ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1648/2021

Ședința publică din data de 24 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 25 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia, în temeiul art. 1349 C. civ., la plata următoarelor sume: 259.174,28 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință teren aferentă perioadei aprilie- decembrie 2015; 37.918,16 RON reprezentând contravaloare chirie conform facturii nr. x/01.07.2015; 120.049,17 RON contravaloare utilități și penalități de întârziere aferente perioadei 30.04-31.12.2015.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public al statului, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 22/1999 și OMTI 1286/2012, precum și obligarea pârâtei la semnarea Actului adițional nr. x la contractul de închiriere x/2003.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea în parte a pretențiilor reclamantei și, respectiv, obligarea reclamantei la negocierea tuturor clauzelor contractului de închiriere domeniu public și a Actului adițional nr. x și la prezentarea documentelor care fundamentează și justifică creșterile tarifare pretinse de reclamantă, dar și a avizelor/aprobărilor obținute de la Ministerul Finanțelor.

Prin sentința civilă nr. 56 din 16 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă s-a luat act de renunțarea reclamantei CNAPM S.A. la judecata capătului de cerere ce privește obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 37.918,16 RON; s-a respins ca nefondată acțiunea promovată de reclamanta Compania Națională "Administrația Porturilor Maritime" S.A. sub toate celelalte capete de cerere și s-a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta reconvenientă A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A..

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. și pârâta A. S.R.L. au declarat apel.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca neutilă cauzei proba cu expertiză contabilă solicitată de apelante.

Prin decizia civilă nr. 635 din 11 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. și de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 56 din 16 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016

Reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a declarat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 635 din 11 decembrie 2019 și a încheierii din 7 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar pârâtă A. S.R.L. a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 635 din 11 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Motivele de casare privind recursul reclamantei Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A.:

Prin memoriul de recurs, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 635 din 11 decembrie 2019 și a încheierii din 7 noiembrie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2016, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Cu privire la motivul de casare evocat, recurenta consideră că, pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 147.895,68 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință teren, aferentă perioadei aprilie 2015- decembrie 2015, au fost încălcate dispozițiile art. 1349, art. 1385 și art. 1532 C. civ.

În acest context, recurenta arată, că în condițiile în care pârâta a înțeles să achite parțial facturile emise cu titlu de contravaloare lipsire folosință, pe parcursul derulării litigiului, aceasta și-a restrâns pretențiile la suma de 147.895,68 RON, din care 21.014,65 RON, deși aferentă sumelor acceptate la plată, nu a fost achitată de către pârâtă.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, este necesar a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție, existența unui prejudiciu patrimonial, precum și existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În vederea stabilirii contravalorii lipsirii de folosință a terenului domeniu public al statului, ocupat fără titlu de bunurile pârâtei, instanța de fond a încuviințat administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, fiind întocmit în acest sens un Raport de evaluare. Conform concluziilor expertului, pentru anul 2015 valoarea de piață a chiriei pentru terenul în suprafață de 29.335 mp din Portul Constanța este de 0,065 euro/mp/lună.

Cu privire la existența faptei ilicite, atât instanța de fond cât și cea de apel, au considerat că aceasta există, în condițiile în care A. S.R.L. ocupă terenul domeniu public al statului, în suprafață de 29.335 mp, fără a deține un titlu în acest sens.

Referitor la existența prejudiciului instanța de fond și ulterior cea din apel, au considerat că această condiție nu este îndeplinită, având în vedere faptul că tariful de utilizare domeniu portuar rezultat din Raportul de expertiză judiciară întocmită în cauză a fost inferior celui rezultat din expertiza evaluatorie extrajudiciară întocmit de B. S.R.L., la solicitarea reclamantei, în anul 2014.

În acest sens, recurenta a arătat proveniența sumei de 21.014,65 RON, precum și algoritmul de calcul care a condus la determinarea valorii acceptate la plată, dar neachitată de pârâtă.

Din cuprinsul deciziei atacate, se observă faptul că instanța de judecată nu a analizat acest aspect, neexistând nicio referire la această problemă.

Mai mult, tocmai pentru soluționarea acestei situații, reținută în mod eronat de instanța de fond, ambele părți au apreciat necesar și au solicitat în fața instanței de apel, administrarea probei cu expertiză contabilă, iar solicitarea părților a fost soluționată, în sensul respingerii acesteia, prin încheierea din data de 7 noiembrie 2019.

Concluziile expertizei contabile ar fi fost de natură să determine în ce măsură plățile efectuate de către A. S.R.L. ar fi suficiente sau nu, să acopere prejudiciul înregistrat de CN APM S.A., chiar și prin raportare la valoarea stabilită prin raportul de expertiză evaluatorie, întocmit la judecata în fond a cauzei.

În opinia recurentei, instanța a respins în mod neîntemeiat pretențiile sale, considerând că nu există un prejudiciu, fără a aplica dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ., în lipsa unei determinări clare a prejudiciului total, prin raportare la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară și a comparării acestuia cu sumele achitate de către pârâtă cu titlu de lipsire folosință, nu se poate aprecia dacă prejudiciul a fost sau nu reparat integral, fiind respectate astfel prevederile art. 1385 C. civ.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la semnarea Actului Adițional nr. 7 la contractul de închiriere nr. x/01.08.2003, recurenta apreciază că în cauză s-au încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 235/2017 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public.

