ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1947/2023

Ședința publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1973 din data de 27.10.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 470 din data de 16.03.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2979 din data de 25.11.2021 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile tardivității și prematurității formulării acțiunii, invocate de către pârât, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 224.489,42 de RON reprezentând contragaranție, precum și la plata dobânzii legale calculate pentru suma de 224.489,42 RON, începând cu data de 07.02.2017 și până la plata efectivă a sumei datorate.

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9.478,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1803/2022 din 24 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul pârâtei ca nefondat.

Potrivit recurentului instanța de apel a reținut în mod eronat că sentința primei instanțe este întemeiată, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către FRC, respectiv cea privind inexistența unei executări silite a beneficiarului garanției.

În continuare, autorul recursului susține că soluția primei instanțe a fost dată cu interpretarea si aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1, raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind condițiile de acordare a contragaranțiilor de către FRC, art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 și art. 2018 C. civ., raportate la art. 3.1 alin (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) și (4), art. 12.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, precum și la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

În ceea ce privește greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel referitoare la neîndeplinirea criteriului de eligibilitate privind executarea silită a beneficiarului, recurentul prezintă, în esență, considerentele deciziei recurate și precizează că, deși instanța de apel se raportează preponderent la pct. 4 din Anexa C.7 la convenția de contragarantare nr. 1/2012, în speță mai sunt aplicabile și art. 3.1 din convenție și art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012 privind criteriul de eligibilitate referitor la executarea silită a beneficiarului garanției.

Se mai susține că atât Norma nr. 1/2012, cât și Convenția nr. 1/2012 sunt acte emise în aplicarea art. 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind condițiile de acordare a contragaranțiilor. De asemenea, se arată că potrivit art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 IMM-urile aflate în executare silită nu pot fi beneficiare ale garanțiilor.

Prin urmare, recurentul susține că din interpretarea textelor evocate nu se poate plăti o contragaranție care a fost acordată unui beneficiar neeligibil, astfel că instanța de apel nu doar că nu a aplicat corect legislația în materie, dar nici nu a interpretat sistematic și potrivit voinței concordante a părților convenția de contragarantare nr. 1/2012, încălcând astfel prevederile art. 1266 și 1267 C. civ.

În ceea ce privește condiția ca societatea beneficiară a garanției să nu se afle în executare silită, recurentul susține că din referatul de analiză nr. 139/05.05.2017, din adresa B.E.J. C. și din informațiile de pe portalul instanțelor de judecată rezultă că societatea se afla în executare silită atât la data declarației de eligibilitate, respectiv 14.01.2013, cât și la data acordării contragaranției, respectiv la 23.01.2013, contrar celor reținute de instanța de apel.

Așadar, potrivit recurentului instanța de apel a aplicat greșit cadrul normativ, considerând că aceste înscrisuri nu au relevanță sub aspectul îndeplinirii criteriului de eligibilitate cât timp există declarația de eligibilitate.

În ceea ce privește executarea necorespunzătoare a mandatului de către FNGCIMM, se arată că deși instanța reține că aceasta avea obligația verificării îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, în mod paradoxal constată că și-a îndeplinit mandatul, întrucât FRC nu a dovedit că intimatul cunoștea starea de executare silită a beneficiarului la momentul verificării condițiilor de eligibilitate.

Or, se susține că recurentul tocmai acest lucru critică referitor la nerespectarea obligației de loialitate, diligență și de prudență ce incumbă mandatarului profesionist în verificarea criteriilor de eligibilitate potrivit art. 3.1, art. 4.1, art. 5.1 și art. 12.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012 și art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011.

Sub acest aspect, se arată că intimatul, cu minime verificări, ar fi observat că pe portalul instanțelor de judecată societatea beneficiară a garanției era în executare silită și ar fi avut suficiente informații să suspecteze că declarația pe proprie răspundere nu corespunde realității.

Mai arată, recurentul, că într-adevăr în Anexa C.7 la convenția de contragarantare nr. 1/2012 se prevede că pentru verificarea criteriului de eligibilitate privind executarea silită a beneficiarului se va avea în vedere declarația pe proprie răspundere și documentul de consultare a informațiilor de pe site-ul FRC, însă acestea sunt minime demersuri.

Atât timp cât din minime verificări a rezultat că beneficiarul se afla în executare silită, intimatul trebuia să efectueze demersuri pentru a clarifica situația având în vedere obligația de diligență pe care o avea în temeiul convenției încheiate. În acest sens, se invocă decizia nr. 1332 din 17.09.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o speță similară.

