ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 342/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI- a civilă la 07.08.2018, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige să-i plătească suma de 3.699.200 RON, reprezentând contragaranția acordată de pârâtă pentru garanția asumată de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 57/10.07.2013, beneficiar fiind S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. C. S.R.L.) și dobânda legală penalizatoare calculată de la 12.12.2017, până la plata efectivă a contragaranției, precum și cheltuielile de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile C. civ. și art. 194 C. proc. civ.

La 04.10.2018, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București – secția civilă, solicitând declinarea soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal, și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 3574/28.11.2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința civilă nr. 480/20.09.2019, a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Prin decizia nr. 1646/17.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

Învestit prin regulatorul de competență, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a pronunțat sentința civilă nr. 2353/25.11.2020, prin care a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum și cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1569A/28.10.2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, a declarat recurs Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanțe de același grad cu instanța care a pronunțat decizia în apel, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350, art. 1.516 și art. 1.535 C. civ.

După prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a criticat decizia recurată prin care instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.270 alin. (1), art. 1.350, art. 1.516 și art. 1.535 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile contractuale ale pârâtei, neexistând obligația de plată a contragaranției conform art. 6.4 alin. (4) raportat la alin. (2) lit. b) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, încheiată de părți, întrucât reclamanta ar fi încălcat obligațiile asumate prin art. 4.1, art. 5.1 și art. 12.8 din aceeași convenție.

Recurenta a arătat că hotărârea este nelegală întrucât prin Convenția nr. 1/2012 se stabilesc garanțiile acordate IMM-urilor care pot fi contragarantate, precum și condițiile de eligibilitate pe care beneficiarul trebuie să le îndeplinească; în speță, S.C. C. S.R.L. a primit un credit de investiții pentru achiziția de active imobiliare de la alte două societăți din grup, care erau urmărite silit de organele fiscale pentru datorii bugetare, însă acest aspect este fără relevanță, întrucât beneficiarul creditării era eligibil, operațiunea de creditare nefiind prohibită de Convenția nr. 1/2012 sau Normele nr. 1/2012 privind stimularea accesului la finanțare a IMM, emisă de Fondul Român de Contragarantare S.A.

A mai criticat statuarea instanței de apel privind nerespectarea obligațiilor de diligență asumate potrivit art. 5.1 din convenția părților și a arătat că a depus aceeași diligență ca și în cazul garanțiilor acordate fără această protecție, iar contragaranția respectă procentul de 80% prevăzut de art. 5.3 lit. a) pct. ii) din Norma nr. 1/2012 și a susținut că, fiind respectate toate condițiile de acordare, nu sunt incidente prevederile art. 6.1 din Convenția nr. 1/2012, potrivit cărora Fondul Român de Contragarantare S.A. suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului.

Recurenta a susținut că nu poate fi ținută responsabilă pentru pretinse cerințe neincluse în mandat, mai ales că și intimata-pârâtă a efectuat propria verificarea a documentației care a stat la baza acordării contragaranției, iar în cuprinsul notei nr. x/06.12.2013, depusă la dosar, nu se consemnează nicio deficiență în acordarea contragaranției. Dacă, în urma verificării, intimata ar fi constatat că beneficiarul nu este eligibil, trebuia să solicite anularea ajutorului de minimis acordat, ceea ce nu s-a întâmplat. A afirmat că, în etapa executării obligației, nu pot fi aplicabile alte reguli decât cele prevăzute de Convenția nr. 1/2012 sau Norma nr. 1/2012.

Totodată, a argumentat că, potrivit art. 12 din anexa C1 la Convenția nr. 1/2012, pentru evaluarea eligibilității în situații nestandard, garantul trebuia să solicite obligatoriu punctul de vedere al Fondului Român de Contragarantare, nefiind mandatat să aprecieze singur și să acorde contragaranții, or, în speță nu s-a aplicat această procedură, dovadă că situația se încadra în cele standard, reglementate de Norma nr. 1/2012. De altfel, chiar intimata a confirmat expres contragaranția, fără rezerve, potrivit adresei nr. x/28.08.2013, fără a cere clarificări și fără a constata deficiențe.

