ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1176/2025

Ședința publică din data de 03 iunie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de petentul A., de recuzare a membrilor completului C20R, compus din doamnele judecător B., C. și D..

Prin decizia civilă nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A., de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ. și a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 172R/28.02.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata E. S.R.L., decizie prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 ca inadmisibilă, s-a admis excepția inadmisibilității motivului de recurs vizând excepția de necompetență materială procesuală a instanței, soluționată prin încheierea de ședință din 15.02.2023, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii pronunțate la 24.05.2023 de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestor hotărâri, respectiv împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare și a soluției dispuse cu privire la cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, a declarat recurs petentul A. înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

I.2. Încheierea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin încheierea de ședință din data de 25 februarie 2025, pronunțate Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de petentul A. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Prin decizia civilă nr. 674 din 18 martie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul A. împotriva încheierii din data de 20 iunie 2024 și a deciziei civile nr. 740R din 01 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva încheierii de ședință din data de 25 februarie 2025, pronunțate Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024 a declarat recurs petentul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 06 martie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 10 martie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., fiind stabilit termen de judecată la data de 13 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

II.1. Motivele de recurs

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ. recurentul a susținut greșita respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, raportat la dispozițiile art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și alin. (3), art. 126 alin. (2) din Constituția României.

În preambulul recursului său, recurentul a susținut că în fața instanței de recurs a invocat trei excepții de nulitate absolută în considerarea cărora a înțeles să mai invoce două excepții de neconstituționalitate, instanța pronunțându-se asupra acestora înainte de soluționarea cererii de recuzare formulate la același termen și fără ca intimata E. să fie prezentă la dezbateri.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 14 C. proc. civ. privind principiul contradictorialității, art. 153 C. proc. civ. privind obligația de a cita părțile, art. 224 din același cod ce reglementează obligația instanței de judecată de a pune în discuția părților toate cererile și excepțiile formulate, art. 49 C. proc. civ. privind starea cauzei până la soluționarea cererii de recuzare, precum și dispozițiile art. 174 și art. 176 C. proc. civ. privind nulitatea actelor de procedură.

În temeiul acestor dispoziții legale, raportat la situația de fapt dedusă judecății, recurentul a susținut că instanța de recurs a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale fără să citeze intimata din prezenta cauză, fără să pună în discuția părților respectiva cerere și înainte de soluționarea cererii de recuzare formulată de către recurent, fapt ce atrage nulitatea absolută și necondiționată a încheierii recurate conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de judecată nu poate respinge o cerere de sesizare a Curții Constituționale decât și în mod limitativ în condițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, fără a o putea respinge din motive ce țin de temeinicia acesteia.

În acest sens a arătat că argumentele în temeiul cărora instanța de recurs a respins cererea recurentului de sesizare a Curții Constituționale au privit analiza în fond a excepției de neconstituționalitate și nu analiza condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În opinia recurentului, instanța de recurs s-a pronunțat pe fondul excepției invocate cu încălcarea și depășirea evidentă a atribuțiilor puterii judecătorești, susținând că nu i s-a dat posibilitatea acestuia de a motiva legătura dintre excepția de neconstituționalitate.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale privind dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2022 îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 în sensul că aceasta privește dispoziții dintr-o lege în vigoare, are legătură cu soluționarea cauzei, a fost ridicată de una dintre părți și nu privește prevederi care să fi fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În susținerea motivului de recurs, recurentul a menționat Decizia nr. 766 din data de 15 iunie 2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 549 din 03 august 2011 prin care Curtea Constituțională a reținut că "legătură cu soluționarea cauzei au toate dispozițiile legale de drept substanțial și de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecății și fac posibilă desfășurarea și finalizarea procedurii judiciare."

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale recurentul a susținut că dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară sunt neconstituționale raportat la dispozițiile art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României.

În acest sens a arătat că instanța de recurs, în mod nelegal la termenul de judecată din data de 25 februarie 2025, în temeiul art. 104 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a creat dosarul asociat în vederea soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale cu cele patru excepții de neconstituționalitate ridicate de către, acordând termen de judecată la data de 06 mai 2025 și a procedat la continuarea judecății cauzei fără să pună în discuția părților aceste excepții și fără să soluționeze mai întâi cererea de sesizare.

