ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1980/2024

Ședința publică din data de 31 octombrie 2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. I.F.N. (numită, în continuare F.N.G.C.I.M.M.) a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata de daune-interese în cuantum de 274.911,03 RON, în baza clauzei penale stipulate la art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru plafon de garantare nr. 156/2011. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3169 din 9 decembrie 2021, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca neîntemeiată; reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 5.864,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 18 august 2022.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1700/A din 2 noiembrie 2022, a respins, ca nefondat apelul promovat de apelantul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, înregistrat la data de 5 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 1312 din 23 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1700/A din 2 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2021*, la data de 11 octombrie 2023.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 47/2024 din 15 ianuarie 2024, a admis cererea de apel formulată de apelantul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 3169 din 9 decembrie 2021 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; a fost schimbată în tot soluția primei instanțe, în sensul că s-a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamant; pârâta a fost obligată la plata sumei de 274.911,03 RON, cu titlu de daune-interese; totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.708,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 9 mai 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021*, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 47/2024 din 15 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii apelului formulat de FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, ca nefondat.

Cu titlu preliminar, autoarea căii de atac a făcut câteva precizări referitoare la soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, precum și la obligativitatea considerentelor deciziei nr. 1312 din 23 mai 2023.

Pe scurt, Înalta Curte de Casație și Justiție a afirmat că (i) deși nu poate să soluționeze, în principiu, o chestiune de drept asupra căreia există opinii contradictorii în practică (i.e. dacă notificarea de includere în plafonul de garantare și confirmarea de includere în plafonul de garantare sunt ori nu titlu executorii), (ii) este un dat, un fapt incontestabil că la nivelul instanțelor superioare (curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție) există o practică judiciară constantă și consolidată în sensul în care înscrisurile amintite nu sunt titluri executorii. Drept urmare, este evident că banca a înființat în mod nejustificat măsura popririi, câtă vreme este un dat că instanțele superioare nu resping ca lipsite de interes cererile de chemare în judecată pe care banca le-ar putea formula pentru a obține un titlu executoriu.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează judecata în fond după casare.

Dispoziția legală în discuție stabilește că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Dintr-o simplă lectură a textului de lege anterior evocat se desprinde concluzia că instanța care judecă fondul este ținută exclusiv de acele dezlegări pe care instanța de recurs le dă unor probleme de drept. Așa fiind, instanța care judecă fondul nu este obligată să aibă în vedere alte chestiuni pe care instanța de recurs le-a inclus în hotărârea pronunțată (i.e. chestiuni de fapt, considerente supraabundente, supoziții, opinii ori informații eronate pe care instanța de recurs le are cu privire la realitatea obiectivă).

Potrivit interpretării oferite de literatura juridică de specialitate, "instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu. Prin urmare, legea dă putere hotărârii pronunțate în recurs numai cu privire la problemele de drept soluționate, nu și la cele de fapt, pentru care, prin folosirea argumentului per a contrario, rezultă că se lasă putere deplină de apreciere instanței care rejudecă fondul după casare".

Instanța de apel a apreciat, în mod nejustificat, că este obligatoriu ceea ce Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat cu privire la practica instanțelor de judecată, câtă vreme paragrafele citate se referă la o chestiune de fapt, pe care instanța supremă a considerat-o ca fiind un adevăr imuabil, incontestabil, urmând ca apoi să își bazeze întregul raționament juridic pe acesta.

Titulara recursului consideră că acest "dat" este, în realitate, o simplă opinie eronată a instanței de recurs. Detaliind, a arătat că practica instanțelor superioare din România nu este nici pe departe una consolidată și constantă cu privire la chestiunea de drept pe care instanța de recurs a anunțat că nu o va soluționa în principiu, dar asupra căreia a statuat oricum, în sensul că notificarea de includere în plafonul de garantare și confirmarea de includere în plafonul de garantare nu reprezintă titluri executorii.

Recurenta-pârâtă a relevat faptul că, într-o speță recentă, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei de interes cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de pârâta A. S.A., argumentând că aceasta se află în posesia unor titluri executorii și, deci, nu justifică niciun interes în promovarea unei acțiuni în instanță (Anexa 1). În același sens sunt și hotărârile judecătorești regăsite în Anexa 2.