Recurenta a susținut că, prin poziția adoptată în prezentul litigiu, intimata își invocă propria culpă, deoarece a cunoscut, încă din 2013, destinația creditului și clasa de risc mediu-ridicat în care a fost încadrat beneficiarul, la acordarea contragaranției, însă nu a invocat deficiențe.

În temeiul acestor argumente, a susținut că raționamentul instanței de apel încalcă principiul forței obligatorii a contractului, reglementat de art. 1.270 C. civ., precum și ale art. 1.170 din același cod, întrucât, deși condițiile stabilite de părți conform art. 6.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2012 au fost îndeplinite și intimata-pârâtă ar trebui să plătească contragaranția, soluția pronunțată este contrară acestei situații de fapt. A mai arătat că, fiind îndeplinite și condițiile prevăzute la art. 1.350, art. 1.516 și art. 1.535 C. civ., este îndreptățită să primească plata contragaranției și dobânda legală.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516 și art. 1.535 C. civ.

Recurenta nu și-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

La 20.04.2023, intimata-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea căii de atac.

La 15.05.2023, recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; doar recurenta și-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 27.09.2023, instanța de recurs constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., stabilind că excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, să fie pusă în dezbaterea părților în ședință publică.

Analizând, cu prioritate, această excepție, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Conform situației de fapt stabilite de instanțele de fond, între părți a fost încheiată convenția de contragarantare nr. 1/2012, în baza căreia intimata a preluat o parte din riscul suportat de recurentă, prin acordarea de contragaranții beneficiarilor întreprinderi mici și mijlocii (I.M.M.), în limita unui plafon agreat.

Ulterior plății către A. S.A. a sumei de 4.624.000 RON, reprezentând garanție, recurenta a solicitat intimatei executarea contragaranției de 80% aferentă contractului de garantare privind pe beneficiara S.C. C. S.R.L., respectiv suma de 3.699.200 RON, pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

Prin adresa nr. x/03.04.2018, intimata a refuzat plata contragaranției, întrucât recurenta a încălcat prevederile art. 4.1, art. 5.1, art. 6.1, art. 6.4 și art. 12.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, motiv pentru care aceasta din urmă a învestit instanța cu prezenta acțiune, având ca obiect plata contragaranției.

Prin hotărârile pronunțate, ambele instanțe de fond au constatat că, față de dispozițiile contractuale, recurenta nu era îndreptățită să obțină plata contragaranției, reținând culpa contractuală a acesteia. De aceea, prin prezenta cale de atac, reclamanta a criticat soluția instanței de apel, susținând că sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către Fondul Român de Contragarantare S.A.

Autoarea căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut nesocotirea dispozițiilor art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350, art. 1.516 și art. 1.515 C. civ. în dezlegarea dată de către instanța de apel cu privire la interpretarea convenției părților, a obligațiilor asumate, a culpei și răspunderii contractuale.

În esență, a arătat că și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale născute atât din convenția de contragarantare nr. 1/2012, cât și din mandatul acordat de intimată, cu diligențele pe care le depune și pentru propriile garanții, astfel că nu poate răspunde pentru pretinse cerințe neincluse în mandat; de asemenea, a susținut că nu sunt incidente clauzele contractuale privind situațiile nestandard, care impuneau solicitarea punctului de vedere al Fondului Român de Contragarantare S.A. și că aceasta, la rândul său, a verificat documentația care a stat la baza contragaranției, fără a constata deficiențe, astfel că dacă au existat suspiciuni privind eligibilitatea beneficiarului și nu au fost semnalate de către intimată, rezultă că aceasta invocă, în apărare, propria sa culpă, ceea ce nu este permis.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că în mod judicios a statuat instanța de apel că nu poate fi reținută obligația intimatei de plată a contragaranției prevăzute la art. 6.4. alin. (2) din convenția de contragarantare nr. 1/2012, în contextul în care, în urma analizării și interpretării probatoriului administrat, pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, a stabilit culpa sa în îndeplinirea obligațiilor contractuale, aplicând dispozițiile contractuale, în aplicarea art. 1270 C. civ.