Față de măsura luată de către completul de judecată, recurentul a invocat nulitatea procedurii de judecată a cauzei motivat de faptul că instanța a dispus măsuri nelegale ce încălcă dispozițiile art. 245-248 C. proc. civ., iar în considerarea excepției de nulitate absolută a ridicat excepția de neconstituționalitate ce face obiectul prezentului recurs.

În considerarea normelor prevăzute de art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și (3), art. 126 alin. (2) din Constituție, nu poate exista noțiunea, în opinia recurentului, ca o cauză dedusă judecății să fie soluționată altfel decât în temeiul legii, cum nici nu există posibilitatea ca un judecător să se supună oricărei alte reglementări decât cele prevăzute, în mod absolut și exclusiv, doar prin lege.

În acest sens s-a susținut că Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție emană de la o autoritate publică care nu are nicio atribuție constituțională de legiferare motiv pentru care normele acestuia nu pot fi prevăzute decât prin lege votată de către Parlamentul României.

Concluzionând cu privire la aceste aspecte, recurentul a susținut că dispozițiile în temeiul cărora instanța a dispus continuarea judecării cauzei, respectiv, dispozițiile art. 104 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt prevăzute printr-o lege ci sunt prevăzute prin acest regulament emis, la data de 14 martie 2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, motiv pentru care doar față de aceste prevederi care permit emiterea regulamentului în cauză poate fi invocată de către recurent excepția de neconstituționalitate.

În acest context, s-a susținut că dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară încalcă dispozițiile art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și (3) și art. 126 alin. (2) din Constituție întrucât dispozițiile acestui articol au condus la luarea unor măsuri, în cauza dedusă judecății cu încălcarea gravă, certă și evidentă a acestor dispoziții neconstituționale.

În ceea ce privește îndeplinirea cerințelor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a susținut că admiterea excepției de către instanța de contencios constituțional ar avea ca efect constatarea nulității procedurii de judecată în dosarul nr. x/2024 cu consecința anulării hotărârii ce urmează a se pronunța în cauză cu încălcarea dispozițiilor constituționale în baza cărora a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Totodată, în opinia recurentului, cererea de sesizare îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale în sensul că aceasta privește dispoziții dintr-o lege în vigoare, are legătură cu soluționarea cauzei, a fost ridicată de una dintre părți și nu privește prevederi care să fi fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pentru considerentele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ridicată.

II.2. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimatei E. S.R.L. la data de 13 martie 2025 conform proceselor-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs, nefiind depusă întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 26 mai 2025 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul asociat nr. x/2025 a fost respinsă cererea de recuzare a membrilor completului nr. 2 formulată de recurentul A..

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând încheierea recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, față de următoarele considerente:

Recurentul a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară în cadrul soluționării recursului declarat de către același recurent împotriva încheierii de ședință prin care i-a fost respinsă cererea de recuzare a membrilor completului de judecată și a deciziei civile prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de același recurent de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ. și a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ambele pronunțate de Curtea de Apel București.

În ceea ce privește dispozițiile legale ce fac obiectul cererii de sesizare a Curții Constituționale acestea prevăd următoarele: "Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții: lit. a) aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și statele de funcții și de personal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție."

Art. 104 din Regulamentul Înaltei Curți prevede că "Pentru cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate, formulate în dosarele aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, se creează dosar asociat, de la momentul înregistrării lor. Cererile vor fi soluționate prin încheiere, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (4) și (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Analizând încheierea recurată, Înalta Curte constată că recurentul a formulat cererea de sesizare a Curții Constituționale recurentul în contextul în care instanța a dispus formarea unui dosar asociat în temeiul dispozițiilor art. 104 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar articolele din Constituția României încălcate sunt art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și (3), instanța de recurs respingând cererea ca inadmisibilă motivat de faptul că dispozițiile legale nu au legătură cu soluționarea cauzei iar împrejurarea că o măsură administrativă a instanței este luată în temeiul unui regulament nu înseamnă că instanța judecă o cerere bazat pe o dispoziție legală precum cea criticată.

