Decizia nr. 1024/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 3117/2019 a Tribunalului București

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019, din 13 iunie 2019, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând tranșa a II-a a contragaranției acordate Fondului pentru garanția asumată de aceasta în baza scrisorii de garantare nr. 552 din 23 august 2011, beneficiar fiind A. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data de 12 februarie 2015, până la data plății inclusiv, cu cheltuieli de judecată. În drept, dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, H.G. nr. 2105/2004, H.G. nr. 1211/2001, O.G. nr. 13/2011, art. 1270, art. 1523, art. 1535, art. 2009 și următoarele, art. 2280 C. civ. B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 3117 din 30 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca prescrisă.

În motivarea hotărârii tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., aceleași prevederi fiind cuprinse și în dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.) și a constatat că data scadenței obligației de plată a contragaranției este 13 februarie 2015, în raport de cererea de plată formulată de reclamantă la data de 10 aprilie 2014, de transmiterea ultimelor documente solicitate de intimata-pârâtă la 14 noiembrie 2014 și de cele 90 de zile calculate de la 14 noiembrie 2014, termen calculat conform art. 2553 alin. (1) C. civ., nefiind dovedit nici un acord al părților pentru modificarea termenului de prescripție. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că voința comună a părților a fost, printre altele, ca FNGCIMM să amâne inițierea demersurilor legale pentru recuperarea sumelor datorate de B. cu titlu de contragaranție până la soluționarea dosarului nr. x/2014 (având ca obiect acțiunea în contencios administrativ formulată de B. împotriva Curții de Conturi a României, acțiune ce nu a fost soluționată definitiv). Astfel, scadența obligației B. de plată a contragaranțiilor a fost prelungită prin voința ambelor părți până la finalizarea definitivă a litigiului dintre B. și Curtea de Conturi, părțile stabilind în mod expres prelungirea termenului de prescripție general. D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 1017 A din 10 septembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă prin criticile formulate se referă la faptul că instanța de fond nu a ținut seama de înscrisurile administrate ca probă în apărare pe excepție, respectiv că părțile au convenit amânarea demersurilor legale pentru obligarea pârâtei B. la plata contragaranției în baza Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014 a Curții de Conturi, a Notei nr. x din 28 ianuarie 2015 și a Notei nr. x din 20 ianuarie 2015 în temeiul cărora s-au adoptat Hotărârea AGA a B. comunicată prin adresa din 9 martie 2015 și Hotărârea AGA a Fondului din data de 17 iunie 2015.

A mai reținut instanța de apel că apelanta-reclamantă nu critică faptul că instanța de fond a reținut că 13 februarie 2015 este data scadenței obligației de plată a contragaranției în raport de cererea de plată formulată la data de 10 aprilie 2014 și că acțiunea în pretenții a fost formulată la data de 12 iunie 2019.

Potrivit dispozițiilor art. 2515 alin. (3) C. civ., a arătat instanța de apel, în limitele și condițiile prevăzute de lege, părțile pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripție sau să modifice cursul prescripției prin fixarea începutului acestuia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

A apreciat însă instanța de apel că dovada acestui acord expres privind prelungirea datei scadenței, respectiv amânarea demersurilor legale pentru recuperarea contragaranției de la pârâtă până la momentul soluționării irevocabile a acțiunii în contencios administrativ formulată de B. împotriva Curții de Conturi a României nu a fost făcută, cele reținute de către tribunal în același sens fiind corecte.

Instanța de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a constatat că nu s-a probat un acord expres pentru prelungirea scadenței sau pentru modificarea termenului de prescripție în sensul art. 2515 C. civ., întrucât aprobarea despre care vorbește apelanta-reclamantă, deși se referă la o amânare se subliniază în mod clar că aceasta poate avea loc doar în interiorul termenului de prescripție. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN (FNGCIMM - S.A. - IFN), criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 17 alin. (2), art. 1169, art. 2515 alin. (3) C. civ. și art. 22 alin. (7) C. proc. civ., atunci când a reținut că nu s-a probat un acord expres pentru prelungirea scadenței sau pentru modificarea termenului de prescripție în sensul art. 2515 C. civ. întrucât aprobarea despre care a făcut vorbire apelanta-reclamantă, deși se referă la o amânare se subliniază în mod clar că aceasta poate avea loc doar în interiorul termenului de prescripție.

