ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2237/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub număr de dosar x/2021, și precizată la 15 februarie 2021, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 1.219.286 RON, din care 371.087 RON - conform celor constatate în Raportul de Control al Curții de Conturi a României nr. 138598/05.11.2020, (punctul III.3.3., subpct. 3.3.1), 428.130 RON - estimată de reclamantă în baza constatărilor Curții de Conturi a României la pct. 3.3.3 din Raport, 15.500 RON - încasată ilegal de la B. pentru zilele de concediu neefectuate și 211.316 Iei - conform controlului efectuat la B. de către Serviciul Conformitate și Protecția Datelor cu Caracter Personal din cadrul reclamantei, precum și la plata dobânzii penalizatoare legale, calculate de la data achitării sumelor menționate până la restituirea acestora, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința civilă nr. 1217 din 27 mai 2022, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la capetele de cerere întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, având ca obiect recuperarea sumelor de 371.087 RON, 428.130 RON și 211.316 RON și a respins în consecință aceste capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de interes, invocate prin întâmpinare, în ceea ce privește petitul întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 15.500 RON, împreună cu dobânda legală penalizatoare și a obligat reclamanta să achite pârâtului suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, solicitând schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 1839 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 1217 din data de 27.05.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul pârât A., ca nefondat; a obligat apelantul la plata către intimat a sumei de 6500 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele judiciare de timbru achitate în fond, apel și recurs.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a prevederilor legale cuprinse în art. 152 și 155 din Legea nr. 31/1990 și art. 2017-2024 C. civ. pentru prejudiciul indicat la pct. 1, 2 și 4 și în art. 16 și art. 1.357 din C. civ. pentru prejudiciul indicat la pct. 3.

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

În jurisprudență, termenul de răspundere civilă delictuală evidențiază consecințele negative, survenite în cazul comiterii unor fapte ilegale de către o persoana fizică sau persoană juridică.

În cazul răspunderii contractuale, condiția ce se referă la existența culpei debitorului este prezumată prin simplu fapt al neexecutării obligației sau a executării necorespunzătoare a obligației asumate prin contractul încheiat între părți. În speța de față, problema care trebuie tranșată este dacă era necesară o hotărâre AGA pentru formularea prezentei acțiuni în răspundere.

Instanța de apel afirmă că reglementarea de la art. 155 alin. (5) din Legea 31/1990 nu își găsește aplicare doar în situația în care demersul ar viza un administrator in funcție, fără a justifica această concluzie.

În concret, interpretând gramatical norma juridică în discuție:

"Dacă acțiunea se pornește împotriva directorilor, aceștia sunt suspendați de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii", aceasta nu conține vreo conjuncție care să conducă la ideea ca textul își găsește aplicare și în situația în care nu mai exista raporturi juridice între societate și pârât la momentul formulării acțiunii.

Astfel, în mod logic, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere că acțiunea în răspundere să aparțină AGA indiferent dacă directorul se afla sau nu în funcție ar fi prevăzut: Dacă directorii împotriva cărora se pornește acțiunea se afla in funcție, aceștia sunt suspendați de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii. Or, din interpretarea art. 155 din Legea 31/1990, rezultă că legiuitorul se referă la directorii în funcție la data formulării acțiunii, aceasta fiind rațiunea pentru care operează suspendarea de drept a mandatului de director și desemnarea persoanei care să exercite acțiunea în numele societății.

Recurentul-reclamant arată că intimatul-pârât nu mai era în funcție la data formulării acțiunii, decizia de atragere a răspunderii fiind ulterioară încetării mandatului, astfel că nu poate opera lipsa calității procesuale active a societății în promovarea acțiunii în atragerea răspunderii și nici necesitatea desemnării de către AGA a unei persoane însărcinate să exercite acțiune în justiție. Rezultă că, pentru ipoteza în care se exercita acțiunea în justiție îndreptată împotriva altor persoane decât cele având drept de reprezentare a societății, aceasta se introduce de către societate prin reprezentantul său legal de la data introducerii acțiunii, conform regulilor generale privind reprezentarea societății.

