ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 407/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 martie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 230.000 RON, reprezentând prejudiciu provocat prin nerespectarea prevederilor convenționale, sumă pe care o solicită actualizată.

Pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința civilă nr. 1799/2020 din 12 octombrie 2020 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de prescripție extinctivă, respingând în consecință acțiunea formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN în contradictoriu cu B. S.A..

Hotărârea instanței de apel:

Sentința de fond a fost apelată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN, care a solicitat admiterea căii devolutive de atac, anularea sentinței, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și, rejudecarea cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Criticile sale au vizat greșita aplicare a normelor legale în materia prescripției extinctive în ce privește momentul de început al termenului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub același număr unic de dosar.

Prin decizia civilă nr. 783 A din 6 mai 2021 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 20 august 2021, aceeași instanță a admis cererea formulată de intimata-pârâta B. S.A. de îndreptare a erorii materiale din decizia pronunțată, corectând suma acordată acestei părți cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN, care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut caracterul nelegal la deciziei de apel din perspectiva nemotivării acesteia, precum și a caracterului contradictoriu al considerentelor; această critică este raportată la considerentul care menționează că nu se justifică un interes cu privire la realizarea opozabilității cesiunii de creanță față Fond (în calitate de fideiusor) la fel ca în cazul debitorului, instanța neținând cont de prevederile art. 1571, art. 1579 și art. 1581 C. civ., instanța reținând că cesiunea vizează doar creanța băncii intimate-pârâte; or, susține recurentul-reclamant, probatoriu a demonstrat că a fost cesionată inclusiv creanța sa. A mai susținut că decizia este redactată în termeni generali, neputându-se înțelege modul în care instanța a analizat criticile și argumentele cu care a fost investită. A invocat, totodată, ignorarea de către instanță a voinței părților astfel cum rezultă din Cap. 8 din Convenția dintre părți, fiind încălcat, astfel, art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat decizia de apel, sub un prim aspect, în ceea ce privește greșita aplicarea prevederilor art. 1579 și art. 1581 C. civ., prin aceea că deși a recunoscut calitatea de fideiusor a Fondului, a înlăturat aplicarea textelor legale menționate, motivat de faptul că s-ar fi cesionat doar creanța deținută de intimata-pârâtă; or, așa cum a arătat deja, probatoriul administrat în cauză a relevat cesionarea inclusiv a creanței sale.

Recurentul-reclamanta a criticat decizia de apel și pentru greșita aplicare a prevederilor art. 2018, art. 2019 și art. 2034 alin. (1) C. civ., ce reglementează obligațiile mandatarului, în cazul mandatului cu titlu oneros; a invocat sub acest aspect, clauzele contractuale care atribuie intimatei-pârâte calitatea de mandatar, precum și obligațiile acesteia (art. 8.4 și 8.6 din Convenția părților nr. 96/2008), susținând nelegalitatea deciziei de apel și prin raportare la greșita aplicare a prevederilor art. 969 și art. 970 C. civ. de la 1864.

O ultimă critică a vizat aplicarea greșită a prevederilor art. 2523 și art. 2524 alin. (1) C. civ., în sensul că a fost stabilit eronat momentul de început al curgerii termenului de prescripție prin raportare la data efectuării formalităților de publicitate a cesiunii, corect fiind să se raporteze la momentul la care intimata-pârâtă a adus la cunoștință faptul renunțării la mandat.

Prin întâmpinare, intimata B. S.A. a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele expuse în memoriul aflat la dosar nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele argumente: a arătat că decizia este motivată în fapt și în drept, criticile recurentului-reclamant fiind generice, nearătând în ce constă pretinsa nemotivare.

A mai arătat că decizia de apel este legală și sub aspectul normelor de drept incidente, susținând că nu avea obligația notificării cesiunii de creanță, prin raportare atât clauzele convenției dintre părți, precum și la faptul că s-a cesionat doar creanța sa, iar nu și cea a recurentului-reclamant; a arătat, de asemenea, că recurentul-reclamant este terț față de cesiunea exhibată și în consecință în mod legal instanțele devolutive au apreciat că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data efectuării formalităților de publicitate, nefiind incidente textele legale invocate de acesta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 7 octombrie 2021 sub același număr unic de dosar.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în calea extraordinară de atac.

În ședința publică din 10 februarie 2022 Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință.

