ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 329/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN (FNGCIMM) a solicitat în contradictoriu cu pârâta Fondul Roman de Contragarantare S.A (FRC) obligarea paratei la plata sumei de 490.890,71 RON, reprezentând contragaranția aferenta garanției asumate de reclamanta in favoarea A. in baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din data de 28.06.2012 și Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/16.07.2012 pentru beneficiarul B. S.R.L. și a dobânzii legale calculată de la data de 14.05.2020 (ce reprezintă data împlinirii termenului de 90 de zile în care pârâtul avea obligația să achite contragaranția și până la achitarea efectiva a debitului, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința civilă 2293/23.11.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN (FNGCIMM) a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 2293/2020, solicitând admiterea apelului cu schimbarea în tot a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1394/A din 14 septembrie 2021 a admis apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN (împotriva sentinței civile nr. 2293/23.11.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020 având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A..

A schimbat sentința în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată.

A obligat parata să plătească reclamantei suma de 490.890,71 RON, cu dobânda legală de la data de 14.05.2020 până la achitarea debitului.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.513,90 de RON, cheltuieli de judecata la prima instanță.

A obligat intimata-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 4256,95 de RON, cheltuieli de judecata în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În circumstanțierea litigiului, recurenta-pârâtă a reluat mecanismului de acordare a contragarantiilor de către Fondul Român de Contragarantare și situația contragaranției acordate pentru societatea B. S.R.L..

Argumentarea motivelor de recurs formulate de către recurenta-pârâtă cuprinde patru critici aduse deciziei recurate.

Prima critică vizează interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 6.4 din Convenția nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d) din Norma 1/2012, în coroborare cu art. 2017 și art. 1266 C. civ.

În esență se reproșează instanței de apel că întregul mecanism juridic în interpretarea voinței părților și a scopului Convenției a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, respectiv Anexa C7 la Convenție.

Dispozițiile din Anexa C7 trebuie interpretate sistematic și teleologic, după voința concordantă a părților, în respectarea scopului Convenției 1/2012 și a Normei 1/2012, iar nu să fie interpretate după sensul literal al termenilor, în contradicție cu art. 1266 și art. 1270 C. civ.

Pentru a pronunța o hotărâre justă și legală, dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 și Norma nr. 1/2012 trebuie interpretate sistematic, pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2012 și pentru a respecta scopul contractului și a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înființată.

Susținerea instanței de apel în sensul că obligația reclamantei era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa C7 la Convenție arată recurentul că nu este îndestulătoare, această obligație trebuie completată cu cele din materia mandatului. Declarația pe propria răspundere nu poate fi îndestulătoare în dovedirea criteriului privind executarea silită, întrucât din situațiile financiare rezultă în mod cert datorii ale beneficiarului cu data scadentă.

Instanța de apel nu a luat în considerare apărările pârâtei cu privire la datele din Formularul F30, în acest fel a lăsat fără efecte juridice dispozițiile art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din Convenție, în coroborare cu art. 1266 și art. 1270 C. civ., pretins încălcate.

În consecință, pârâta susține că instanța de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenționale în interpretarea lor teleologică și sistematică corectă, dispoziții care nu se exclud, iar obținerea declarației pe proprie răspundere nu respectă respectarea prevederilor stabilite prin Convenție și Normă.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la obligația reclamantei de a constata că beneficiarul avea datorii la bugetul de stat, în baza verificărilor obligatorii și nu neapărat în baza unei verificări suplimentare sau în baza unor uzanțe.

Recurenta face trimitere la necesitatea unei analize diligente a reclamantei, în temeiul căreia avea obligația de a analiza situațiile financiare ale beneficiarului, pentru a analiza criteriul de eligibilitate cu privire la dificultatea financiară în care s-ar afla acesta.

A treia critică adusă deciziei recurate se referă la aplicarea eronată de către instanța de apel a art. 5.1 din Convenție, în coroborare cu art. 2018 C. civ.

Reclamanta răspunde pentru cea mai mică culpă în executarea mandatului său cu titlu oneros, astfel că trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului.

Printr-o minimă diligență de verificare a Formularului F30, reclamanta putea să cunoască starea de executare silită.

Obligațiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției, întrucât trebuie acționat cu diligență și prudență și la momentul plății garanției contragarantate, conform art. 5.1 din Convenția nr. 1/2012.

Contrar afirmațiilor instanței de apel, reclamanta avea obligația de a solicita informații de la organele abilitate în legătură cu lămurirea stării de executare silită.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la stabilirea eronată de către instanța de apel a faptului că prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare ar interveni culpa pârâtei, întrucât în etapa confirmării este o etapă distinctă față de etapa analizei și implicit a plății contragaranției.

În etapa distinctă a executării contragaranțiilor, prevăzută sub Capitolul 6 din Convenția de contragarantare 1/2012, contractul dintre părți stabilește în mod explicit faptul că pârâta este îndreptățită să refuze executarea contragaranției, în situația în care cu ocazia examinării cererii de executare se constată că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data anterioară acordării și confirmării.

Recurenta mai invocă dispozițiile art. 6.4 alin. (4) potrivit cărora pârâta este îndreptățită să nu plătească contragaranția, în situația în care se descoperă cu ocazia analizării cererii de executare, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției.

