ÎCCJ, decizie (scj.ro #230777)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la 28 martie 2019, sub nr. x/3/2019 , reclamanții A., B. prin reprezentant legal A., C. prin reprezentant legal A., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâta J. S.A., au solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: a) câte 800.000 euro fiecare, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul E., în calitate de tată vitreg al defunctului K., și către reclamanta A., în calitate de concubină a defunctului, în temeiul art. 1.391 alin. (2) teza finală și art. 2.226 C. civ., art. 2 alin. (4), art. 11 alin. (2) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 132/2017, precum și 25.000 lei către aceasta din urmă, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare și pomeniri creștinești, în temeiul art. 1.390 alin. (2), art. 1.392 C. civ., art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 132/2017; iar în temeiul art. 1.391 alin. (2) teza I, art. 2.226 C. civ., art. 2 alin. (4), art. 11 alin. (2) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 132/2017, b) către reclamantul B., în calitate de fiu al defunctului, 800.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, și 165.453 lei, cu titlu de daune materiale constând în suplinirea cheltuielilor de creștere și educare, întreținere de care beneficia din partea tatălui său în timpul vieții, calculate de la data decesului și până la împlinirea majoratului reclamantului, respectiv 4 noiembrie 2029, în temeiul art. 1.390 alin. (1) C. civ. raportat la art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 132/2017; c) către reclamanta L., în calitate de fiică a defunctului, 800.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale și 191.976 lei, cu titlu de daune materiale constând în suplinirea cheltuielilor de creștere și educare, întreținere de care beneficia din partea tatălui său în timpul vieții, calculate de la data decesului și până la împlinirea majoratului reclamantei, respectiv 3 august 2031, în temeiul art. 1.390 alin. (1) C. civ. raportat la art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 132/2017; d) către reclamantul C., în calitate de fiu al defunctului, 800.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale și 233.655 lei, cu titlu de daune materiale constând în suplinirea cheltuielilor de creștere și educare, întreținere de care beneficia din partea tatălui său în timpul vieții, calculate de la data decesului și până la împlinirea majoratului reclamantului, respectiv 16 mai 2034, în temeiul art. 1.390 alin. (1) C. civ. raportat la art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 132/2017; e) către reclamanta D., în calitate de mamă a defunctului 800.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale; f) către reclamantele F., G., H. și I., în calitate de surori ale defunctului, câte 500.000 euro fiecare, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 152 din 3 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă , a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata către reclamanți a următoarelor sume: - către reclamanta A. 150.000 lei, cu titlu de daune morale, și 25.000 lei, cu titlu de daune materiale; - către reclamantul B. 200.000 lei, cu titlu de daune morale, și 25.260 lei, cu titlu de daune materiale; - către reclamanta L. 200.000 lei, cu titlu de daune morale, și 30.312 lei, cu titlu de daune materiale; - către reclamantul C. 200.000 lei daune morale și 49 257 lei daune materiale; - către reclamanții D. și E., câte 80.000 lei fiecare, cu titlu de daune morale; - către reclamantele F., G., H. și I., câte 50.000 lei fiecare, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe părțile au declarat apel . Prin decizia civilă nr. 215A din 5 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția VI-a civilă , s-a constatat nul apelul formulat de reclamanți și s-a admis apelul declarat de pârâtă, fiind schimbată în parte sentința primei instanței, în sensul că: Au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea formulată de reclamantul E. și cererea formulată de reclamanta A. în privința sumei de 25.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței și ale încheierii apelate. A fost obligat apelantul-reclamant E. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.352,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A fost obligată apelanta-reclamantă A. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 677,5 lei, cu titlu cheltuieli de judecată în apel. În temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, s-a dispus obligarea reclamanților la plata către stat a următoarelor sume, reprezentând taxă de timbru datorată pentru cererea de chemare în judecată și neplătită în primă instanță: reclamanta A. suma de 41.685 lei + 1.355 lei; reclamantul B. suma de 41.685 lei + 4.414 lei; reclamanta L. suma de 41.685 lei + 4.944,5 lei; reclamantul C. suma de 41.685 lei + 5.818 lei; reclamanta D. suma de 41.685 lei; reclamantul E. suma de 41.685 lei; reclamanta F. suma de 27.405 lei; reclamanta G. suma de 27.405 lei; reclamanta H. suma de 27.405 lei; reclamanta I. suma de 27.405 lei. S-a stabilit că sumele pentru care apelanții-reclamanți A., B., L., C., D., E. și F. au beneficiat de ajutor public judiciar în apel rămân în sarcina statului. În practicaua acestei decizii s-a consemnat solicitarea formulată oral de către reclamanți privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 471 alin. (1) C. proc. civ., cerere care nu a fost pusă în discuție, întrucât nu a fost formulată în scris.

