ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2257/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18.03.2021, sub nr. x/2021, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii IFN S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 211.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material produs în executarea convenției-cadru plafon de garantare nr. 84/465/2010.

Prin sentința civilă nr. 1836/30.06.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția de prescripție. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii IFN S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A..

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel apelanta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN.

Prin decizia civilă nr. 651 din 13 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN.

Împotriva deciziei din apel, a formulat recurs FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că decizia atacată constituie sub aspectul motivării o simplă reiterare a considerentelor sentinței primei instanțe și a susținerilor intimatei și că instanța de apel nu a examinat în niciun fel criticile din conținutul căii de atac devolutive. Totodată, recurenta arată că deși a criticat hotărârea primei instanțe pentru lipsa analizei naturii juridice a relațiilor contractuale dintre părți, instanța de prim control judiciar a reluat considerentele din sentința pronunțată fără a prezenta un raționament propriu și fără a răspunde criticilor. De asemenea, potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel trebuia să analizeze din nou cauza și să raspundă argumentat la criticile și mijloacele de apărare invocate. Or, susține recurenta, instanța de apel nu a analizat punctual criticile invocate de către aceasta, soluția cuprinsă în dispozitiv fiind nemotivată. Totodată, în opinia recurentei instanța de apel nu a analizat critica esențială formulată de către aceasta cu privire la faptul că nu putea să prevadă la momentul plății garanției că banca nu va relua executarea silită sau nu va preda titlurile în cazul renunțării la executare.

Sub un alt aspect, recurenta critică aplicarea în mod greșit de către instanța de apel a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Autoarea recursului susține că instanța de apel, nesocotind acțiunea în răspundere contractuală cu care a fost sesizată, a construit întreg raționamentul cu privire la momentul începerii termenului de prescripțiee pe susținerile intimatei, fără a analiza prevederile convenționale aplicabile față de data plății garanției, respectiv 23.12.2011. În acest sens, arată că art. 7.7 din Convenție a fost radical modificat prin art. IX din actul adițional nr. x/5.04.2011, iar prin art. X al aceluiași act adițional a fost introdus un nou capitol cu privire la împărțirea riscului de credit între banca și Fond. Or, susține recurenta, din probele administrate în cauză rezultă că dupa efectuarea plății, aceasta a inițiat demersurile de recuperare a creanței, solicitând executorului bancar să dispună înscrierea creanței în dosarul de executare nr. x/2011. În final, recurenta solicită să se constate lipsa motivării hotărârii atacate, arătând că instanța de apel a preluat statuările Tribunalului fără a examina raportul juridic dedus judecății și fără să arate motivele pentru care s-au înlăturat criticile acesteia, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

O altă critică vizează încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material. Astfel, recurenta susține că instanța de apel a aplicat dispoziții convenționale care nu corespund situației juridice deduse judecății, reținând în mod eronat dispozițiile art. 7.7 din convenție, așa cum erau prevăzute înainte de 5.04.2011. Mai susține recurenta că în cauză sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864 și art. 1350 din Noul C. civ., în sensul că intimata prin fapta sa ilicită de neurmărire a recuperării sumelor a produs un prejudiciu constând în suma achitată cu titlu de garanție, aceasta fiind de drept în întârziere și neexistând o clauză exoneratoare de răspundere stipulată de părți. În opinia recurentei instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de interpretare a contractelor, pronunțând o hotărâre lipsită de suport legal. Astfel, recurenta arată că în mod eronat s-a reținut în decizia atacată că prin demersurile efectuate de către aceasta de solicitare a informațiilor demarate în 2012 a admis indirect nașterea dreptului la acțiune încă din 23.12.2011, ignorându-se voința părților și reinterpretând prevederile contractuale cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit recurentei.

