ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1343/2025

Cererea de sesizare a Curții Constituționale La 29 mai 2023, a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub dosar nr. x/2021, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 24 mai 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 307, art. 308, art. 666 alin. (3), art. 175 alin. (1) și alin. (2), art. 651 alin. (4), art. 446, art. 471 alin. (4), art. 426 alin. (5), art. 181, art. 171 alin. (3) C. proc. civ. La 22 noiembrie 2023, în cadrul acestui dosar, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, susținând, în esență, că se află în situația de a motiva și susține un recurs care trebuie declarat în termenul de 48 de ore prevăzut de textul legal incriminat, fără a cunoaște motivarea soluției întrucât încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale nu i-a fost comunicată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia nr. 172 din 28 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ca inadmisibilă, a admis excepția inadmisibilității motivului de recurs vizând excepția de necompetență materială procesuală a instanței, soluționată prin încheierea de ședință din 15.02.2023; a respins recursul împotriva încheierii de ședință din 24 mai 2023, declarat de către recurentul-contestator A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L., ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 172 din 28 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, referitor la soluția vizând excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a declarat recurs recurentul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care prevăd, în mod imperativ, că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional este soluționată printr-o încheiere motivată. Întrucât curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurent, nu printr-o încheiere, ci prin decizia prin care a fost soluționată și cererea de recurs cu care a fost învestită, recurentul apreciază că i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea parțială a deciziei nr. 172 din 28 februarie 2024. Prin critica încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța a încălcat Decizia nr. 723/2021 a Curții Constituționale ale cărei considerentele le-a reținut în motivare, însă nu a avut în vedere că pronunțarea instanței de contencios constituțional asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este dovada clară a faptului că cererea de sesizare îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. Mai susține că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, nicio instanță de judecată nu se poate pronunța asupra excepției în sine, ci doar asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare.

Apărările formulate în cauză Intimata B. S.R.L. a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la 12 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Critica încadrată de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care prevăd că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional este soluționată printr-o încheiere motivată. În acest sens, recurentul arată că cererea privind sesizarea Curții Constituționale a fost respinsă de curtea de apel prin decizia prin care a fost soluționată și cererea de recurs cu care a fost învestită, nu printr-o încheiere, astfel cum prevăd, în mod imperativ, dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, și apreciază că i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea parțială a deciziei nr. 172 din 28 februarie 2024. Critica este nefondată. Potrivit art. 424 C. proc. civ.: "(1) Hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință; (2) Hotărârea prin care judecătoria soluționează căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și al altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, se numește sentință; (3) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului și recursului în interesul legii, precum și hotărârea pronunțată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanțe și reținerii cauzei spre judecare ori ca urmare a reținerii cauzei în fond după casarea cu reținere în recurs se numește decizie; (4) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra contestației în anulare sau asupra revizuirii se numește, după caz, sentință sau decizie; (5) Toate celelalte hotărâri date de instanță se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel". Din textul legal citat, rezultă că hotărârile judecătorești sunt sentințe, decizii sau încheieri. Împrejurarea că cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost soluționată printr-un act procedural unic, care a analizat, deopotrivă, și recursul împotriva încheierii din 24 mai 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, nu are nicio relevanță în planul unei ipotetice vătămări procesuale, câtă vreme argumentele părții au fost analizate, soluția adoptată a fost motivată sub ambele aspecte, iar în dispozitivul deciziei se regăsește calea de atac și termenul în care poate fi exercitată pentru fiecare demers procesual examinat. Denumirea actului procedural prin care sunt soluționate pretențiile părților nu constituie un aspect de nelegalitate care să justifice admiterea recursului întrucât puterea și efectele hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, indiferent de categoria în care aceasta se încadrează, conform dispozițiilor art. 424 C. proc. civ. (sentință, decizie, încheiere). Premisa unui motiv de nelegalitate este încălcarea unui drept procesual al părții. Or, în speță, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că acestuia nu i-au fost încălcate garanțiile procesuale reclamate, prin soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale prin chiar decizia dată asupra recursului, cât timp soluția a fost pronunțată cu respectarea tuturor exigențelor privind motivarea, indicarea căii de atac și a termenului de exercitare. Relativ la critica privind îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, Înalta Curte reține că potrivit acestui articol instanța de control constituțional "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia." Corelativ, alin. (5) din același articol dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate este limitată de textul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 la constatarea condițiilor de admisibilitate, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, de către părți, instanță din oficiu sau de procuror, în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă; excepția să privească neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; prevederile a căror neconstituționalitate se invocă să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și legea sau ordonanța ori dispoziția din lege sau din ordonanță să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, astfel încât dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Verificând, din perspectiva celor expuse, legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte reține că valorificarea excepției de neconstituționalitate a fost solicitată în cadrul unui litigiu pendinte, că normele pretins neconstituționale privesc dispoziții cuprinse într-un act normativ aflat în vigoare (respectiv, Legea nr. 47/1992) și nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, iar cererea de sesizare a fost formulată de petentul A., recurent în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În ceea ce privește analiza îndeplinirii condiției referitoare la faptul că dispozițiile ce formează obiectul excepției să aibă legătură cu soluționarea cauzei, se constată că acest lucru nu se realizează in abstracto ori în raport cu orice fel de tangență cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci prin prisma identificării acelor elemente care demonstrează legătura de dependență între dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate și soluționarea litigiului în fond. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune "atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului" (Decizia nr. 818 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 311 din 10 aprilie 2018, paragraful 19). Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual și a dispozițiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată. Normele vizate de neconstituționalitate - art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 - prevăd următoarele: "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile." În aprecierea petentului, doar sintagma "48 de ore de la pronunțare" din cuprinsul textului de lege menționat, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României potrivit cu care "Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.", precum și a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Constituția României care prevăd următoarele: "Dreptul la apărare este garantat." Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a fost invocată de petent în cadrul dosarului având ca obiect recursul formulat împotriva încheierii din 24 mai 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 307, art. 308, art. 666 alin. (3), art. 175 alin. (1) și alin. (2), art. 651 alin. (4), art. 446, art. 471 alin. (4), art. 426 alin. (5), art. 181, art. 171 alin. (3) C. proc. civ. Așadar, Înalta Curte, având în vedere că prin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992 se critică posibilitatea ca recurentul să ia cunoștință de motivele pentru care a fost respinsă cererea sa de sesizare a Curții Constituționale în termenul de 48 de ore prevăzut pentru declararea recursului, constată că există legătura prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) din același act normativ, respectiv legătura între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza pendinte în care curtea de apel a fost învestită cu soluționarea recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea recurentului de sesizare a instanței de contencios constituțional. Prin urmare, constatând caracterul fondat al criticii formulate de către recurentul-petent și ținând seama de caracterul particular al recursului declarat în prezenta cauză, o cale de atac ce reprezintă un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. (astfel cum s-a statuat prin decizia instanței de contencios constituțional nr. 321 din data de 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din data de 20 iulie 2017), Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, decizia recurată, și, reținând caracterul sui-generis al acestei casări, va admite cererea și va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Opinia Înaltei Curți cu privire la excepția de neconstituționalitate Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a fost invocată din perspectiva dreptului părții la un proces echitabil, ca o componentă a dreptului de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime, reglementat de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și a dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Constituția României. În acest sens, recurentul a apreciat că instituirea termenului de 48 de ore de la pronunțare, pentru declararea căii extraordinare a recursului, îi încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Înalta Curte reține că dispoziția legală criticată este o normă de procedură cu conținut clar, previzibil, lipsit de echivoc, al cărei înțeles poate fi dedus cu ușurință doar prin simpla sa lecturare. Mai mult, dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României conferă legiuitorului atributul exclusiv de a institui reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situații speciale, astfel că principiul liberului acces la justiție nu echivalează cu accesul la toate structurile judecătorești, la toate gradele de jurisdicție și în orice fel de condiții. Art. 29 din Legea nr. 47/1992, în ansamblul său, cuprinde norme de procedură, pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții de neconstituționalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale poate avea loc exclusiv pentru motivele expres și limitativ enumerate în Legea nr. 47/1992. Acestea sunt strict legate de îndeplinirea unor condiții procedurale, astfel încât autorul excepției, în cererea de recurs pe care o formulează, va trebui să demonstreze că excepția de neconstituționalitate respinsă ca inadmisibilă îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. De altfel, dezvoltarea motivelor poate fi făcută și prin concluzii scrise sau susțineri orale. În concluzie, partea nu poate invoca faptul că nu a cunoscut motivele pe care instanța și-a întemeiat soluția respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale atunci când excepția este considerată inadmisibilă. Natura imperativă a termenului de 48 de ore, în cadrul căruia partea interesată poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanța de judecată a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, are menirea de a da expresie principiului celerității și al soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, în considerarea faptului că excepția de neconstituționalitate reprezintă un incident procedural în cadrul unui litigiu. Relevante cu privire la stabilirea naturii juridice a recursului reglementat de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 42/1997 sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XXXVI/11.12.2006 pronunțată în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 30 mai 2007), potrivit cărora prin aceste dispoziții legale (art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992) se atribuie instanței imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, o competență specială, limitată exclusiv la examinarea legalității și temeiniciei încheierii pronunțate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Rațiunea prevederilor art. 29 alin. (5), referitoare la recurs, a fost aceea de a supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunțate, ca o garanție în plus a liberului acces la justiție. Aceste statuări ale instanței supreme au fost reținute și de Curtea Constituțională prin decizia nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 580/2017), în paragraful 20. În speță, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a fost invocată în recursul formulat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prevăzut chiar de acest text de lege potrivit cu care "Încheierea poate fi atacată numai cu recurs (…), în termen de 48 de ore de la pronunțare." Însă, o astfel de dispoziție normativă nu încalcă dreptul la un proces echitabil, așa cum susține recurentul. Legiuitorul a prevăzut expres că încheierea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, indiferent de tipul de litigiu în care a fost invocată, este supusă recursului în termen de 48 de ore de la pronunțare. În plus, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ., pentru motivarea căii de atac declarate în aceste condiții curge un termen de aceeași durată, de la comunicarea hotărârii. Pregătirea, în condițiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligația părții interesate, care trebuie să manifeste diligență în acest sens, și să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, în condițiile impuse de dispozițiile art. 9 din C. proc. civ. Prin urmare, prin conținutul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, legiuitorul nu a avut intenția de a restrânge accesul liber la justiție sau de a încălca dreptul la un proces echitabil al părților, ci de a instaura o ordine indispensabilă în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți. Nici în ceea ce privește dreptul la apărare garantat de art. 24 alin. (1) din Constituție, nu se constată o contradicție, dreptul la apărare semnificând posibilitatea pentru parte de a uza de toate mijloacele și procedurile legal puse la dispoziția sa, iar aceste mijloace și proceduri legale se stabilesc de legiuitor, intrând în marja de apreciere a acestuia. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că, fiind vorba despre un drept pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale l-a recunoscut fără să îl definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38). În aceste coordonate, Înalta Curte apreciază că normele legale în discuție sunt constituționale în raport cu dispozițiile invocate, care consacră dreptul de acces liber la justiție (art. 21) și dreptul la apărare (art. 24), având în vedere că prin dispozițiile pretins a fi neconstituționale părțile au posibilitatea de a uza de toate mijloacele și procedurile legale puse la dispoziție și stabilite de legiuitor și care intră în marja sa de apreciere.