Raportat la prevederile art. 22 pct. 7 C. proc. civ., a arătat recurenta-reclamantă, în mod nelegal instanța de apel a apreciat că nu s-a dovedit nici un acord al părților pentru modificarea termenului de prescripție, întrucât regulile instituite de art. 2515 C. civ. reprezintă o aplicație a principiului libertății contractuale consacrat de art. 1169 C. civ. Termenul de prescripție extinctivă are un caracter mixt, el fiind stabilit prin lege, însă legea oferă posibilitatea părților să stabilească și alte termene de prescripție în baza acordului de voință. În speță, părțile au înțeles să deroge de la dispozițiile legale referitoare la începutul termenului de prescripție, chiar dacă acest fapt nu a fost materializat printr-un act adițional, prin conduita adoptată, părțile au înțeles să dea efect acestei înțelegeri.

În situația în care instanța de apel a apreciat că era totuși, necesară consemnarea amânării demersurilor într-un act adițional, a mai arătat recurenta-reclamantă, trebuia să constate, în temeiul art. 17 C. civ. că părțile contractante s-au aflat într-o eroare comună cu privire la cursul prescripției.

A susținut recurenta-reclamantă că intimata B. a convenit amânarea demersurilor legale pentru obligarea sa la plata contragaranției, având în vedere Nota nr. x din 28 ianuarie 2015, privind protejarea patrimoniului B. și preîntâmpinarea unor litigii dintre B. și Fondurile de Garantare, Notă comunicată recurentei prin adresa din 5 februarie 2015, precum și raportat la Nota nr. x din 20 ianuarie 2015. Astfel, în toate litigiile similare, decurgând din refuzuri ale plății contragaranțiilor sau amânări ale soluționării cererilor de executare, intimata-pârâtă invocă faptul că Nota x/1884 din 20 ianuarie 2015 echivalează cu un act adițional la convenția de contragarantare cu privire la amânarea scadenței obligației de plată a contragaranției, iar instanțele de fond au apreciat că prin această Notă recurenta-reclamantă a fost de acord cu amânarea demersurilor legale pentru obligarea intimatei la plata contragaranției.

În susținere recurenta-reclamantă a depus practică judiciară. F. Apărările intimatei-pârâte.

Intimata-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. (B.) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în principal, ca nul și, în subsidiar, ca nefondat, susținând că recursul este nemotivat, criticile aduse hotărârii pronunțate de instanța de apel neputând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute la art. 488 C. proc. civ. iar, pe fondul recursului, intimata a susținut că termenul general de 3 ani, potrivit art. 2517 C. civ., a fost depășit, refuzul la plată fiind comunicat prin adresa din 10 martie 2015, precum și prin procedura concilierii, potrivit procesului-verbal din 10 iulie 2015, acțiunea fiind introdusă la instanță la 12 iunie 2019.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, arătând că apărările intimatei-pârâte sunt neîntemeiate, în speță părțile au înțeles să dea eficiență Notei x/2015, scadența obligației de plată a B. a contragaranțiilor fiind prelungită prin voința ambelor părți până la finalizarea litigiului dintre B. și Curtea de Conturi (dosar Nr. x/2014). G. Considerentele instanței de recurs.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte constată recursul fondat, pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Deși instanța de recurs nu are sarcina de a verifica temeinicia hotărârii examinate, respectiv stabilirea corectă a situației de fapt, poate verifica dacă legea a fost corect aplicată faptelor reținute de instanță doar în măsura în care instanțele de fond și-au motivat corespunzător hotărârile. Or, dacă instanțele de fond au reținut situația de fapt într-o manieră confuză sau sumară instanța de recurs nu poate statua asupra legalității hotărârii, a cărei casare se impune pentru neîndeplinirea obligațiilor de motivare. Motivarea unei hotărâri trebuie să se înfățișeze într-o asemenea manieră încât să corespundă imperativelor logicii, motivele invocate în hotărâre nu trebuie să fie dubitative, ele trebuie să ofere părților și instanțelor de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Înalta Curte constată că instanța de apel, deși a reținut ca fiind corecte aprecierile tribunalului cu privire la lipsa dovedirii "acordului expres" al părților "privind prelungirea datei scadenței, respectiv amânarea demersurilor legale pentru recuperarea contragaranției de la pârâtă până la momentul soluționării irevocabile a acțiunii în contencios administrativ formulată de B. împotriva Curții de Conturi a României (…)", a apreciat, totodată, că prin Hotărârea AGA din 17 iunie 2015 a Fondului rezultă că s-au aprobat la pct. 1 măsurile cuprinse la pct. 2 din Nota nr. x din 23 ianuarie 2015 care stabilește amânarea/suspendarea demersurilor legale pentru obligarea B. în vederea achitării valorii contragaranțiilor care au fost deja respinse de B. (…), doar în interiorul termenului de prescripție. Concluzia instanței de apel a fost că în mod corect tribunalul a constatat că nu s-a probat un acord expres pentru prelungirea scadenței sau pentru modificarea termenului de prescripție în sensul art. 2515 C. civ. întrucât "aprobarea" despre care vorbește reclamanta, "deși se referă la o amânare", arată că aceasta nu poate avea loc decât în interiorul termenului de prescripție.

