lipsa de diligență în cunoașterea activității ilicite a beneficiarului este greșită, întrucât procedura de acordare a contragaranțiilor a fost respectată, iar monitorizarea prevăzută de art. 5.2 era reprezentată de un raport lunar privind situația rambursării creditelor garantate din care nu se puteau extrage niciun fel de informații privind eventuala conduită penală a beneficiarului.

A mai arătat că valabilitatea angajamentului său era strâns legată de condițiile de finanțare comunicate de finanțator, avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare sau de modificare a garanțiilor.

În opinia sa, pentru a se reține lipsa diligenței în executarea mandatului, intimatul-pârât ar fi trebuit să facă dovada diligenței impuse de recurentul-reclamant pentru garanțiile necontragarantate comparativ cu cea stabilită pentru cele contragarantate. Or, acest aspect nu a fost probat în cauză.

În continuare, a menționat că analiza instanței de apel a vizat activitatea beneficiarului ulterioară acordării contragaranțiilor, realizându-se fără identificarea legăturii dintre aceasta și executarea mandatului sau a contraganțiilor acordate.

Totodată, a mai subliniat că diligențele pe care le-a depus în îndeplinirea mandatului ar fi trebuit apreciate numai prin raportare la cele stabilite în criteriile de eligibilitate și în condițiile de contragarantare din Norma nr. 1/2012.

În acest context, a arătat că verificarea eligibilității beneficiarului s-a efectuat cu respectarea exigențelor impuse de convenția încheiată, iar confirmarea contragaranțiilor notificate de către intimatul-pârât s-a realizat în baza verificărilor realizate chiar de acesta.

În opinia autorului căii de atac, raționamentul instanței de apel cu privire la necesitatea efectuării unor demersuri suplimentare este greșit, întrucât contravine prevederilor art. 1.267 C. civ., Normei nr. 1/2012 și voinței părților transpusă în convenția nr. 1/2012.

Sub acest aspect, evocând dispozițiile art. 1.267 C. civ., a arătat că termenii și condițiile mandatului trebuiau interpretate în acord cu natura contractului și cu voința reală a părților, având în vedere că acestea au stipulat limitativ verificările pe care recurentul-reclamant trebuia să le efectueze. În lipsa unei prevederi care să permită extinderea acestor verificări la alte situații, a susținut că niciun demers suplimentar nu putea fi întreprins.

În continuare, a afirmat că în cauză probatoriul administrat relevă că părțile au stabilit ca acordarea contragaranțiilor să se realizeze doar potrivit convenției nr. 1/2012, astfel că interpretarea instanței cu privire la neîndeplinirea obligației recurentului-reclamant de a verifica, la data acordării contragaranției, criteriul de eligibilitate privitor la neîncadrarea beneficiarului în categoria "întreprindere în dificultate" contravine voinței reale a părților și prevederilor art. 1.268 alin. (3) C. civ.

A mai susținut că, față de dispozițiile art. 1.270 C. civ., instanța nu putea modifica contractul și nici nu putea aprecia asupra rațiunii pentru care părțile au stabilit documentele referitoare la dovada eligibilității beneficiarului, aceste aspecte neputând fi cenzurate doar în baza susținerilor intimatului-pârât.

Conchizând, a subliniat că acordarea contragaranțiilor s-a efectuat din perspectiva faptului că la data verificării documentelor, societatea beneficiară îndeplinea toate condițiile în acest sens.

La 02.09.2021 intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 09.02.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu calea de atac exercitată, stabilind termen pentru astăzi în vederea soluționării ei.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant susține, în esență, că decizia atacată nu cuprinde motivele care au condus la înlăturarea criticilor sale referitoare la respectarea mandatului care i-a fost acordat conform Anexei C.1 la convenția nr. 1/2012 și a celor privind analiza efectuată potrivit Normei nr. 1/2012.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretențiile și apărările lor de către instanța sesizată.

Prin raportare la aceste dispoziții, Înalta Curte reține că reclamantul a criticat prin cererea de apel soluția primei instanței, susținând, printre altele, că beneficiarul este considerat întreprindere în dificultate, în sensul prevăzut de art. 2.1. lit. f) din Norma nr. 1/2012 numai în trei ipoteze, în care nu se încadrează și cazul existenței unor litigii în care să fie implicat acesta și, totodată, că verificarea criteriilor de eligibilitate se face, conform Anexei C.7 la Convenția nr. 1/2021, exclusiv în baza declarației pe propria răspundere, situațiilor financiare anuale pe ultimele două exerciții finaciare încheiate, certificatului constatator emis de O.R.C., extraselor R.E.C.O.M./B.P.I. și certificatului de atestare fiscală.

Aceste critici nu au fost analizate de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, deși erau susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția pronunțată în cauză. Aceasta deoarece atât acțiunea, cât și apelul au fost respinse, în principal, în considerarea neîntrunirii criteriului de eligibilitate constând în existența unor litigii în care era implicat beneficiarul și despre care ar fi avut cunoștință recurentul-reclamant.

De altfel, instanța de prim control judiciar a pornit de la premisa eronată conform căreia reclamantul nu a formulat critici împotriva considerentelor care au condus prima instanță la pronunțarea sentinței atacate, ci doar a reiterat argumentele care au fundamentat cererea de chemare în judecată. Or, această concluzie este infirmată de conținutul cererii de apel care diferă de cel al cererii de chemare în judecată.

În aceste condiții, Înalta Curte impune concluzia că decizia recurată nu întrunește exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde argumentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin cererea de apel. Neanalizarea lor de către instanța de apel echivalează cu necercetarea deplină a fondului cauzei de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Întrucât incidența acestui motiv de nelegalitate a fost demnostrată, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, curții de apel.

În rejudecare, aceasta va răspunde criticilor formulate prin memoriul de apel și va ține cont de faptul că prin art. 4.1 din convenția de contragarantare încheiată între părți, intimatul-pârât l-a mandatat pe recurentul-reclamant să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții întreprinderilor mici și mijlocii care fac dovada întrunirii acestora, verificările fiind indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la convenția dintre părți. Ca urmare, cum în convenția lor, părțile au enumerat în mod limitativ criteriile și documentele în baza cărora se efectuează verificarea, instanța de apel va constata că nici o altă verificare suplimentară nu poate fi făcută fără ca vreuna dintre părți să încerce să se desprindă, practic, din raportul contractual, prin transferul către cealaltă a unei obligații care se plasează în afara înțelegerii asumate. De asemenea, curtea de apel va ține cont de faptul că părțile nu au negat parcurgerea procedurii confirmării contragaranției, precum și de faptul că și Fondului Român de Contragarantare S.A. îi revine, potrivit art. 4.3 din convenție, obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării, sens în care riscul operațional nu revine doar garantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 54/18.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2022.