ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 674/2025

Ședința publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din 20 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de petentul A., de recuzare a membrilor completului C20R, compus din doamnele judecător B., C. și D..

Prin decizia civilă nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A., de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ. și a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 172R/28.02.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata S.C. E. S.R.L., decizie prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 ca inadmisibilă, s-a admis excepția inadmisibilității motivului de recurs vizând excepția de necompetență materială procesuală a instanței, soluționată prin încheierea de ședință din 15.02.2023, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii pronunțate la 24.05.2023 de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestor hotărâri, respectiv împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare și a soluției dispuse cu privire la cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, a declarat recurs petentul A..

Prin cererea de recurs formulată împotriva încheierii din 20 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, recurentul a arătat, în esență, că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța nu i-a comunicat această hotărâre, situație ce determină nulitatea absolută a încheierii.

Evocă conținutul dispozițiilor art. 53 alin. (1), art. 176 alin. (6) și art. 427 din C. proc. civ. și susține că necomunicarea încheierii de respingere a cererii de recuzare i-a "adus o vătămare gravă, certă, evidentă și neîndoielnică, reprezentată de imposibilitatea atacării acestei încheieri cu privire la aspectele de fond ale cauzei".

În ceea ce privește recursul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, a arătat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu au fost respectate dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevăd faptul că instanța se pronunță prin încheiere, ce poate fi atacată numai cu recurs.

Consideră că instanța trebuia să se pronunțe asupra cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional prin încheiere, iar nu prin decizia prin care a soluționat contestația în anulare, iar mențiunea din dispozitivul deciziei referitoare la calea de atac a recursului în termen de 5 zile de la pronunțare nu are niciun temei juridic.

Arată că prin nepronunțarea asupra cererii prin încheiere separată i s-a produs o vătămare reprezentată de încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, astfel că se impune nulitatea parțială a deciziei, doar cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Invocând incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a precizat că nu cunoaște motivarea soluției de respingere a cererii de sesizare CCR cu cele două excepții de neconstituționalitate, însă acestea îndeplineau toate cerințele de admisibilitate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 505 alin. (1) C. proc. civ. a susținut, în esență, că acest text de lege are legătură cu însăși contestația în anulare asupra căreia instanța a avut a se pronunța.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arată că și aceste dispoziții aveau legătură cu soluționarea cauzei, întrucât contestația în anulare era întemeiată și pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care vizau cazul în care instanța a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent.

Susține că în cazul constatării de către CCR a neconstituționalității celor două texte de lege ar avea drept consecință anularea în sine a deciziei nr. 740/2024, cât și a deciziei nr. 172R/28.02.2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București.

Solicită admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu cele două excepții de neconstituționalitate invocate.

În drept, și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. E. S.R.L. a depus întâmpinare cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, arătând că recurentul nu precizează care sunt dispozițiile legale în baza cărora instanța era obligată să comunice încheierea atacată, și nici pe cele care arată că o astfel de necomunicare ar atrage sancțiunea nulității absolute.

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat împotriva deciziei, intimata a învederat că recurentul nu a fost împiedicat să exercite calea de atac și a invocat decizia nr. 201/2023 pronunțată de Curtea Constituțională. A arătat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, iar recurentul încearcă o tergiversare a procedurii de executare silită.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat împotriva încheierii din 20 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în raport cu criticile formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de către parte în memoriul de recurs declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea, potrivit dispozițiilor art. 174 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident în cauză.

Potrivit art. 53 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri". Textul instituie condiții speciale cu privire la termenul în care poate fi promovată calea de atac împotriva încheierii de respingere a recuzării, în sensul că, de regulă, aceasta poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, iar, prin excepție, atunci când hotărârea prin care s-a soluționat pricina are caracter definitiv, calea de atac ce se poate exercita împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este cea a recursului, însă acesta trebuie exercitat în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii prin care s-a soluționat pricina.

În speță, prin încheierea din 20 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024 s-a respins cererea de recuzare formulată în cauză, iar prin decizia civilă nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-a soluționat, în mod definitiv, contestația în anulare exercitată împotriva unei decizii date în recurs.

Având în vedere că hotărârea prin care s-a soluționat pricina are caracter definitiv, rezultă că sunt incidente prevederile art. 53 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., astfel că încheierea din 20 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă putea fi atacată cu recurs de către partea interesată, la instanța ierarhic superioară, însă termenul de exercitare a recursului era de 5 zile de la comunicarea deciziei nr. 740R/2024, care a soluționat contestația în anulare cu care instanța fusese învestită.