Din analiza hotărârii pronunțate de tribunal nu rezultă însă că s-a constatat lipsa acordului expres al părților în sensul dispozițiilor art. 2515 C. civ., întrucât aprobarea despre care vorbește reclamanta se referă la o amânare care poate avea loc doar în interiorul termenului de prescripție, cum eronat reține instanța de apel, ci tribunalul a apreciat că hotărârile separate adoptate de către adunările generale ale părților litigante "nu pot constitui un acord expres cu privire la amânarea termenului de curgere a prescripției" (...). Totodată, tribunalul a reținut că, deși intimata-pârâtă i-a adus la cunoștință reclamantei prin adresa din 10 martie 2015, că AGA B. a aprobat Nota comună privind concluziile întâlnirii dintre reprezentanții celor două părți, iar reclamanta susține că a comunicat intimatei-pârâte prin adresa din 22 iunie 2015 că prin Hotărârea AGA Fondului din 17 iunie 2015 au fost aprobate măsurile cuprinse în aceeași Notă, înregistrată la FNGCIMM sub nr. x din 20 ianuarie 2015 și la B. sub nr. x din 20 ianuarie 2015, reclamanta nu a depus această Notă în probațiune. În raport de cele constatate tribunalul a concluzionat în sensul că părțile nu au dovedit un acord expres cu privire la executarea creanței deduse judecății, astfel că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantei a început să curgă la 13 februarie 2015.

Așadar, tribunalul, contrar celor reținute în mod eronat de către instanța de apel, consideră că hotărârile AGA ale celor două societăți nu pot constitui un "acord expres", iar instanța de apel, deși reține existența acordului exprimat legal prin cele două hotărâri AGA, din 2 martie 2015 și, respectiv, 17 iunie 2015, precum și acordul părților stabilit prin Notele încheiate și semnate de către reprezentanții legali ai acestora, nr. 284 din 28 ianuarie 2015 și nr. 1884/140 din 20 ianuarie 2015, consideră la rândul său, că, deși s-au aprobat măsurile de amânare/suspendarea demersurilor legale pentru obligațiile B. la achitarea valorii contragaranțiilor care au fost deja respinse de B., pe baza criteriilor de eligibilitate implementate în aplicarea Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014 a Curții de Conturi a României, această amânare putea avea loc doar în interiorul termenului de prescripție, astfel încât "nu s-a dovedit nici un acord al părților pentru modificarea termenului de prescripție".

Rezultă că instanța de apel a reținut "temeinicia și legalitatea" hotărârii pronunțate de tribunal dar pentru considerente diferite.

Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au arătat în motivarea hotărârilor pronunțate pentru ce au fost înlăturate sau ignorate susținerile reclamantei cu privire la acordul expres al părților privind amânarea demersurilor în justiție pentru recuperarea contragaranțiilor până la finalizarea litigiului dintre B. și Curtea de Conturi a României ce face obiectul dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum părțile au convenit prin Nota x/2015.