Potrivit art. 6.2 și 6.4 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, FRC este îndreptățit să nu plătească contragaranția în situația în care se descoperă că beneficiarul garanției nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării garanțiilor/contragaranțiilor.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, recurentul consideră că instanța de apel a aplicat și interpretat eronat dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar și art. 3 alin. (3) din C. civ., deoarece a reținut că se aplică art. 3 alin. (2) din O.G.. 13/2011 raportat la data acordării contragaranției și că nu este incident alin. (3) al aceluiași articol deoarece FRC exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

În continuare, recurentul apreciază că statutul juridic al FRC este diferit față de regimul juridic al unei societăți pe acțiuni obișnuite, care acționează în condiții de piată și are scop lucrativ.

În final, susține că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din C. civ. și art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, întrucât este o societate fără scop lucrativ.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 martie 2023 intimatul-reclamant FNGCIMM a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 16 februarie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 4 mai 2023, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În prealabil, criticile recurentului privind nelegalitatea sentinței primei instanțe nu pot fi analizate întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. calea extraordinară de atac a recursului urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea în condițiile legii a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile privind analiza instanței de apel referitoare la documentele existente la dosar, care, contrar celor reținute prin decizia recurată, fac dovada neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și reluate convențional pentru acordarea contragaranției, prezentând interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate privind executarea silită a societății beneficiare a garanției.

Sub acest aspect, la pag. 6-7 din memoriul de recurs, recurentul face ample referiri la probele administrate, la împrejurările de fapt analizate de instanța de apel, criticând modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, în raport cu situația de fapt stabilită în cauză.

În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici, circumscrise de autorul căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză de către instanța de apel, solicitându-se ca instanța de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia susținerilor privind faptul că beneficiara B. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției, întrucât societatea se afla în procedură de executare silită.

În conformitate cu motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, rezultă că verificarea aspectelor de netemeinicie este exclusă în această etapă procesuală.

Criticile recurentului, prin care se arată că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 3.1, art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) și (4) și art. 12.8 Convenția de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. e), din Norma nr. 1/2012, art. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, coroborate cu dispozițiile art. 1266 și 1267 C. civ., în contextul în care intimatul, pentru verificarea criteriului de eligibilitate privind executarea silită a beneficiarului, nu era ținut de documentele prevăzute în contract, ci trebuia, cu minime verificări, să observe de pe portalul instanțelor de judecată starea de executare silită a beneficiarului garanției, nu sunt fondate deoarece contravin obligațiilor asumate de părți.

În esență, se susține că instanța de apel trebuia să dea eficiență tuturor prevederilor legale și convenționale în interpretarea lor sistematică corectă și potrivit voinței concordante a părților, nu doar Anexei C7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate. Sub acest aspect, se arată că intimatul nu și-a executat corespunzător mandatul acordat referitor la analiza criteriului de eligibilitate privind executarea silită a beneficiarului garanției.

În cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că între părți a fost încheiată Convenția de contragarantare nr. 1/2012, unde, la art. 3.1 alin. (1), s-a prevăzut că pot fi contragarantate garanțiile acordate în beneficiul întreprinderilor mici și mijlocii care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2012.

Prin clauza cuprinsă la art. 4.1 din convenție s-a stabilit că, în vederea asigurării celerității activității de contragarantare în sprijinul IMM-urilor, pârâta mandatează garantul (reclamanta) să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme și să acorde contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conținutul detaliat al mandatului fiind prevăzut în anexa la convenție.

Disputa părților se poartă asupra interpretării Anexei C.7 la convenție, unde s-au prevăzut criteriile de verificare la executarea contragaranției, respectiv condiția ca beneficiarul să nu se afle în procedura de executare silită.

Prin decizia atacată s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei FRC ca urmare a faptului că acesta nu a executat, în mod culpabil, obligația de plată a sumei care face obiectul contragaranției, respingând cererea de executare, în lipsa oricărui temei legal sau contractual și fără a se fi încălcat limitele mandatului acordat reclamantei, deși erau îndeplinite toate condițiile pentru plata contragaranției prevăzute de art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Raportat la considerentele instanței de apel, care vizează elementele specifice raportului juridic din perspectiva obligațiilor asumate de părți, argumentele invocate de recurentă cu privire la demersurile suplimentare pe care intimatul trebuia să le efectueze pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită a beneficiarului garanției nu sunt de natură să infirme raționamentul instanței de apel.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere că părțile au stabilit cu claritate criteriile de eligibilitate și modalitatea de verificare a îndeplinirii acestora, prin Anexa C7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 și elaborarea Normei nr. 1/2012, iar intimatul a fost mandatat să aplice, în concret, procedura de acordare astfel stabilită, scopul urmărit de părți la încheierea contractului de mandat fiind acela de a realiza celeritatea activității de contragarantare.