La 13 iunie 2024, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, sub nr. x/1/2024, a fost înregistrată cererea înaintată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, calificată ca fiind recurs, formulată de petenții G., D., H., A., L., prin reprezentant legal A., B., prin reprezentant legal A., C., prin reprezentant legal A., E. și F. Prin precizările depuse la 17 iulie 2024, petenții au învederat că nu au înțeles să formuleze recurs, întrucât cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate nu a fost soluționată de instanța de judecată în fața căreia a fost invocată. Prin încheierea nr. 1476 din 17 septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a dispus scoaterea de pe rol a cererii formulate de petenții G., D., H., A., L., prin reprezentant legal A., B., prin reprezentant legal A., C., prin reprezentant legal A., E. și F., pe care a înaintat-o Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 43A din 17 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă , a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apelanții-reclamanți, având în vedere că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat recurs , în temeiul dispozițiilor Legii nr. 47/1992 și ale art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale. În motivarea cererii de recurs, s-a susținut că în mod greșit instanța de apel nu a soluționat cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 471 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la sintagma „sub sancțiunea nulității”, întrucât nu a fost formulată în scris. În acest sens, s-a arătat că motivarea deciziei recurate este în contradicție vădită cu legea procesuală, deoarece nu există nicio normă de procedură care să prevadă forma scrisă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate, ci doar că sesizarea Curții Constituționale se realizează prin încheiere, judecătorul neputând adăuga condiții neprevăzute de lege. Au apreciat recurenții că prin introducerea unei cerințe legale inexistente pentru admisibilitatea cererii, respectiv invocarea excepției de neconstituționalitate în scris, instanța de apel a încălcat principiul separației puterilor în stat, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată, în raport cu motivele de recurs invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: În cauză, recursul are ca obiect decizia nr. 43A din 17 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/1/2024, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 471 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la sintagma „sub sancțiunea nulității”. Sesizarea Curții Constituționale a fost solicitată pe parcursul judecării cererii de apel, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2019, în cadrul căruia s-a invocat oral excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor contestate. La acel moment, instanța a apreciat că admisibilitatea cererii de sesizare nu poate fi discutată, având în vedere că cererea de sesizare se formulează doar în scris, conform dispozițiilor procesual civile. Recurenții și-au întemeiat calea extraordinară de atac pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, și 6 C. proc. civ. Primul motiv de recurs invocat în cauză presupune încălcarea de către instanța de judecată a atribuțiilor constituționale sau legale recunoscute diferitelor autorități statale, cu atingerea principiului separației puterilor în stat. Altfel spus, instanța săvârșește acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate, iar incidența motivului de nelegalitate de la pct. 6 al aceluiași articol se reține în situația în care se constată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Principala critică formulată de recurenți vizează împrejurarea că prin decizia recurată instanța de apel a respins în mod greșit cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că excepția de neconstituționalitate ridicată în cauză trebuie să fie invocată în scris, deși nu există niciun text de lege care să impună această cerință, și, concluzionând, astfel a încălcat normele de procedură aplicate, depășind, totodată, atribuțiile puterii judecătorești. Analizând decizia supusă examinării, Înalta Curte constată că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a bazat pe interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 148 alin. (1) și (4) C. proc. civ. În esență, instanța de apel a reținut că excepția de neconstituționalitate trebuie ridicată în timp ce o cauză este în curs de soluționare, invocarea orală în ședința publică din 5 februarie 2021 nefiind aptă să o învestească cu o astfel de cerere de sesizare, iar la acest demers juridic nu se mai poate recurge după soluționarea definitivă a cauzei, chiar dacă cererea este formulată în scris. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că examinarea legalității deciziei recurate presupune lămurirea a două chestiuni, respectiv una de ordin temporal cu implicații asupra învestirii legale a instanței, iar cealaltă de corelare a dispozițiilor procesual civile cu cele ale Legii nr. 47/1992. Potrivit art. 5 alin. (1) C. proc. civ., „ Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.” În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.”, alin. (2) al aceluiași articol stabilind că excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sesizarea Curții Constituționale dispunându-se de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere, conform alin. (4). Relevante pentru dezlegarea chestiunilor invocate în cauză sunt și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale.” Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a fost chemată să analizeze cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate și, în urma aplicării filtrului de control procedural, în mod corect a reținut că nu este îndeplinită o condiție extrinsecă a cererii formulate de recurenți, respectiv cea a formei scrise prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. civ., aplicabilă oricărei cereri adresate instanțelor judecătorești. Regula formei scrise este întărită de caracterul excepțional al posibilității ca cererile făcute în ședință să fie formulate și oral, cu amendamentul că norma de la alin. (4) al acestui articol este de strică interpretare, întrucât prevede în mod expres că doar în cazurile anume prevăzute de lege solicitările adresate în acest mod vor fi menționate în încheiere. Așadar, posibilitatea formulării orale a unei cereri nu se extinde asupra solicitărilor care nu îmbracă forma scrisă decât în cazurile prevăzute de lege, premisă legală în temeiul căreia o cerere adresată oral instanței este susceptibilă de a fi menționată în încheiere. Însă, în cauză, cererea prin care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate nu a fost formulată în scris, cum în mod corect a reținut curtea de apel, efectul fiind acela al opririi procesului de analiză a condițiilor de admisibilitate odată ce s-a constatat că nu este întrunită cerința de formă. De altfel, în urma verificării mențiunilor consemnate în practicaua deciziei civile nr. 215 A din 5 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2019, se constată că instanța de apel a învederat apelanților necesitatea formulării în scris a cererii de sesizare, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, însă aceștia au susținut că la termenul de la acea dată excepția de neconstituționalitate nu poate fi formulată decât oral, fără a solicita amânarea judecării cauzei și acordarea unui termen de judecată pentru a depune în scris cererea. În aceste condiții, instanța de apel a constatat că solicitarea apelanților nu poate fi pusă în discuție din cauza lipsei formei scrise. Or, instanța de apel și-a exercitat prerogativele conferite de lege exclusiv în limitele trasate de legiuitor, astfel că motivul de recurs privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești apare ca fiind nefondat, urmând a fi înlăturat ca atare. În ceea ce privește pretinsa încălcare a normelor de procedură, instanța supremă reține că prevederile legale evocate anterior au fost aplicate în mod corect prin decizia recurată, care nu este afectată de niciun viciu de nelegalitate din această perspectivă, normele Codului de procedură civilă reprezentând dreptul comun în raport cu Legea nr. 47/1992 sub aspectul formei cererilor adresate instanței. În continuare, prezintă importanță atât momentul invocării orale a excepției de neconstituționalitate, neregularitate care a împiedicat analiza propriu-zisă a celorlalte condiții de admisibilitate, cât și a celui când s-a formulat în scris cererea de sesizare, respectiv după soluționarea definitivă a cauzei, cele două situații având implicații diferite. Devin incidente în cauză dispozițiile art. 429 C. proc. civ., conform cărora, după pronunțarea hotărârii, în speță a unei decizii definitive, curtea de apel s-a dezînvestit nu numai de soluționarea litigiului dedus judecății, ci și a oricărei alte cereri formulate ulterior pronunțării asupra căii ordinare de atac. Astfel, contrar celor susținute de recurenți, instanța a reținut în mod corect că excepția trebuia ridicată în mod legal pe parcursul judecării cererii de apel, cât timp pricina era pe rolul instanței, neputându-se recurge la acest demers procesual după soluționarea definitivă a cauzei, critica recurenților fiind, astfel, nefondată. Relativ la motivul de casare care vizează neregularități ivite în motivarea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că susținerea recurenților privind așa-zisa contradicție vădită dintre considerente și legea procesuală nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi analizată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Aceasta întrucât o eventuală motivare contradictorie poate fi constatată doar între considerentele care susțin decizia pronunțată în cauză sau între acestea și dispozitivul hotărârii supuse examinării. Niciuna dintre aceste situații nu a fost invocată în cauză, iar necesitatea formulării excepției de neconstituționalitate în scris și pe parcursul judecării cauzei a fost deja analizată mai sus. În concluzie, întrucât dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, rezultă că în mod judicios Curtea de Apel București, făcând aplicarea acestora, coroborat cu prevederile art. 148 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată în cauză nu a îmbrăcat forma scrisă la momentul ridicării în ședință publică, iar ulterior a făcut obiectul unei cereri scrise după soluționarea definitivă a cauzei, într-o pricină care nu se mai afla în curs de judecată. Pentru considerentele expuse anterior, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții G., D., H., A., L. prin reprezentant legal A., B. prin reprezentant legal A., C., prin reprezentant legal A., E. și F. împotriva deciziei civile nr. 43A din 17 ianuarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/1/2024.