Astfel, instanțele de fond au ignorat voința reală a părților, de modificare, în mod explicit a contractului încheiat (Convenția nr. 1/2012), în sensul amânării demersurilor legale în vederea obligării B. la plata valorii contragaranțiilor, după cum rezultă din cele două hotărâri AGA și din Nota x/2015, cu încălcarea dispozițiilor art. 1243 C. civ., ceea ce atrage și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se mai reține că nici instanța de fond și nici instanța de apel, deși au făcut trimitere la dispozițiile art. 2515 C. civ., nu au arătat ce înțeles are sintagma "acord expres" în înțelesul acestui text de lege, ci doar au enunțat că nu s-a dovedit acordul expres în sensul art. 2515 alin. (3) C. civ. pentru "amânarea termenului de curgere a prescripției dreptului material la acțiune (…)", cum a apreciat tribunalul, sau "pentru modificarea termenului de prescripție", după cum a apreciat curtea de apel.

În speță nu este vorba însă despre o "modificare a termenului de prescripție", cum reține instanța de apel, ci despre modificarea cursului prescripției prin fixarea începutului acesteia "până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ formulată de B. împotriva Curții de Conturi a României, ce face obiectul dosarului nr. x/2014

În legătură cu acest aspect instanța de apel s-a limitat a constata doar că hotărârea AGA a Fondului, nr. 43 din 17 iunie 2015, a aprobat măsurile cuprinse la pct. 2 din Nota nr. x din 23 ianuarie 2015 privind soluții de deblocare a mecanismului de contragarantare - garantare, respectiv de amânare/suspendarea demersurilor legale pentru obligarea B. în vederea achitării valorii contragaranțiilor care au fost desprinse deja de B. "dar în interiorul perioadei de prescripție".

Instanța de apel nu a arătat în motivarea hotărârii ce înțelege însă prin "interiorul termenului de prescripție" și nici nu a explicitat ce înțeles are această sintagmă pentru partea reclamantă-recurentă, întrucât hotărârea aparține AGA Fondului, în raport de acordul expres al celor două părți astfel cum a fost încheiat prin Nota x din 20 ianuarie 2015, de amânare a demersurilor legale pentru obligarea B. la plata valorii contragaranțiilor "până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ formulate de B. împotriva Curții de Conturi a României". Această lămurire se impunea a fi făcută de către instanța de prim control judiciar, atâta timp cât acordul părților cu privire la amânarea demersurilor legale pentru obligarea B. la plata valorii contragaranțiilor a avut loc în ianuarie 2015 prin încheierea Notei x din 20 ianuarie 2015 și prin hotărârea adoptată de către cele două adunări generale la data de 2 martie 2015 și, respectiv, la data de 17 iunie 2015, prescripția începând să curgă, după aprecierea instanței, la data de 13 februarie 2015. Dacă situația ar fi fost cea reținută de instanța de apel, de începere a prescripției extinctive la data de 13 februarie 2015, aceasta împlinindu-se la data de 13 februarie 2018, de ce ar mai fi fost necesară amânarea demersurilor legale din moment ce partea reclamantă-recurentă ar fi avut la dispoziție termenul general de prescripție de 3 ani, începând cu 13 februarie 2015.(?!)

Instanța de apel nu a lămurit nici cum ar fi putut să prevadă părțile că litigiul dintre B. și Curtea de Conturi a României până la a cărei soluționare "irevocabilă" au amânat începerea demersurilor legale se putea soluționa "irevocabil" în interiorul termenului de prescripție" de 3 ani, începând cu 13 februarie 2015. (?!) Legat de această prevedere din acordul părților, instanța de apel trebuia să verifice dacă, potrivit voinței reale a părților, "interiorul termenului de prescripție" se referă la o perioadă de 3 ani (termenul general de prescripție), dar care începe să curgă după data soluționării definitive a litigiului aflat pe rolul instanței de contencios administrativ, între B. și Curtea de Conturi a României, cu privire la decizia nr. 22 din 29 aprilie 2014 a Curții de Conturi, întrucât părțile nu au modificat termenul de prescripție (de 3 ani), cum eronat a reținut instanța de apel, ci doar au amânat începerea cursului prescripției, fixând începutul acesteia după soluționarea definitivă a litigiului în contenciosul administrativ. În sens contrar, ce logică ar mai fi avut amânarea/suspendarea demersurilor legale până la soluționarea definitivă a litigiului menționat. (?!)

În raport de considerentele ce preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este nelegală, intrând sub incidența motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care atrag casarea acesteia.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 - 497 C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.