Printr-un prim set de critici formulate în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a susținut, în esență, încălcarea dispozițiilor procedurale prin soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale fără ca intimata să fie citată și fără ca cererea să fie pusă în discuția părților precum și înainte de soluționarea cererii de recuzare a completului de judecată formulată de același recurent.

Criticile, ce pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Acest motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea. Potrivit art. 174 C. proc. civ. nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public și este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Raportat la criticile formulate, Înalta Curte reține că viciul procedural cu privire la citarea nelegală a părților poate fi invocat numai de partea care nu a fost legal citată la termenul de judecată, ca o garanție a dreptului de apărare care i-a fost astfel încălcat în cursul procesului. În speță, recurentul legal citat la judecarea recursului, a invocat, în scopul obținerii casării deciziei instanței de recurs, faptul că partea adversă nu ar fi fost legal citată pentru discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale aspect care însă poate fi invocat doar de către intimata E. S.R.L.

Din perspectiva interesului ocrotit prin dispozițiile art. 153 alin. (2) C. proc. civ. precum și prin dispozițiile art. 85 și art. 86 din același cod care consacră principiul contradictorialității și care stabilesc că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, precum și după comunicarea cererilor, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea pentru care procedura de citare nu a fost îndeplinită în condițiile legii sau căreia nu i s-au comunicat actele de procedură.

Față de aceste considerente, Înalta Curte reține că nelegala citare precum și necomunicarea actelor de procedură trebuie invocată ca motiv de recurs chiar de către partea nelegal citată sau căreia nu i-a fost comunicat actul de procedură fiind vorba despre o nulitate relativă care altminteri se acoperă, motiv pentru care nu pot fi primite nici criticile recurentului referitoare încălcarea principiului contradictorialității și a dispozițiilor art. 224 C. proc. civ., singura care poate invoca asemenea neregularități fiind intimata, astfel că această critică urmează a fi înlăturată.

Totodată, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului, că intimata E. S.R.L. a fost citată la termenul de judecată din data pronunțării încheierii recurate conform procesului-verbal de înmânare a aflat la dosarul x/2024 al Înaltei Curți. Totodată, intimata a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat, printre altele și judecata cauzei în lipsă.

Astfel, potrivit art. 223 C. proc. civ. în măsura în care procedura de citare este legal îndeplinită, lipsa unei părți nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel. Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după ce va cerceta toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părții prezente, se va pronunța pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul în care lipsesc ambele părți, deși au fost legal citate, dacă cel puțin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă.

Prin urmare, pentru respectarea și garantarea principiului contradictorialității legea cere ca numai citarea să fie regulat îndeplinită, iar nu și înfățișarea părților personal sau prin reprezentant, aceasta procedură nefiind de esența procesului civil. Simpla cunoaștere a părților despre proces printr-o citare legal îndeplinită face ca procesul să se desfășoare normal, cu contradictorialitatea respectată cât și dreptul la apărare.

Nu pot fi primite nici susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 14 C. proc. civ. și art. 224 din același cod în contextul în care instanța de recurs a pus în discuția contradictorie a părților cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurentul punând concluzii asupra acesteia astfel cum reiese din cuprinsul încheierii recurate, având posibilitatea de a susține cererea formulată în fața instanței de recurs.

În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea art. 49 C. proc. civ., Înalta Curte reține că respingerea de către instanța de recurs a cererii de sesizare a Curții Constituționale înainte de soluționarea cererii de recuzare formulată în cauză nu se constituie într-un aspect de nelegalitate a încheierii atacate, de natură a atrage sancțiunea nulității acesteia din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. întrucât formularea unei cereri de recuzare nu conduce la oprirea cursului judecății, ci interzice doar pronunțarea hotărârii în cauză, instanța putând, deci, să efectueze orice alte acte de procedură.

Elocvente, în acest sens, sunt dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare."

În esență, recuzarea are rolul de a garanta stabilirea adevărului și asigurarea unei judecăți imparțiale și echitabile, finalitatea urmărită prin reglementarea ei fiind aceea de a înlătura orice îndoială cu privire la imparțialitatea instanței.