Or, câtă vreme există instanțe de judecată, chiar dintre cele aflate pe palierele superioare ale sistemului judiciar din România, care împărtășesc opinia contrară celei despre care instanța de recurs a considerat că este un "dat", nu se poate considera că A. S.A. a înființat în mod nejustificat măsura popririi asupra conturilor reclamantului.

Cu alte cuvinte, dacă reclamantul F.N.G.C.I.M.M. refuză să achite garanția, pârâta A. S.A. are două opțiuni:

- poate demara procedura de executare silită, în situația în care califică ca fiind titluri executorii notificarea de includere în plafonul de garantare și confirmarea de includere în plafonul de garantare, calificare care este în acord cu opinia exprimată de unele instanțe judecătorești din România, inclusiv instanțe superioare;

- poate formula o cerere de chemare în judecată împotriva Fondului, cu scopul de a obține un titlu executoriu, pentru ipoteza în care nu califică ca fiind titluri executorii notificarea de includere în plafonul de garantare și confirmarea de includere în plafonul de garantare, calificare care este în acord cu opinia exprimată de alte instanțe judecătorești din România, inclusiv instanțe superioare.

Așadar, pârâta A. S.A. se expune riscului de a fi sancționată de instanțele de judecată în oricare dintre cele două situații prezentate anterior.

Potrivit recurentei-pârâte A. S.A., este excesiv să se considere că acționează în mod nejustificat, în oricare dintre cele două direcții în care ar alege să se îndrepte. În același timp, pârâta apreciază că este vorba de o încălcare flagrantă a dreptului său de acces liber la justiție, drept recunoscut de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. A mai susținut faptul că dreptul de acces liber la justiție nu poate fi îngrădit din cauza modului inconsecvent și aleatoriu în care instanțele de judecată se raportează la una și aceeași realitate juridică.

Recurenta-pârâtă A. S.A. consideră că ar trebui să fie sancționată, în sensul aplicării clauzei penale inserate la art. 12.3. alin. (3) din Convenție numai în situația în care ar demara procedura de executare silită împotriva Fondului, fără a fi îndreptățită să obțină sumele de bani pe care le urmărește silit. Un) exemplu în acest sens este ipoteza în care pârâta nu își îndeplinește propriile obligații asumate contractual (cum ar fi plata comisioanelor datorate Fondului) și, pe cale de consecință, nu are dreptul să pretindă ca Fondul să plătească garanția. Însă este evident că nu aceasta este situația în cauza de față.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a transmis la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate de intimatul-reclamant.

Prin rezoluția din 17 iulie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Decizia supusă controlului judiciar este pronunțată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidența așadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

În considerarea acestei dispoziții legale, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanța de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Așadar, la acest moment procesual, nu mai pot fi supuse analizei critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la modalitatea de interpretare a clauzei stipulate în art. 12.3 alin. (3) din Convenția nr. 156/2011, potrivit căreia, în cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înființarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din Convenție și a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Deși autoarea căii extraordinare de atac pretinde că argumentele din cererea de recurs privesc decizia dată de instanța de apel în rejudecare, în fapt, nemulțumirile vizează însăși decizia de casare și ignoră împrejurarea că instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, a fost chemată să verifice modul de soluționare a acțiunii introductive de instanță, în raport de dezlegările date prin decizia de casare.

Recurenta-pârâtă A. S.A. susține în prezentul recurs faptul că ar trebui să fie sancționată, în sensul aplicării clauzei penale inserate la art. 12.3. alin. (3) din Convenție numai în situația în care ar demara procedura de executare silită împotriva Fondului, fără a fi îndreptățită să obțină sumele de bani pe care le urmărește silit, ceea ce nu poate fi primit.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, astfel cum au fost indicate în decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual.

