ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1167/2022
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1167/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 17 mai 2022
Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța la 16 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. (C.N.A.P.M. S.A.), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat instanței:
- obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public al statului, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 22/1999 și O.M.T.I nr. 1286/2012, pentru suprafața de 9.642,90 mp teren aferent elementelor de suprastructură proprietatea pârâtei, la prețul minim închiriere teren, aprobat de C.N.A.P.M. S.A., prin hotărârea Consiliului de Administrație nr. 13/23.11.2015, respectiv, de 1,55 RON/mp/lună pentru teren și 1,35 RON/mp/lună pentru platforma C.N.A.P.M. S.A. în suprafață de 9.642,90 mp, începând cu momentul aprobării HCA, în condițiile aprobate;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 139.505,80 RON, pentru toată perioada cuprinsă între data aprobării atribuirii directe, conform H.C.A. nr. 13/23.11.2015 și data încheierii contractului, reprezentând beneficiu de care C.N.A.P.M. a fost lipsită ca urmare a neîncheierii contractului potrivit prevederilor legale, prejudiciu echivalent cu contravaloarea chiriei pe care administrația ar fi trebuit să o încaseze dacă pentru terenul în cauză ar fi fost încheiat un contract de închiriere teren, sumă aferentă perioadei 01.01.2016 - 28.11.2016, în temeiul art. 1349 C. civ. cu cheltuieli de judecată.
În drept, cu privire la primul capăt de cerere, a invocat dispozițiile art. II alin. (5) din O.G. nr. 22/1999, art. 38 din O.G. nr. 22/1999 și art. II alin. (5) din O.U.G. nr. 86/2017, aprobată și completată prin Legea nr. 108/2010, art. 7, art. 8, art. 11 și art. 12 lit. d), art. 36 din OMTI nr. 1286/2012, art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 22/1999.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, în drept, a invocat dispozițiile art. 1349 C. civ., art. II pct. 8 din O.U.G. nr. 86/2007, modificată.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța în soluționarea cererii.
Prin sentința civilă nr. 5424/2017 din 8 mai 2017, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă și a declinat cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Constanța, unde dosarul a fost înregistrat la 19.06.2017, sub același număr de dosar.
Prin sentința civilă nr. 482 din 20 martie 2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.N.A.P.M. S.A., în contradictoriu cu A. S.R.L.; totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii apelate și obligarea intimatei la plata sumei de 139.505,80 RON pentru toată perioada cuprinsă între data aprobării atribuirii directe (conform H.C.A. nr. 13/23.11.2015) și data încheierii contractului.
Prin decizia civilă nr. 290 din 24 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva sentinței civile nr. 482/20.03.2019 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata - pârâtă A. S.A.; a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.500 RON reprezentând onorariu avocat.
Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate (290/24.09.2020) și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, conform art. 497 C. proc. civ.
În motivare, a arătat că recursul se întemeiază pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., sens în care apreciază că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor materiale reprezentate de: art. II alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2007, art. 1810 alin. (1) C. civ., art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ.
La 24 februarie 2021, așa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte.
La 23 martie 2021, intimata-pârâtă A. S.A. a depus, în termen legal (a se vedea fila x), întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, admiterea excepției inadmisibilității promovării prezentului recurs și respingerea acestuia, ca inadmisibil, iar pe fondul cauzei, respingerea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.
La 2 aprilie 2021, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.
La 12 aprilie 2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă, precum și a celorlalte apărări dezvoltate în cuprinsul întâmpinării.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21.02.2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părților, cu obligația de a depune un punct de vedere.
Intimata-pârâtă a depus un punct de vedere la raport prin care a arătat că susține excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare.
Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente:
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și care presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că ele nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public al statului, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 22/1999 și O.M.T.I nr. 1286/2012, pentru suprafața de 9.642,90 mp teren aferent elementelor de suprastructură proprietatea pârâtei, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 139.505,80 RON, pentru toată perioada cuprinsă între data aprobării atribuirii directe, conform H.C.A. nr. 13/23.11.2015 și data încheierii contractului, reprezentând beneficiu de care C.N.A.P.M. a fost lipsită ca urmare a neîncheierii contractului potrivit prevederilor legale, prejudiciu echivalent cu contravaloarea chiriei pe care administrația ar fi trebuit să o încaseze dacă pentru terenul în cauză ar fi fost încheiat un contract de închiriere teren, sumă aferentă perioadei 01.01.2016 - 28.11.2016, în temeiul art. 1349 C. civ.
Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, de modificare a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 și nesoluționate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv (...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".
Plecând de la ipoteza textului legal evocat, instanța supremă reține că, fiind învestită cu cererea privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
"interpretarea dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în referire la sintagma "în cererile (...) privind (...) activitatea în porturi, dacă se referă doar la activitățile reglementate prin O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau la orice altă activitate economică ce se desfășoară în porturi, chiar și fără legătură cu navigația civilă", Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, prin decizia nr. 71/2020 din 09.10.2020, publicată în M. Of., Partea I, nr. 104/01.02.2021, a reținut următoarele:
"66. Actul normativ care conține dispoziții referitoare activitatea de închiriere a elementelor de infrastructură sau suprastructură portuară este reprezentat de O.G. nr. 22/1999. Această ordonanță modificată și completată succesiv reglementează, potrivit art. 1, "administrarea și utilizarea infrastructurii de transport naval, modul de organizare și funcționare a administrațiilor portuare și/sau de căi navigabile interioare, cât și modul de autorizare și de desfășurare a activităților de transport naval".
Domeniul de aplicare a O.G. nr. 22/1999 este determinat prin art. 2, care stabilește că această ordonanță "se aplică în porturi și pe căile navigabile interioare, tuturor navelor și tuturor activităților de transport naval și conexe acestora care se desfășoară în aceste zone".
Reglementarea utilizării infrastructurilor de transport naval care aparțin domeniului public se regăsește în capitolului V din O.G. nr. 22/1999, capitol introdus inițial sub nr. IV1 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2007 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căi navigabile, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 108/2010 (O.U.G. nr. 86/2007).
În litigiul pendinte, societatea reclamantă (COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A.) este persoană juridică cu obiect de activitate specific, desemnată de Ministerul Transporturilor să desfășoare activități de interes public național în calitate de administrație portuară, așa cum rezultă din art. 5 anexa 1 din Hotărârea Guvernului nr. 517/1998 privind înființarea Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța - S.A. (H.G. nr. 517/1998).
Infrastructura de transport naval aparținând domeniului public al statului a fost concesionată administrației portuare de către Ministerul Transporturilor, pe bază de contract de concesiune, în vederea administrării, așa cum rezultă din prevederile art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 517/1998.
În același sens, prin art. 29 și art. 30 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 22/1999, se stabilește că infrastructura de transport naval care face parte din domeniul public poate fi concesionată, subconcesionată, închiriată ori dată în administrare, precizându-se că părți ale contractului de concesiune a infrastructurii de transport naval pot fi Ministerul Transporturilor, respectiv autoritățile administrației publice locale, în calitate de concedenți și administrațiile portuare și/sau de căi navigabile interioare, organizate ca societăți sau companii naționale aflate în subordinea sau sub autoritatea Ministerului Transporturilor ori a autorităților administrației publice locale, în calitate de concesionari; prin art. 30 alin. (3) din aceeași ordonanță, se stabilește interdicția cesionării de către administrații, în tot sau în parte, a acestui contract; art. 301 din O.G. nr. 22/1999 enumeră elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu contractele de concesiune (anumite obligații, precum și redevența).
Punerea la dispoziția utilizatorilor de către administrații a terenurilor portuare care aparțin domeniului public al statului sau al unității administrativ-teritoriale se face pe baza unor contracte de subconcesiune sau închiriere, în condițiile legii, cu scopul desfășurării în mod eficient a activităților portuare reglementate prin această ordonanță, așa cum rezultă din stipulațiile art. 31 alin. (1) și ale art. 341 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999.