Până la proba contrară, judecătorul este prezumat a fi imparțial, așa încât formularea unei cereri de recuzare de către una dintre părțile în proces nu înlătură, doar prin ea însăși, această prezumție de imparțialitate. Într-o astfel de situație există doar temerea părții cu privire la interesul direct sau indirect al judecătorului în soluționarea cauzei, aceasta având obligația de a face dovada acelor împrejurări care îi justifică temerea privind atingerea adusă imparțialității instanței, pentru ca apoi, completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare să poată aprecia suveran cu privire la temeinicia îndoielilor părții.

Așa fiind, în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menționat explicit, în art. 49 alin. (2) din C. proc. civ. că ea "nu determină suspendarea judecății". Aceasta înseamnă că procedura de judecată nu este oprită (precum în ipoteza abținerii reglementate la alin. (1) al aceluiași articol), iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunțe cu privire la cereri în probațiune, să administreze probele încuviințate, să soluționeze incidente procedurale ori să îngăduie săvârșirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil.

Judecata trebuie să continue, prin desfășurarea logică a actelor și faptelor procesuale, până la rezultatul final, doar pronunțarea hotărârii prin care instanța se dezînvestește - fie prin soluționarea unei excepții, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecății - fiind oprită până la momentul soluționării cererii de recuzare.

Este evident că prin sintagma "pronunțarea soluției în cauză", legiuitorul a vizat soluția adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanța se dezînvestește, căci altfel dispoziția art. 49 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la continuarea judecății, care implică și adoptarea unor soluții prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de conținut.

De altfel, în cuprinsul tezei finale a art. 49 alin. (2) C. proc. civ. este accentuată soluția legislativă adoptată, aceea a continuării procesului, în ipoteza recuzării, singurul act procedural care ce nu poate fi săvârșit, înainte de soluționarea cererii de recuzare, fiind pronunțarea hotărârii de dezînvestire.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin decizia nr. 14/2021 dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. aceasta statuând că formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecății, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunțarea hotărârii, până la soluționarea cererii de recuzare.

S-a reținut totodată că legea de procedură civilă instituie și remediul pentru situația în care recuzarea este admisă. Astfel, art. 51 alin. (6) C. proc. civ. dispune că judecătorul se retrage de la judecarea pricinii, fiind înlocuit cu un alt judecător, iar încheierea prin care s-a hotărât recuzarea sau abținerea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate. În absența unor mențiuni exprese referitoare la actele care au fost îndeplinite de judecător, acestea trebuie refăcute în integralitate.

În consecință, continuarea judecății, consecutiv formulării unei cereri de recuzare admise, nu afectează dreptul părților în proces de a avea acces la o instanță imparțială, iar partea nu va suferi nicio vătămare, întrucât cauza este repusă pe rol.

În raport de caracterul obligatoriu al acestei dezlegări, în conformitate cu dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. și având în vedere considerentele anterior expuse, împrejurarea că, în speță, instanța de recurs a continuat judecata la termenul din data de 25.02.2025 și a soluționat cererea formulată de recurent în ședință publică chiar și în condițiile în care acesta formulase o cerere de recuzare a completului de judecată, nu contravine prevederilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. astfel că nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate a încheierii atacate, susținerile recurentului în sens contrar urmând a fi înlăturate ca nefondate.

Printr-o altă critică subsumată de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., s-a susținut încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești întrucât instanța de judecată nu s-a rezumat să analizeze condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ci s-a pronunțat pe fondul excepției de neconstituționalitate.

Critica urmează a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. însă este nefondată.

Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că instanța de recurs a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă motivat de faptul că dispozițiile considerate de recurent neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cauzei, aceasta fiind una dintre condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 și pe care instanța este obligată să le verifice.

Prin urmare instanța de recurs nu a analizat și nu s-a pronunțat pe fondul temeiniciei excepției de neconstituționalitate, cererea fiind respinsă ca inadmisibilă și nu ca neîntemeiată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este incident atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Excesul de putere reglementat prin dispoziția legală mai sus arătată constă în încălcarea de către instanța judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri în stat, o depășire a prerogativelor puterii judecătorești prin intrarea nepermisă în atribuțiile puterii legislative ori executive. Prin exces de putere, cu alte cuvinte, se înțelege numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale, și nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de competență ori de procedură.

Or, atât timp cât controlul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererilor de sesizare a Curții Constituționale este dat de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 în competența instanțelor judecătorești, adică constituie o prerogativă a puterii judecătorești, motivul de recurs invocat de recurent nu poate fi primit.