Susține că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe un raționament greșit.

Or, o atare concluzie rezultă din interpretarea art. 155 alin. (1) prin corelare cu art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, întrucât intimatul-pârât la 12.01.2021 nu mai deținea calitatea de director. În consecință, față de dispozițiile statutare care îi conferă directorului general dreptul de a reprezenta societatea în justiție, concluzia privind necesitatea unei hotărâri AGA în acest sens este superfluă.

Nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 152, 155 din Legea nr. 31/1990 și art. 16, art. 1.357 și art. 2017-2024 C. civ., în dezlegarea dată de către instanța de apel cu privire la faptul că pentru introducerea acțiunii în răspundere civilă contractuală era necesară o hotărâre A.G.A.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu se circumscrie obligației generale de a nu păgubi pe altul, iar principiul consacrat de art. 1357 C. civ. constă în acea regulă de drept potrivit căreia cei lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea in despăgubire pentru a obține repararea prejudiciului suferit. Consideră că instanța de apel ar fi trebuit să judece în spiritul și litera legii.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentul a invocat interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 pentru prejudiciul indicat la pct. 1, 2 și 4, susținând că acest text de lege nu poate fi aplicat ipotezei în care se atrage răspunderea fostului director general, ci doar în situația directorului general aflat în exercițiul mandatului.

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată, având în vedere lipsa calității procesuale active, soluție menținută prin respingerea apelului.

Prin hotărârile pronunțate în cauză, instanțele devolutive au statuat în sensul că cererea de chemare în judecată este nulă pentru lipsa dovezii calității directorului general de reprezentant al societății, întrucât nu a intervenit o hotărâre a adunării generale a acționarilor privind promovarea acțiunii în răspundere împotriva foștilor directori generali ai societății și desemnarea unei persoane care să o exercite în justiție.

În recursul de față, disputa litigioasă poartă asupra incidenței în cauză a art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, recurentul invocând interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a acestei norme legale.

În concret, chestiunea de drept ce se impune a fi tranșată este aceea dacă și declanșarea acțiunilor în răspundere împotriva foștilor directori trebuie aprobată de adunarea generală a societății, or, încuviințarea de către aceasta din urmă este impusă de legiuitor numai în cazul acțiunilor în răspundere îndreptate împotriva directorilor în funcție ai societății.

Recurenta-reclamantă a susținut, pe tot parcursul procesului, inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 conform cărora "Acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112"; în conformitate cu alin. (2) al aceleiași norme de drept, "Adunarea generală desemnează cu aceeași majoritate persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție".

În apel, reclamantul a susținut că art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar directorilor aflați în funcție ai unei societăți, iar nu persoanelor care au deținut la un moment dat această funcție.

Cu privire la această critică, instanța de apel a apreciat că, în absența oricărei distincții prevăzute de textul de lege menționat, condiția impusă de acesta își găsește aplicarea indiferent dacă persoana împotriva căreia se pornește acțiunea în răspundere pentru fapte săvârșite în perioada mandatului de administrator mai deținea sau nu această calitate la momentul sesizării instanței.

Prin urmare, legea nu interzice formularea acțiunii în răspundere împotriva unui fost administrator în această calitate, ci atribuie legitimare procesuală activă pentru formularea unei astfel de acțiuni societății înseși, prin organul său de decizie, și anume adunarea generală a acționarilor.

Dacă s-ar primi interpretarea propusă de reclamant, s-ar ajunge la situația eludării cu ușurință a prevederilor art. 155 alin. (1) din lege, prin revocarea directorilor de către consiliul de administrație, care poate avea loc oricând, conform art. 143

1

alin. (4) din lege, urmată de promovarea acțiunii în răspundere în absența unui mandat din partea adunării generale acordat în acest sens.