Din analiza considerentelor deciziei atacate, prin prisma criticilor formulate de titulara recursului, se constată că nu a fost nesocotit principiul forței obligatorii a contractului părților ale cărui clauze au fost evaluate și aplicate întocmai voinței acestora, efectele actului juridic fiind temeiul respingerii pretențiilor garantului, ca urmare a neîndeplinirii îndatoririlor asumate.

Sub acest aspect, susținând că nu-i poate fi atrasă răspunderea pentru neexecutarea unor cerințe externe contractului de mandat, recurenta omite faptul că nu aceasta este situația sa, întrucât nu i s-a pretins îndeplinirea unor obligații noi, neasumate, ci i s-a imputat depășirea limitelor împuternicii acordate.

Astfel, din probatoriul administrat și evaluat de instanțele devolutive, s-a reținut că sub aspectul eligibilității, situația beneficiarei S.C. C. S.R.L. era una nestandard, nefiind corespunzătoare obiectivelor pentru care au fost înființate cele două societăți de garantare și contragarantare, întrucât destinația finanțării nu a fost un credit de investiții pentru îmbunătățirea competitivității și eficienței societății beneficiare, ci transferarea activității și bunurilor aparținând celor două societăți care beneficiaseră anterior de garanții și care se aflau în executare silită fiscală, către o societate care avea aceiași asociați și același administrator.

Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța de apel a statuat corect asupra incidenței art. 12 din anexa C.1 la convenția de contragarantare nr. 1/2012, potrivit căruia, pentru evaluarea eligibilității în situații nestandard, garantul va solicita, în mod obligatoriu, punctul de vedere al Fondului Român de Contragarantare S.A., nefiind mandatat ca, în aceste cazuri, să aprecieze pe cont propriu și să acorde contragaranții; deși i s-a interzis expres prin mandatul, iar la momentul verificării eligibilității, a apreciat riscul mediu-ridicat al contragaranției, recurenta a procedat la aprobarea acesteia fără a cere opinia intimatei, ceea ce relevă culpa sa exclusivă, precum și încălcarea art. 5.1 și 12.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, care prevăd îndeplinirea obligației de a acorda contragaranția cu diligența practicată pentru propriile garanții și cu bună-credință.

Din această perspectivă, se reține că, întrucât recurenta invocă aspecte privind conduita sa contractuală cu scopul de a convinge instanța că a respectat întocmai clauzele actului juridic încheiat cu intimata, aprecierea asupra diligențelor depuse în procedura de acordare a contragaranției vizează chestiuni ce nu mai pot fi supuse analizei instanței de recurs, întrucât sunt aspecte de temeinicie asupra cărora instanțele de fond au apreciat deja pe baza probatoriului administrat, iar o atare evaluare este incompatibilă cu calea extraordinară a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, atribuind recursului natură juridică nedevolutivă. Prin urmare, nu poate fi cenzurat raționamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce privește modul de executare a contractului din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată.

Nu se poate reține nici argumentul că, prin confirmarea contragaranției de către intimată, aceasta nu a constatat deficiențe privind acordarea acesteia și, prin urmare, în prezenta cauză, își invocă propria culpă, întrucât, așa cum reiese din convenția de contragarantare nr. 1/2012, confirmarea garanției și executarea acesteia sunt etape distincte în derularea convenției, supuse unei proceduri de analiză diferite, astfel că o confirmare a garanției în prima etapă nu constituie un impediment pentru respingerea cererii de executare; aceasta întrucât confirmarea garanției nu implică analiza respectării mandatului acordat recurentei, în timp ce executarea garanției presupune verificarea că aprobarea și acordarea contragaranției s-au făcut cu respectarea normei aplicabile și a convenției; or, încălcarea prevederilor acestora conduce la suportarea de către garant a efectelor acestei omisiuni și exonerarea intimatei de la plata contragaranției asumate contractual.

Pe temeiul considerentelor reținute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile recurentei formulate prin memoriul de recurs, întrucât nicio dispoziție de drept material nu a fost încălcată prin interpretarea dată de instanța de apel clauzelor convenției de contragarantare nr. 1/2012.

Prin urmare, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 1569A/28.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.