Față de acestea motive, instanța de judecată nu încalcă atribuțiile puterii judecătorești atunci când respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate pe motiv că aceasta nu are legătură cu soluționarea cauzei, astfel cum a procedat instanța de recurs în prezentul litigiu și nici dacă respingerea se datorează neîndeplinirii altor condiții de admisibilitate care trebuie verificate de instanță, motivul de recurs fiind din această cauză, nefondat.

Prin ultimul set de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susținut greșita respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că aceasta este admisibilă.

Recurentul a justificat invocarea excepției de neconstituționalitate motivat de faptul că instanța de recurs, în baza art. 104 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispus formarea dosarului asociat în vederea soluționării celor patru excepții de neconstituționalitate invocate de același recurent, acordând termen de judecată la data de 06.05.2025.

Față de această situația recurentul a invocat nulitatea procedurii de judecată a dosarului nr. x/2024 motivat de faptul că măsura luată de instanță este nelegală în sensul că încalcă dispozițiile art. 245-248 C. proc. civ. și, în considerarea acestei excepții a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară în baza căruia a fost emis Regulamentul Înaltei Curți, raportat la dispozițiile art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și (3) și art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Deși prin memoriul de recurs, recurentul a susținut că dispozițiile în cauză au condus la luarea unor măsuri care încalcă grav dispozițiile constituționale, acesta nu a indicat, în concret, în ce constă această încălcare și nu a menționat care este motivul de nelegalitate a încheierii recurate.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 recurentul s-a rezumat să susțină îndeplinirea acestora fără a se raporta la motivul pentru care instanța de recurs a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, respectiv nu a indicat care este legătura dintre dispozițiile a căror neconstituționalitate este invocată și soluționarea prezentei cauze.

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți, sau din oficiu, de către instanță ori de procuror în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de recurent într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la cea din urmă condiție de admisibilitate, se reține că excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Prin urmare, în ceea ce privește condiția de admisibilitate ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanță, că aceasta nu este îndeplinită în contextul în care dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară nu au legătură nici cu obiectul recursului declarat în cauză și nici cu excepția nulității procedurii de soluționare a recursului invocată în fața instanței investite cu soluționarea acestuia.

Astfel, formarea unui dosar asociat pentru soluționarea cererilor de sesizare a Curții Constituționale, în baza art. 104 din Regulamentul Înaltei Curți, aprobat prin Hotărârea nr. 20/2023 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce a fost adoptată în temeiul art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară ce face obiectul excepției de neconstituționalitate, constituie o măsură administrativă luată de completul de judecată în cursul procesului și care nu are legătură cu soluționarea pe fond a recursului în care a fost ridicată respectiva excepție.

Or, pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o prevedere legală neconstituțională.

Sunt de remarcat dezvoltarea jurisprudențială și statuarea expresă a condiției interesului în ridicarea excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională respingând ca inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate și reținând, între altele, că "autorul excepției de neconstituționalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane" (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014).

De asemenea, prin Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, Curtea Constituțională a precizat că incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

Printr-o altă decizie, Curtea Constituțională a stabilit că excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluționarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepție. (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015.

Prin urmare pentru a fi admisibilă și a genera în sarcina instanței obligația de trimitere a cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în procesul principal.

Or, în cauza de față dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 ce permit adoptarea unui regulament de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți nu au legătură cu recursul îndreptat împotriva unei încheieri prin care s-a respins o cerere de recuzare și a unei decizii prin care s-a respins o altă cerere prin care recurentul solicita sesizarea Curții Constituționale.

În consecință, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate invocată, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la soluția dată recursului formulat în cauză.

Se cuvine a menționa și faptul că măsurile de administrare judiciară despre care face vorbire textul art. 465 C. proc. civ. conform căruia acestea nu pot face obiectul niciunei căi de atac, vizează acele măsuri ce nu țin de judecata propriu-zisă a cauzelor. Măsurile administrative se referă la acțiunile pe care instanța le ia pentru a asigura buna funcționare a procesului, dar care nu vizează direct soluționarea cauzei. Aceste măsuri sunt de ordin organizatoric și procedural, nu de fond.