Motivarea recursului:

Examinând legalitatea deciziei de apel prin raportare la criticile formulate și la apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Este nefondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază din această perspectivă legalitatea deciziei de apel, instanța argumentând atât în drept, cât și prin prezentarea situației de fapt, de ce a apreciat că nu se impunea notificarea cesiunii de creanță față de recurentul-reclamant. Criticile vizând neaplicarea în cauză a prevederilor art. 1571, art. 1579 și art. 1581 C. civ. nu vor fi analizate în condițiile în care recurentul-reclamant le invocă prin raportare la situația de fapt, respectiv probatoriul administrat, aspect ce ar conduce la reanalizarea fondului cauzei. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește examinarea conformității deciziei de apel cu normele de drept aplicate, ceea ce exclude rejudecarea situației de fapt și reanalizarea probatoriului administrat.

De asemenea, nu ca avea în vedere nici critica vând nemotivarea deciziei de apel, având în vedere caracterul generic al acesteia. Pentru a determina examinarea legalității deciziei de apel din această perspectivă, recurentul-reclamant trebuia să identifice acele critic pretins neanalizate de instanța devolutivă de atac. Or, așa cum s-a arătat, critica este formulată general, fără circumstanțierea acelor motive care nu ar fi fost analizate în decizia de apel.

Nu sunt fondate nici criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel din perspectiva neaplicării în cauză a prevederilor art. 1579 și art. 1581 C. civ. În acord cu instanța de apel, instanța supremă reține calitatea de terț a recurentului-reclamant față de contractul de cesiune încheiat de intimata-pârâtă, cu consecința excluderii incidenței în speță a textelor legale menționate. Este adevărat că instanța de apel a făcut referire la calitatea de fideiusor a recurentului-pârât, dar în contextul în care a reținut executarea garanției de către acesta în mod legal s-a raportat pentru calificarea poziției sale față de contractul de cesiune de creanță încheiat de intimata-pârâtă la prevederile art. 7.7 din Convenția nr. 96/2008 încheiată de părți.

Plecând de la acest considerent, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel și sub aspectul determinării momentului de la care a început să curgă termenul de prescripției extinctivă, respectiv de la momentul efectuării formalităților de publicitate pentru cesiunea de creanță.

În acest context, plecând de la statuarea poziției de terț a recurentului-reclamant față de cesiunea de creanță efectuată de intimata-pârâtă, în mod legal instanța de apel a analizat incidența în cauză a prevederilor art. 2018, art. 2019 și art. 2034 alin. (1) C. civ., prin raportare la clauzele contractului de mandat încheiat de părți. Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel care, în urma analizei clauzelor contractului de mandat a concluzionat că nu există o obligație asumată de intimata-pârâtă de a notifica eventuala cesiune a creanței proprii.

De asemenea, instanța supremă reține că textul contractual invocat de recurentul-reclamant are în vedere renunțarea din partea intimatei-pârâte la recuperarea propriei creanțe; or, cesiunea nu are valența unei renunțări, pentru a determina incidența clauzei contractuale invocată prin memoriul de recurs, ci reprezintă o altă formă de recuperare a creanței. În consecință, nu se poate reține, astfel cum susține recurentul-reclamant că ar fi incidente normele legale care impun notificarea renunțării la mandat, prin cesiunea de creanță întocmită intimata-pârâtă nefiind în situația de a renunța la mandatul asumat prin contractul încheiat.

În același context, se reține corecta raportare a instanței de apel la prevederile art. 5 din contractul de mandat încheiat între părți, nefiind, deci, în prezența renunțării la mandat, în condițiile clauzei contractuale menționate.

Ultima critică invocată în cauză, vizând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 969 și art. 970 C. civ. de la 1864 nu va fi analizată de Înalta Curte având în vedere caracterul general în care a fost formulată aceasta, recurentul-reclamant făcând trimitere la ansamblul drepturilor și obligațiilor asumate de părți prin Convenția nr. 96/2008.

Având în vedere considerentele expuse, în raport și de prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL de GARANTARE a CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI și MIJLOCII S.A. IFN împotriva deciziei civile nr. 783 A din 06 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.

Obligă recurenta FONDUL NAȚIONAL de GARANTARE a CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI și MIJLOCII S.A. IFN la plata sumei de 14.723,87 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2022.