Instanța de apel, în rejudecare, a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat, cu caracter obligatoriu, nu numai modul de interpretare a clauzei în discuție, ci și problema pretinsei lipse de securitate la nivelul practicii neunitare invocate de către intimata-pârâtă. Astfel, în ceea ce privește scopul articolului disputat de părți, Înalta Curte a statuat, în mod definitiv, faptul că acesta constituie o clauză penală, al cărei rol este unul de sancționare a unui comportament constatat ca fiind nelegal (pornirea nelegală a unei forme de executare), iar simpla întoarcere a executării silite prin restituirea sumei poprite nelegal (chiar însoțită de dobândă legală) nu constituie o sancțiune pentru banca intimată, ci o restituire firească în temeiul principiului plății nedatorate. Doar achitarea unei clauze penale, separat de această restituire, constituie sensul real al clauzei de la art. 12.3 alin. (3), acțiunea principală a Fondului fiind întemeiată și, pe cale de consecință, a fost admisă.

Curtea de Apel București a reținut că prima instanță a realizat o interpretare nepermisă a respectivei clauze, evitând acordarea rolului real al inserării acesteia în contract și încălcând astfel voința părților.

Cu privire la pretinsa practică neunitară, Înalta Curte a subliniat că ea există doar la nivelul instanțelor inferioare și că, în realitate, chiar existența unei atare diversități de soluții ar trebui să constituie una dintre explicațiile inserării clauzei de la art. 12.3 alin. (3) în contractul părților, aceasta din urmă fiind menită a opri un comportament abuziv al partenerului bancar.

Așadar, observând caracterul obligatoriu al interpretării clauzei contractuale oferit de instanța de recurs, Curtea de Apel București, în rejudecare, a admis cererea de apel formulată de reclamant și a constatat că sensul real al clauzei 12.3 alin. (3) este acela de a sancționa comportamentul băncii ce a pornit o executare silită nelegală. De asemenea, a constatat că simpla restituire a sumei poprite nu poate constitui o reparație suficientă a prejudiciului aptă a invalida voința concordantă a părților, astfel cum a fost manifestată în contract.

Înalta Curte reamintește caracterul definitiv și obligatoriu al dezlegărilor date prin decizia nr. 1312 din 23 mai 2023, pronunțată în primul ciclu procesual, chestiuni care nu mai pot fi repuse în discuția părților. Or, motivele de recurs expuse de recurenta-pârâtă pledează tocmai în sensul modificării acestor statuări, astfel de critici având caracter vădit nefondat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor constituționale și legale privind liberul acces la justiție, în argumentarea căreia recurenta-pârâtă a susținut faptul că unicul scop al unei astfel de clauze este descurajarea inițierii de demersuri judiciare contra reclamantului, cu încălcarea principiului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Înalta Curte reține că accesul liber la justiție, ca principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa instanței de judecată cu o cerere și implică obligația corelativă a statului de a o soluționa, prin instanța competentă.

În speță, contrar celor invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acesteia nu i s-a negat dreptul de acces la justiție, de vreme ce nu fost împiedicată să solicite executarea silită sub forma popririi, cererea de încuviințare a executării a fost admisă, cu consecința înființării popririi asupra disponibilităților bănești ale intimatului-reclamant, în cadrul dosarului de executare nr. 880/2016 aflat pe rolul B.E.J. B., până la concurența sumei de 274.911,03 RON.

În egală măsură, se constată că anularea executării s-a realizat tot în cadrul unei proceduri judiciare contradictorii, respectiv în cadrul contestației la executare formulate de către reclamantă, în cadrul căreia recurenta-pârâtă a formulat apărări specifice.

În plus, executarea silită a fost anulată, în esență, pentru lipsa titlului executoriu, iar nu ca urmare a pretinsului efect restrictiv de drepturi al clauzei art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

Aprecierea recurentei, potrivit căreia numai demararea cu rea-credință a executării silite ar fi justificat obligarea sa la plata penalității, relevă nemulțumirea sa față de conținutul clauzei care a determinat atragerea răspunderii civile. Clauza în discuție este rezultatul negocierii părților și nu este contrară legii, întrucât ea nu inhibă exercițiul dreptului fundamental al accesului la justiție, ci stabilește anticipat valoarea despăgubirilor datorate în cazul în care exercițiul se dovedește a fi, ca în speță, nejustificat.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 47/2024 din 15 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 47/2024 din 15 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.