Este adevărat că pentru situația în care acțiunea este îndreptată împotriva unui director în funcție, art. 155 alin. (5) din lege prevede că acesta va fi suspendat de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii, însă reglementarea acestei ipoteze nu conduce la concluzia că textul și-ar găsi aplicare doar în situația în care demersul ar viza un administrator în funcție, în timp ce în cazul acțiunii formulate împotriva unui fost administrator, dar pentru fapte îndeplinite în timpul mandatului, promovarea acesteia ar fi lăsată exclusiv la latitudinea directorului general, în condițiile art. 143

2

alin. (4) din lege, în calitatea sa de reprezentant al societății.

În recurs, recurentul-reclamant a reluat această critică, susținând că din coroborarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) cu cele ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 rezultă că necesitatea unei hotărâri a adunării generale a societății este incidentă doar în ipoteza atragerii răspunderii directorului aflat în exercițiul mandatului, nu și fostului director.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată urmând a fi respinsă, având în vedere că instanța de apel a analizat susținerile reclamantului și a dat un răspuns argumentat interpretării oferite cu privire la aplicarea acestui text de lege și directorului căruia i-a încetat mandatul. În recurs, se observă că recurentul-reclamant nu aduce critici noi hotărârii atacate, prin raportare la considerentele care susțin soluția instanței de prim control judiciar, ci doar reiterează motivul de apel, fără a critica în concret dezlegarea dată de către instanța de apel.

Înalta Curte validează raționamentul instanței de apel, potrivit căruia, în enumerarea prevăzută la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu există o distincție între directori în funcție și foști directori.

Se constată că argumentul invocat de reclamant nu poate fi primit, față de modalitatea de formulare a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, constatându-se că acest text de lege nu se referă doar la administratori sau directori, ci și, la fondatori, cenzori sau auditori financiari. În cazul acestora nu ar exista niciun impediment pentru ca societatea să acționeze în justiție prin organele sale obișnuite, însă, cu toate acestea, legea arată că acțiunea aparține adunării generale, la fel ca în cazul directorilor sau administratorilor.

Prin urmare, nu este vorba numai despre necesitatea deblocării anumitor situații, ci și despre faptul că, date fiind implicațiile acestei acțiuni, legiuitorul a considerat necesar ca ea să aparțină adunării generale.

Totodată, se constată că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 155 alin. (1) cu cele ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, concluzia care rezultă este că declanșarea acțiunii în răspunderea unui fost director trebuie aprobată de către adunarea generală.

Prin urmare, instanța de recurs observa că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală, pentru toți directorii societății, aflați în funcție sau nu, în timp de dispozițiile art. 155 alin. (5) din aceeași lege reglementează efectele juridice produse de demararea acțiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcție.

În cauză, acțiunea a fost introdusă de directorul general al societății, în baza calității sale de reprezentant al acesteia, în absența unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acțiunii.

În aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, corect au reținut instanțele de fond că formulării generale a textului cu privire la acțiunea în răspundere contra directorilor îi corespunde o aplicare generală, neputând fi făcute distincții ce nu sunt prevăzute de lege.

O altă critică invovată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 2017-2024 din C. civ. privind mandatul.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că acest motiv de casare a fost invocat omisso medio, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac pendinte, deși ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

De asemenea, recurentul nu aduce niciun argument cu privire la critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 16 și art. 1357 din C. civ. pentru prejudiciul indicat la pct. 3.

În mod corect, curtea de apel a apreciat că nu pot fi primite aceste critici ce privesc soluția asupra cererii de atragere a răspunderii intimatului-pârât pe temei delictual, pentru nerespectarea obligației de loialitate față de societate, prin solicitarea și obținerea compensării în bani a zilelor de concediu neefectuate.

Față de argumentele arătate, instanța supremă constată că, în cauză, criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanța de apel a argumentat în mod corect soluția pronunțată arătând motivele pentru care a validat soluția și raționamentul primei instanțe cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1839 din 22 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei-reclamante Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimatul-pârât A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la 136-137 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1839 din 22 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.