Închirierea infrastructurii de transport naval se face în conformitate cu Regulamentul privind închirierea infrastructurii de transport naval care aparține domeniului public al statului și este concesionată administrațiilor portuare și/sau de căi navigabile interioare, aprobat prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1286/2012, respectiv prin hotărâre a autorității administrației publice locale, după caz.
Prin acest regulament se stabilesc categoriile de infrastructură care pot fi închiriate, modalitatea de atribuire a acestora, contractul-cadru de închiriere și cerințele minime pe care trebuie să le cuprindă.
În lumina celor mai sus expuse rezultă că închirierea infrastructurii portuare, parte a infrastructurii de transport naval intră în categoria activităților esențiale care se desfășoară în porturi. Aceasta pentru că, în cadrul activității de administrare a porturilor, se conferă administrațiilor portuare atribuția de a pune la dispoziția utilizatorilor infrastructura portuară, în mod liber și nediscriminatoriu. Rezultă astfel că închirierea infrastructurii portuare poate fi integrată activității de administrare portuară. De asemenea, prin art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, se prevede că scopul pentru care sunt puse la dispoziția utilizatorilor terenurile portuare prin contracte de închiriere este acela al desfășurării în mod eficient a activităților portuare reglementate prin O.G. nr. 22/1999.
Constituie elemente de infrastructură portuară în sensul art. 7 alin. (2)
1
din O.G. nr. 22/1999: terenurile portuare, construcțiile hidrotehnice destinate acostării navelor și/sau aferente porturilor, bazinele portuare din interiorul porturilor, șenalele de acces în porturi, căile ferate, drumurile tehnologice, instalațiile și echipamentele aflate în perimetrul portuar și care sunt destinate furnizării de utilități, acvatoriile.
Constituie elemente de suprastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2)
2
din O.G. nr. 22/1999: instalațiile și echipamentele necesare pentru manipularea mărfurilor, construcțiile destinate depozitării și procesării mărfurilor, alte clădiri și construcții speciale, platformele portuare, instalațiile și echipamentele de preluare a deșeurilor, inclusiv a celor generate de nave, sistemele de dirijare a traficului din perimetrul portuar, precum și orice alte bunuri care prin natura sau destinația lor deservesc oricăreia dintre activitățile de transport naval prevăzute la art. 19."
Instanța de recurs reține că litigiul de față derivă din cedarea dreptului de folosință asupra unui bun din domeniul portuar, respectiv a terenului portuar amenajat sub formă de platformă, ce reprezintă element de infrastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2)
1
din O.G. nr. 22/1999. În ce privește scopul transmiterii dreptului de folosință, acesta rezultă din art. 2 alin. (1) din contractul de închiriere nr. x/01.01.2004, care stă la baza litigiului dintre părți, potrivit dispozițiilor căruia, platforma în suprafață de 9.642,90 mp se închiriază intimatei-pârâte A. S.A. pentru desfășurarea activităților de întreținere, reparare și dezmembrare nave, agenturare nave, aprovizionare nave cu alimente și materiale, bunkeraj nave, legare/dezlegare nave, remorcaj de manevră al navelor.
Față de cele mai sus arătate, instanța supremă reține că închirierea unui bun imobil din domeniului portuar, element de infrastructură portuară, este un contract cu reglementare specifică domeniului de activitate în porturi. Aceasta, deoarece O.G. nr. 22/1999 conține prevederi legale referitoare la închirierea terenurilor portuare care aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, particularizate la domeniul administrării porturilor și a căilor navigabile și al utilizării infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este pronunțată în soluționarea unei cereri privind activitatea în porturi, fiind definitivă de la pronunțare în accepțiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. raportat la art. 493 alin. (2) C. proc. civ., forma în vigoare la data începerii litigiului, 16 ianuarie 2017, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva deciziei civile nr. 290 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva deciziei civile nr. 290 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.