Totodată, susține recurenta, nu se poate afirma că termenul de prescripție a început să curgă la 23 decembrie 2011, când a fost plătită garanția, întrucât banca a pretins că dosarele de executare sunt active și a comunicat abia la 04.01.2019 că acestea au fost închise în anul 2014. De asemnea, recurenta consideră că modul în care părțile au înțeles să reglementeze aceste obligații nu poate fi cenzurat de instanță, față de prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.. Recurenta susține că instanța de apel nu arată motivele pentru care a înlăturat toate apărările cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și nici nu a analizat condițiile răspunderii contractuale, nefiind stabilit momentul la care a fost cunoscut prejudiciul.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a modificat în mod nelegal convenția cu nerespectarea art. 969 și art. 970 C. civ.

În concluzie, recurenta arată că în cauză prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă abia la data la care banca a informat-o cu privire la închiderea dosarelor de executare silită, respectiv la 04.01.2019, acesta fiind momentul la care aceasta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului, săvârșirea faptei ilicite și persoana responsabilă, astfel încât formularea prezentei acțiuni la 17.03.2021 a respectat termenul general de prescripție de 3 ani.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata – pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuiaca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate privind nemotivarea deciziei recurate care pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și critici de nelegalitate cu privire la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare invocat de către recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și care vizează nemotivarea hotărârii, nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia atacată constituie sub aspectul motivării o simplă reiterare a considerentelor sentinței primei instanțe și a susținerilor intimatei și că instanța de apel nu a examinat în niciun fel criticile din conținutul căii de atac devolutive.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat criticile formulate prin apelul declarat și a expus considerentele în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din decizia recurată.

Totodată, contrar susținerilor prin care se arată că instanța de prim control judiciar a reluat considerentele din sentința pronunțată fără a prezenta un raționament propriu și fără a răspunde argumentat la criticile și mijloacele de apărare invocate, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat ample argumente pentru care a respins apelul formulat de recurenta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Așadar, faptul că instanța de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raționamentul primei instanțe, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv.

Prin urmare, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale.

În ceea ce privește criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu vor fi însușite de Înalta Curte deoarece instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Aplicând prevederile art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 la situația de fapt, instanța de apel a constatat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data la care recurenta-reclamantă a cunoscut paguba și pe pe persoana responsabilă de aceasta, respectiv 23.12.2011, data când a făcut plata garanției către intimata-pârâtă și totodată data începând cu care recurenta, subrogată în drepturile intimatei, putea proceda la valorificarea creanței, astfel că, în mod corect, curtea de apel a respins apelul pe acest aspect.

Astfel cum s-a stabilit în doctrină și jurisprudență, prescripția extinctivă se întemeiază pe culpa titularului unui drept subiectiv care neglijează exercițiul acestuia înăuntrul termenului legal, având caracter de sancțiune, sens în care Înalta Curte reține că în mod legal a constatat Curtea de apel că încă din momentul plății garanției recurenta-reclamantă a cunoscut paguba creată în patrimoniul său și persoana responsabilă, respectiv intimata prin omisiunea predării anumitor înscrisuri necesare recurentei pentru valorificarea drepturilor sale.

Așadar, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Referitor la criticile recurentei-reclamante prin care susține că instanța de apel a aplicat dispoziții convenționale care nu corespund situației juridice deduse judecății, reținând în mod eronat dispozițiile art. 7.7 din convenție, așa cum erau prevăzute înainte de data de 5.04.2011 și că instanța de apel a modificat în mod nelegal convenția cu nerespectarea art. 969 și art. 970 C. civ., Înalta Curte constată, că în realitate, recurenta își manifestă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat. Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele referitoare la situația de fapt stabilită de aceasta, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În ceea ce privește susținerile potrivit cu care instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ignorând voința părților și reinterpretând prevederile contractuale, instanța supremă constată că nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, recurenta nu arată concret de ce a fost încălcat rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În realitate partea își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a interpretat actele încheiate de părți și probele administrate în cauză. Or, administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 651 din 13 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 651 din 13 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 noiembrie 2022.