ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2098/2019

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 24.03.2017 sub nr x/2017 reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii IFN S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă contragaranției în sumă de 349.247,98 RON, pentru garanția asumată de reclamanta în favoarea finanțatorului A., în baza Scrisorii de garantare nr. 19/17.01.2011, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 30.04.2015 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care FRC avea obligația să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței funcționale, excepția tardivității, excepția necompetenței materiale, excepția prematurității, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 19 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admisă excepția de necompetență funcțională și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea de ședință din 17.08.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017 a fost admisă excepția de necompetență funcțională a secției a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a a Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost trimisă cauza către Curtea de Apel București în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 3759/17.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a a Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2018 au fost respinse ca neîntemeiate, excepția tardivității, excepția necompetenței materiale și excepția prematurității, excepții invocate de pârâtă.

Tribunalul București, secția a VI-a Civilă prin sentința civilă nr. 282 din 01 februarie 2018 a admis cererea formulată de reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii IFN S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 349.247,98 RON reprezentând contragaranție, precum și la plata dobânzii legale calculate pentru suma de 349.247,98 RON începând cu data de 30.04.2015 și până la plata efectivă a sumei datorate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, iar în subsidiar reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea cererii formulate de reclamantul-intimat, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1641/A din 18 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A., împotriva sentinței civile nr. 282/01.02.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijocii IFN S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul nu a fost întemeiat în drept.

Criticile recurentului-pârât au vizat următoarele aspecte:

a.Instanța de apel a ignorat acordul de voință al părților cu privire la amânarea soluționării cererii de executare, ceea ce se subsumează aplicării greșite a normelor de drept material care consfințesc libertatea contractuală.

Se reproșează instanței de apel că nu a reținut legătura de cauzalitate dintre acest litigiu și litigiul dintre Fondul de Contragrantare S.A. și Curtea de Conturi.

Astfel cum s-a arătat, prezentul litigiu are legătură cu cel menționat, întrucât s-a pus în discuție acordarea unei contragaranții către un beneficiar aflat la momentul acordării contragaranției în procedura de executare silită, confirmată de instituția statului abilitată să aplice astfel de proceduri- ANAF.

Recurenta susține că a administrat probe clare sub acest aspect, în cauză găsindu-și aplicabilitatea Nota înregistrată la recurentă sub nr. x/20.01.2015 din care rezultă că recurenta a amânat soluționarea cererii de executare întrucât beneficiarul nu a îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la procedura de executare silită, astfel cum a fost configurat de Curtea de conturi și implementat de pârât.

Înțelegerea părților a fost ca recurenta să nu respingă cererile de executare în asemenea situații, având la bază un criteriu de eligibilitate implementat în considerarea controlului Curții de conturi, ci să amâne soluționarea acestora, până la soluționarea litigiului cu aceasta.

Se mai arată că recurenta a contestat actul de control al Curții de conturi, inclusiv acest criteriu de eligibilitate, acțiunea în contencios administrativ nefiind definitivă.

Având în vedere aceste argumente, recurenta apreciază că decizia de amânare a soluționării cererii de executare este temeinică și are la bază acordul de voință al părților.

b.Sub un alt aspect recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul reținerii eronate a faptului că beneficiarul trebuie să îndeplinească criteriul de eligibilitate la data declarației pe propria răspundere.

Arată că criteriile de eligibilitate trebuie îndeplinite la data acordării contragaranției, iar nu la o dată anterioară, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009.

Potrivit adresei x/2014 beneficiarul B. S.R.L. era în executare silită la data acordării contragaranției și nu la data declarației pe propria răspundere.

c.O altă critică vizează interpretarea formală a Convenției nr. 1/2010 și a Normei nr. 1/2010, cu ignorarea regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 - 985 C. civ. și în contradicție cu O.U.G. nr. 23/2009.

Susținerea reclamantei în sensul că nu avea obligația de a emite o adresă către ANAF, întrucât ar fi depășit limitele mandatului este greșită. Reclamanta trebuia să dea dovadă de prudență și diligență și să verifice condițiile de eligibilitate printr-o analiză amănunțită.

Pentru pronunțarea unei hotărâri legale, instanța de apel trebuia să interpreteze dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/2009 și Norma nr. 1/2012 sistematic, pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2012.

d.Recurenta face trimitere la dispozițiile art. 8 din Norma nr. 1/2010 și art. 6.1 din Convenția nr. 5/2010 potrivit căreia la momentul verificării condițiilor de eligibilitate beneficiarul nu îndeplinea aceste criterii.

e.O altă critică este reprezentată de nerespectarea mandatului de către reclamantă, conform Convenției nr. 1/2010, fiind incidente dispozițiile art. 3.1 alin. (1) și art. 4.1, îndeplinirea condițiilor de eligibilitate trebuie să fie făcută la momentul acordării contragaranției.

Susținerea reclamantei în sensul că declarația pe propria răspundere a beneficiarului este de natură să înlăture răspunderea reclamantei nu poate fi reținută, întrucât Fondul de Garantare trebuie să dea dovadă de diligență și prudență în exercitarea obligațiilor contractuale.

f. Se mai susține că respingerea cererii de plată era impusă de legislația privind ajutoarele de stat, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009. Mecanismul de acordare și executare a contragaranțiilor este reglementat pe lângă convențiile de contragarantare și de legislația ajutorului de stat.

g. Instanța de fond și de apel au consfințit un abuz de drept al reclamantei, prin nesocotirea dispozițiilor art. 6.1 din Convenția nr. 1/2010. Culpa reclamantei constă în exercitarea mandatului încredințat de pârâtă în mod abuziv, în sensul acordării contragaranției unui beneficiar neeligibil. Criteriul de apreciere a culpei este cel al bunului proprietar.

h. Instanța a stabilit în mod eronat obligarea recurentei la plata dobânzii, apreciind în mod greșit că sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 13/2011. Legea aplicabilă este O.G. nr. 9/2011, raportat la data acordării contragaranției.

i. Din punct de vedere al regulilor de procedură, recurenta arată că sunt încălcate dispozițiile art. 14 și art. 22 C. proc. civ., prin neprecizarea obiectului cererii de chemare în judecată și prin indicarea generic a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, la termenul din 14 noiembrie 2019, a invocat, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 189 alin. (2) din același cod, excepția nulității recursului.

Luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Astfel, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Trebuie subliniat însă că, pentru a conduce la casarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

În speță, se constată că recurentul-pârât nu a indicat în cuprinsul recursului motivele de casare astfel cum impun cerințele art. 488 C. proc. civ., iar criticile nu au fost dezvoltate și argumentate cu trimitere la textele legale care au fost aplicate greșit de către instanța de apel.

În motivarea recursului, criticile recurentului-pârât se rezumă la exprimarea nemulțumirii cu privire la admiterea acțiunii, cu trimitere la dispozițiile unor acte normative și la Convenția nr. 1/2010, fără însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, susținerile privind respingerea respingerea apelului, nu sunt suficiente, dacă nu s-au indicat încălcările de lege care pot să atragă examenul de legalitate.

Trimiterile recurentului-pârât la unele texte legale, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurentul-reclamant nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

În alți termeni, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În cauză, recurentul-pârât nu s-a conformat, așadar, dispozițiilor înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât, în declarația de recurs nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, sens în care, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, să constate nulitatea recursului formulat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1641A din 18 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1641A din 18 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII IFN S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2019.