Astfel, împotriva încheierii din 20 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs petentul A. la data de 02.12.2024, în termenul legal de 5 zile de la comunicarea deciziei nr. 740R/2024 -25.11.2024 .

Or, omisiunea menționată de recurent cu privire la necomunicarea încheierii de respingere a cererii de recuzare nu constituie un caz de nulitate necondiționată a hotărârii, cum susține recurentul, întrucât nu reprezintă o încălcare referitoare la cerințe legale extrinseci actului de procedură, în sensul art. 176 pct. 6 C. proc. civ. invocat de acesta, aptă să atragă nulitatea hotărârii pronunțate.

În acest sens, se reține că prevederile art. 176 pct. 6 C. proc. civ. se referă la cerințe extrinseci ale actului de procedură cu privire la care se invocă nulitatea - în speță încheierea atacată - și că actul de comunicare a unei hotărâri este un act de procedură ulterior, distinct de hotărâre, materializat prin expedierea actului către parte și consemnat în dovada comunicării sale - la rândul său un alt act de procedură.

În cazul de față, nefiind incident art. 176 C. proc. civ., referitor la nulitatea necondiționată, sancțiunea nulității urmează regimul din art. 175 C. proc. civ., fiind necesar a verifica dacă nulitatea este expres prevăzută de lege - caz în care vătămarea este prezumată relativ de legiuitor - și în caz contrar dacă s-a dovedit o vătămare suferită de cel care invocă nulitatea.

Observând că art. 427 C. proc. civ. - norma care reglementează comunicarea hotărârilor - nu conține o sancțiune pentru nerespectarea acestei obligații, instanța de recurs constată că în speță nu s-a dovedit o vătămare care să fi fost suferită de recurent prin omisiunea Curții de apel de a-i comunica încheierea prin care s-a soluționat cererea sa de recuzare a membrilor completului de judecată.

Astfel, necomunicarea încheierii atacate nu l-a împiedicat pe recurent să exercite și să motiveze calea de atac în termenul prevăzut de art. 53 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., de 5 zile de la comunicarea deciziei, recursul împotriva soluției privind recuzarea fiind declarat și motivat în termen.

În tot cazul, nulitatea ce ar fi rezultat din încălcarea art. 427 C. proc. civ. ar fi privit actul de procedură al comunicării și nu hotărârea însăși, cum greșit susține recurentul.

Pe de altă parte, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul atașat, Înalta Curte observă că ulterior soluționării cererii de recuzare petentul a formulat cerere de acces la dosarul electronic (28.06.2024, fila x) și a consultat și fotocopiat încheierea pronunțată la data de 20 iunie 2024 (08.08.2024, f. x), astfel că a avut cunoștință de considerentele care au stat la baza respingerii cererii de recuzare, anterior declarării căii de atac.

Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 20 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recursul declarat împotriva deciziei Curții de Apel București este nefondat.

Prealabil, Înalta Curte reține limitele învestirii instanței ca fiind recurs promovat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cuprinsă în dispozitivul deciziei nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel cum a arătat recurentul prin al doilea memoriu de recurs.

Totodată, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 și 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, aplicabilă mutatis mutandis și în prezenta cauză, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În acest context, Înalta Curte subliniază că soluționarea prezentei căi de atac presupune verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Prioritar, Înalta Curte mai constată că autorul excepției de neconstituționalitate susține, sub un prim aspect, că i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil, întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate printr-o încheiere separată, așa cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ci direct prin decizie.

Critica recurentului este nefondată.

Astfel, referitor la felul hotărârii, Înalta Curte reține că respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu cele două excepții de neconstituționalitate direct prin hotărârea judecătorească prin care s-a dispus și cu privire la calea extraordinară de atac promovată de către recurent nu încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, cum în mod greșit susține acesta, întrucât recurentul a exercitat în mod efectiv calea de atac a recursului împotriva dispoziției prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă.

Particularizând, se reține că echitatea procedurii impune ca autorul unei excepții de neconstituționalitate să beneficieze de dublul grad de jurisdicție în cazul respingerii excepției de neconstituționalitate invocate.