Clauza cuprinsă la art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, precum și Anexa C.7 prevăd că verificările se fac potrivit criteriilor prevăzute în anexă, neexistând nicio mențiune în sensul că verificările ar fi minimale, cum greșit susține recurentul.

Așadar, intimatul nu avea obligația de a verifica portalul instanțelor de judecată pentru a determina dacă beneficiarul contragaranției era supus unei proceduri de executare silită, întrucât o astfel de cerință nu este stipulată în procedura întocmită de recurent.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a interpretat sistematic și după voința părților obligațiile cocontractanților și a ținut seama de cuprinsul Anexei C7 la convenție, care prevede că verificările se fac potrivit criteriilor de eligibilitate prevăzute în anexă, reținând, totodată, că nu rezultă că verificările ar fi orientative sau minimale.

Interpretarea voinței părților se face în concordanță cu obligațiile asumate și nu poate genera obligații suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare, cum greșit susține recurentul.

De asemenea, demersul de interpretare a normei contractuale trebuie să se rezume la stabilirea voinței părților, iar nu să reprezinte un examen al tuturor tipurilor de interpretare aplicabile normelor juridice, cu atât mai puțin când este vizată interpretarea unor criterii de eligibilitate prevăzute expres și limitativ în convenția părților.

În consecință, Înalta Curte constată că în executarea convenției de contragarantare intimatul, în calitate de mandatar, a respectat întocmai instrucțiunile recurentului, în calitate de mandant, care sunt stabilite expres în contract.

Prin criticile formulate, recurentul încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate, în condițiile în care intimatul a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezultă că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției.

De asemenea, nici critica privind aplicarea și interpretarea greșită a clauzelor prevăzute la art. 6.4 alin. (2) și (4) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 nu este fondată, deoarece aceste prevederi nu îl exonerează pe recurent de plata contragaranției, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenționale și a criteriilor de eligibilitate stabilite de recurent.

O altă critică a recurentului vizează faptul că intimatul-reclamant a încălcat prevederile art. 4.1. și art. 5.1 din convenție, întrucât trebuia să dea dovadă de prudență și diligență atât la momentul acordării contragaranției, dar și la plata acesteia, prin efectuarea unor verificări suplimentare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că textul clauzelor în discuție impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele, părțile învestind instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, așa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate. Acordarea contragaranției pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenționale, iar refuzul plății contragaranției nu are temei legal sau convențional.

Așadar, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată nu se poate constata nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanța de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia prin raportare la reglementările contractuale și nu la alte obligații, neprevăzute în contract, cum ar fi demersurile suplimentare privind consultarea portalului instanțelor de judecată.

În ceea ce privește practica judiciară invocată de către recurentă, respectiv decizia nr. 1332 din 17.09.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă constată că în sistemul nostru de drept jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept și nici nu poate fi considerată drept material pentru fi îndeplinite exigențele dispoziției de la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere înlăturarea argumentelor prin care recurentul susține că nu are obligația de a plăti contragaranția, vor fi respinse și criticile referitoare la obligația de plată a dobânzii legale, întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, debitorul unei obligații bănești datorează, pentru neîndeplinirea obligației sale la scadență, o dobândă penalizatoare.

Se mai susține că recurentul este o întreprindere fără scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. și, ca urmare, ar datora o dobândă legală calculată în raport de dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte va înlătura și această susținere întrucât ipoteza avută în vedere de textul de lege prin care rata dobânzii legale se stabilește diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurentul fiind organizat, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, ca instituție financiară specializată, constituită sub forma unei societăți pe acțiuni.

Totodată, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut incidența prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) C. civ., potrivit cărora recurentul FRC este un profesionist, precum și a dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată, conform cărora în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ, persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți cu personalitate juridică.

Așadar, în cauză se constată că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat care desfășoară activități de garantare a unor credite, activități ce au natură comercială, iar pretențiile deduse judecății au drept cauza juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția de garantare semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate. Astfel că, cele două părți nu sunt autorități publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca acesta sa intre in categoria contractelor administrative.

În consecință, contrar celor susținute de recurent, nu sunt incidente nici prevederile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, instanța de apel interpretând în mod corect dispozițiile legale privind statutul recurentului de întreprindere cu scop lucrativ și a constatat că prima instanță în mod corect a acordat dobânda legală în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Având în vedere considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1803/2022 din 24 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1803/2022 din 24 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2023.