Prin urmare, măsura instanței de formare a unui dosar asociat pentru soluționarea cererilor de sesizare a Curții Constituționale constituie o măsură administrativă care nu este legată de soluționarea procesului civil, motiv pentru care nici dispozițiile legale în baza cărora această măsură a fost luată de către instanța de recurs și pe care recurentul le apreciază ca fiind neconstituționale, nu au legătură cu soluționarea căii de atac în care a fost formulată cererea de sesizare.

Așadar, sintetizând toate aceste argumente expuse, rezultă că statuările instanței de judecată în privința soluției date cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate sunt corecte, nefiind decelată vreo legătură cu cauza a respectivelor excepții de neconstituționalitate invocate.

Cum dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reținut în mod corect lipsa cerinței legăturii cu cauza, rezultă că în mod judicios Înalta Curte, făcând aplicarea acestora, a stabilit că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional.

În final, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituția României "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți".

Curtea Constituțională în jurisprudența sa a reținut că "exercitarea cu rea-credință a unui drept procesual sau procedural poate avea consecințe negative prin perturbarea bunei desfășurări a procesului, prin prejudicierea unui drept procesual al altuia sau într-o altă modalitate. Situații frecvente în practică, în care se exercită cu rea-credință drepturile procesuale, sunt, spre exemplu, cele privind formularea de cereri identice, repetate la un interval scurt de timp după respingerea cererii anterioare sau rezilierea contractului de asistență juridică în diferite momente procesuale, când partea are interes în amânarea pe orice cale a procesului - cum ar fi împiedicarea instanței de a judeca o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive." (Decizia nr. 560/2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 887 din 10 noiembrie 2017).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 12 din C. proc. civ. drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, în caz contrar partea răspunzând pentru prejudiciile materiale și morale cauzate și putând fi obligată și la plata unei amenzi judiciare. Formularea unei cereri judiciare nu trebuie să constituie o formă de încurajare a abuzului de drept. Această instituție trebuie să acorde posibilitatea părții de a beneficia de analizarea pretențiilor, formulate cu bună - credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege întrucât dreptul subiectiv nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are și la funcțiile pentru care legea îl consacră.

Astfel, se circumscrie abuzului procesual situația în care partea urmărește, prin exercitarea drepturilor sale procesuale, îndeplinirea unor obiective aflate în distonanță cu scopul procesului, respectiv soluționarea justă și cu celeritate a cauzelor.

Consecința unor astfel de demersuri este aceea a încărcării în mod nejustificat a rolului instanțelor, atât în ceea ce privește instrumentarea unor dosare în care nu se dezbat decât chestiuni procedurale fără finalitate juridică, cât și prin efectuarea unor activități specifice judecății (emiterea citațiilor, adreselor, calcularea unor taxe de timbru, etc) care sunt complexe și costisitoare.

Față de considerentele expuse, se constată că atât în dosarul nr. x/2024 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în care a fost pronunțată încheierea recurată cât și în prezentul litigiu recurentul a invocat sau reiterat excepții de neconstituționalitate în raport de măsurile luate de instanța de judecată, fapt ce conturează exercitarea excesivă și nerezonabilă a drepturilor procesuale cu depășirea limitelor legale și morale, deturnarea acestora de la scopul economic și social în vederea cărora au fost recunoscute de legiuitor și prin încălcarea drepturilor altei persoane, motiv pentru care acestea nu mai pot beneficia de protecție juridică.

Raportat la aceste aspecte, instanța apreciază că această conduită a părții și modalitatea în care sunt ridicate toate aceste excepții de neconstituționalitate ridică serioase semne de întrebare cu privire la buna- credință a părții care înțelege să își exercite astfel acest drept. Dincolo de condițiile restrictive prevăzute de art. 29 Legea nr. 47/1992, republicată, exercitarea cu bună-credință a drepturilor procesuale este un principiu ce guvernează orice procedură derulată în fața instanței judecătorești iar sancțiunea încălcării acestui principiu nu poate fi decât refuzul instanței de a da curs unei exercitări abuzive a acestor drepturi.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de ședință din data de 25 februarie 2025, pronunțate Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de ședință din data de 25 februarie 2025, pronunțate Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iunie 2025.