Recurenta face trimitere la jurisprudența în cauze similare, respectiv decizia nr. 1332/17.09.2019.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, situația de fapt presupune încheierea între părți a unei convenții de contragarantare, care poartă nr. 1/2012, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de recurenta-reclamantă la acordarea de garanții pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranții respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit, în calitate de finanțator, suma de 960.000 RON, reprezentând garanția în procent de 80% aferentă creditului acordat societății B. S.R.L., recurenta-reclamantă a solicitat recurentului-pârât plata sumei de 490.890 RON, cu titlu de contragaranție, în limita procentului agreat, de 60%.

Cea din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că, la data acordării contragaranției, beneficiarul se afla în executare silită, fiind neeligibil pentru obținerea unei contragaranții, în temeiul art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012 coroborat cu art. 5 din Anexa la Ordinul MECMA nr. 2199/2011.

Criticând decizia curții de apel care, reformând sentința primei instanțe, i-a atras răspunderea contractuală, recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a art. art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, raportat la art. 1266 și art. 1270 C. civ., invocând greșita interpretare a prevederilor contractuale în acord cu intenția comună a părților și interpretarea sistematică și teleologică a normelor legale incidente.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a analizat prevederile Convenției nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, și raportându-se la art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2020, a stabilit că recurenta-pârâtă și-a asumat obligația de a prelua riscul aferent IMM-ului beneficiar, iar motivul pentru care a fost refuzată plata contragaranției nu reprezintă un caz de justificare a unui refuz de plată.

Potrivit art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2020, se prevede că pârâta plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în Anexa C7 la acesta.

Astfel cum a statuat și instanța de prim control judiciar, nu s-a realizat o interpretare a Convenției, clauzele având un conțint clar care rezultă din contract, ci o interpretare a probatoriului administrat.

Prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare dintre părți, recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat recurenta-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la Convenția dintre părți.

Prin urmare, cum în chiar convenția lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condițiilor de acordare a contragaranțiilor, aprobate de Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, părțile au enumerat limitativ documentele în baza cărora se efectuează verificarea criteriului prevăzut de pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții, este nefondată critica recurentei-pârâte, care a reproșat curții de apel considerentul potrivit căruia Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi fost obligat să verifice îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Întrucât părțile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesității verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmațiile recurentei-pârâte potrivit cărora prezentarea documentelor din Anexa C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 ar reprezenta un demers minim.

Pretinzând ca F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. să efectueze verificări suplimentare, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate, iar această concluzie nu poate fi înfrântă de împrejurarea, afirmată de către aceeași recurentă, potrivit căreia în alte ocazii, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi efectuat verificări și în afara cadrului contractual.

În altă ordine de idei, titularul recursului de față a arătat că reclamanta ar fi trebuit să-și îndeplinească obligațiile pe care și le-a asumat cu diligența cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuție impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Astfel, notează că și Fondului Român de Contragarantare S.A. îi revenea obligația de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce privește acordarea contragaranțiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, potrivit art. 4.3 din contract. Toate aceste obligații, potrivit mecanismului contractual, trebuie îndeplinite de Fondul Român de Contragarantare S.A. anterior confirmării contragaranțiilor notificate.

În ceea ce privește critica privind aplicarea eronată a art. 5.1 din Convenție, coroborat cu art. 2018 C. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea." Iar conform art. 4 din același act normativ, "Condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condițiile de acordare a contragaranțiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranțiilor.

Iar la pct. 13 se instituie obligația ca, prin convenții de contragarantare, să fie puse în aplicare condițiile în care se acordă contragaranțiile.

Este real însă că instanța de apel a recunoscut că atât la data declarației de eligibilitate, cât și la data acordării contragaranției, beneficiarul se afla în executare silită, așa cum rezultă din adresa nr. x/29.01.2020 emisă de A.N.A.F. Cu toate acestea, instanța trebuie să se pronunțe în limitele stabilite de Convenția nr. 1/2020 și să stabilească faptul dacă reclamanta a verificat că beneficiarul se afla în executare silită.

Pentru pretinsa nesocotire a art. 5.1. din convenție, se reține că, mecanismul contractual a fost reglementat de Convenția nr. 1/2012, care reprezintă legea părților și care stabilește că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită se va avea în vedere declarația pe propria răspundere.

În ceea ce privește ultima critică adusă deciziei recurate, care se referă la îndreptățirea pârâtei de a refuza executarea contragaranției, în situația în care cu ocazia examinării cererii de executare se constată că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data anterioară a acordării și confirmării contragaranției, se apreciază că și aceasta este nefondată.

Art. 4.3 din Convenție impune și Fondului Român de Contragarantare S.A. obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării, iar în aceste condiții, riscul operațional nu revine doar garantului.

În situația în care pârâta aprecia că reclamanta era necesar să efectueze verificări suplimentare, trebuia să invoce aceste pretinse obligații la momentul notificării din partea reclamantei și să refuze confirmarea notificării și să nu perimită continuarea acestei proceduri.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că într-o decizie de speță, instanța supremă a statuat că Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. îi revine obligația de a analiza toate circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, dar analiza deciziei nr. 1332/17.09.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă relevă că în speța în care a fost pronunțată, contractul care fusese dedus judecății prevedea obligația de evaluare a tuturor circumstanțelor care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului contragaranției. În schimb, în litigiul de față Convenția de contragarantare a trasat Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. obligația de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7.

De aceea, critica expusă în precedent nu are aptitudinea de a-i aduce niciun beneficiu recurentei-pârâte.

Considerentele expuse anterior relevă că motivul de nelegalitate invocat nu justifică măsura casării deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMAN de CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1394/A din 14 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL de GARANTARE a CREDITELOR pentru INTREPRINDERILE MICI și MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2022.