Așadar, plecând de la această premisă, se constată că formularea recursului împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei civile nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, este suficientă pentru a asigura caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective de către recurent, în condițiile în care acesta își poate face apărări concrete, Înalta Curte urmând să procedeze la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate, respectiv a art. 505 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

În plus, nu se identifică nicio nelegalitate în aceea că instanța a pronunțat o decizie în dispozitivul căreia s-a soluționat și cererea de sesizare a Curții Constituționale, deoarece motivul pentru care legea specială prevede utilizarea instrumentului procedural al încheierii (o specie de hotărâre, ca și decizia, conform art. 424 C. proc. civ.) nu are legătură directă cu caracteristicile acestui act de procedură, ci cu împrejurarea că excepția de neconstituționalitate reprezintă un incident în judecata cauzei și nu presupune prin ea însăși desistarea instanței de proces - pentru a se putea uza de sentință sau de decizie, conform art. 424 alin. (1)-(4) C. proc. civ.), judecata putând continua pe fond dacă regulile de desfășurare a procesului și circumstanțele o cer.

Cu privire la celelalte motive de recurs, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea cerințelor sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

În cauză, respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (1) și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Curtea de Apel București a apreciat, prin considerentele deciziei recurate, că prevederile legale, pretins a fi afectate de vicii de neconstituționalitate, nu îndeplinesc condiția legăturii cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte reține că instanța este abilitată, în raport cu prevederile art. 29 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței ori nerelevanței textului denunțat ca fiind contrar legii fundamentale pentru soluționarea cauzei cu care a fost învestită și în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

Condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din directa legătură a prevederilor legale în discuție cu rezolvarea litigiului aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual și a dispozițiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficiența folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În speță, cu privire la relevanța pe care soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate ar avea-o în prezenta cauză, se constată că nu sunt fondate criticile recurentului, neexistând legătură între soluția ce ar fi putut fi dată contestației în anulare și normele juridice a căror neconstituționalitate a fost invocată de parte.

Prin cererea de sesizare a Curții Constituționale adresată instanței de apel, recurentul-petent a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora:

"Contestația în anulare se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă", precum și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 potrivit cărora: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Astfel, cererea de cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (1) și a art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost formulată în cadrul soluționării contestației în anulare împotriva unei decizii prin care: s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ca inadmisibilă, s-a admis excepția inadmisibilității motivului de recurs vizând excepția de necompetență materială procesuală a instanței, s-a respins ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii pronunțate la data de 24.05.2023 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care s-au respins cererile de sesizare a instanței de contencios constituțional formulate de contestatorul A..

Referitor la analiza legăturii cu cauza, Înalta Curte constată că, în speță, contestația în anulare a fost formulată de însuși recurentul de față, fiind depusă de către acesta la instanța care a pronunțat hotărârea contestată, iar în cadrul contestației nu a formulat susțineri care să pună în discuție competența de soluționare a acesteia, în sensul art. 505 alin. (1) C. proc. civ. prin urmare, nu poate fi decelat interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

Or, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei presupune, în mod necesar, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte mai constată că prin decizia recurată, pronunțată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, judecata a fost limitată la motivul de contestație invocat, în speță, respectiv faptul că instanța de control judiciar a omis să cerceteze motivele invocate în cererea de recurs, contestația în anulare fiind întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Pe de altă parte, întrucât Curtea de Apel București a fost învestită cu judecarea unei contestații în anulare, iar nu cu un recurs, nu poate fi identificată o legătură directă între prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pretins neconstituționale și obiectul pricinii, analiza acestor dispoziții putând interveni cel mult dacă s-ar fi admis contestația în anulare, iar decizia instanței de recurs ar fi fost anulată, în tot sau în parte, și s-ar fi analizat motivul ori motivele de casare omise, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză; mai mult, din argumentele aduse în prezenta cale de atac, potrivit cărora nu a fost analizat un motiv de recurs, nu reiese care ar fi relevanța normei în soluționarea contestației în anulare.

În acord cu această motivare, Înalta Curte constată că, față de obiectul cauzei în care a fost formulată cererea de sesizarea Curții Constituționale (contestație în anulare), condiția prevăzută de lege privind legătura textului legal a cărui neconstituționalitate se pretinde cu pricina în care este formulată cererea de sesizare în privința art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este îndeplinită, determinând astfel caracterul inadmisibil al solicitării recurentului-petent.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu are legătură cu soluționarea cauzei în etapa contestației în anulare, întrucât o ipotetică admitere a excepției de către instanța constituțională nu ar fi schimbat în niciun fel situația juridică a părții în proces.

Față de aceste considerente, nefiind întrunită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale, constând în existența unei legături cu soluționarea cauzei a dispozițiilor legale pretins neconstituționale, Înalta Curte reține legalitatea deciziei recurate, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motiv pentru care urmează a respinge și recursul declarat împotriva deciziei nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul A. împotriva încheierii din 20 iunie 2024 și a deciziei nr. 740R din 1 noiembrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. E. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2025.