În acest sens, se arată că între părți a fost încheiat și Contractul de închiriere nr. x/01.08.2003, având ca obiect asigurarea contra-cost, a folosinței bunurilor imobile arătate în Anexa I, în schimbul unei plăți semestriale, în vederea desfășurării activității de încărcare/descărcare și depozitare fier vechi și alte mărfuri precum și dezmembrare nave în danele 89-90, durata de valabilitate a contractului fiind până la data de 30.06.2021.

Conform art. 1 din Anexa I la contractul de închiriere, Administrația închiriază Chiriașului platforma în suprafață de 18.372 mp, pentru desfășurarea activităților de încărcare/descărcare, depozitare fier vechi și alte mărfuri precum și dezmembrare nave în danele 89 și 90.

Astfel, deși pârâta a înțeles și aplicat în consecință dispozițiile art. 27 alin. (3) din contract, achitând facturile emise la nivelul tarifului de 0,08 euro/mp/lună, recurenta consideră că se impune ca manifestarea de voință a părților, în sensul majorării tarifului, să îmbrace și forma scrisă, prin modalitatea încheierii unui act adițional la contract. Pe lângă îndeplinirea scopului de "ad probationem", acest demers este util și necesar pentru o oglindire clară a drepturilor și obligațiilor ce revin părților.

Așadar, din cele menționate anterior, se poate observa că obiectul contractului nr. x/01.08.2003 nu privește închirierea terenului portuar, ci doar a unor bunuri proprietatea CN APM S.A., precum și plata tarifului de utilizare domeniu portuar, care nu poate fi asimilat unui chirii.

În schimb, petitul 2 al cererii de apel privea reglementarea unei situații juridice, prin încheierea unui contract de închiriere, pentru o suprafață de teren cu privire la care nu erau reglementate niciun fel de raporturi contractuale.

Cele două situații menționate nu pot fi tratate unitar, dispozițiile legale pe care instanța le-a avut în vedere la pronunțarea deciziei atacate, respectiv O.U.G. nr. 22/1999 și OMTI 1286/2012, Legea nr. 235/2017 precum și decizia nr. 21/2018 a Consiliului Concurenței nu pot fi aplicate unui contract aflat în derulare și care nu vizează închirierea terenului domeniu public.

Așadar, contractul aflat în derulare valabil până în 2021 nu are ca obiect închirierea terenului domeniu public, ci închirierea bunurilor proprietate privată a CN APM, iar legea reglementează numai dreptul/obligația administrației portuare și a operatorului economic de a încheia un contract în cazul în care între părți nu este încheiat un astfel de contract.

Cum între părți există deja un contract de închiriere nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 22/1999 privind obligația de a încheia un contract de închiriere teren portuar, în acest sens trebuie avute în vedere prevederile actuale ale O.G. nr. 22/1999, modificate prin Legea nr. 235/2017, art. II din Lege pct. 5.

Ori, la data intrării în vigoare a Legii nr. 235/2014, raporturile contractuale dintre părți erau și sunt în continuare reglementate de un contract de închiriere, cu valabilitate până în anul 2021.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâtă A. S.R.L.:

Prin cererea de recurs formulată, pârâta A. S.R.L. a solicitat în temeiul art. 491 și art. 490 alin. (2) C. proc. civ. admiterea recursului incident, casarea în parte a considerentelor deciziei atacate, în sensul reținerii lipsei săvârșirii unei fapte ilicite delictuale de către intimată; în ipoteza admiterii capătului 2 al cererii de recurs, solicită casarea deciziei atacate cu privire la soluția pronunțată asupra cererii-reconvenționale formulată de intimată, în sensul obligării recurentei la: 1) negocierea tuturor clauzelor contractuale conținute de documentele pe care recurenta solicită să fie obligată să le încheie intimata, respectiv Actul Adițional nr. 7 la contractul de închiriere nr. x/01.08.2003 (cu mențiunea că prin cererea de recurs recurenta nu a formulat critici și cu privire la soluția pronunțata față de capătul cererii de chemare în judecată ce privea obligarea intimatei la încheierea contractului de închidere teren domeniu public al statului, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 22/1999 si OMTI nr. 1286/2012, rezultând astfel faptul că soluția pronunțată de Tribunalul Constanta și menținută de Curtea de Apel Constanta cu privire la acest aspect este definitivă): 2) prezentarea cu ocazia negocierilor părților a documentelor ce fundamentează și justifică creșterile tarifare pretinse în mod unilateral de recurentă și a avizelor/aprobărilor obținute de la Ministerul Finanțelor Publice pentru acestea.

Totodată se arată faptul că recursul incident formulat împotriva considerentelor deciziei atacate vizează doar considerentele, conform dispozițiilor art. 462 alin. (2) C. proc. civ., privind existența unei fapte ilicite, nu și restul considerentelor sau soluția pronunțata pe fondul cauzei.

Cu privire la capătul 2 al recursului incident, se arată faptul că, în cazul în care instanța de control judiciar va casa decizia atacată, în sensul obligării intimatei la semnarea Actului Adițional nr. 7 la contractul de închiriere nr. x/01.08.2003, se solicită admiterea capătului 2 al recursului incident, in sensul casării în parte a deciziei atacate și admiterea cererii reconvenționale formulate de intimata cu privire la acest aspect.

Recurenta susține că deși reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei și a încheierii de ședință din 7.11.2019, se observă că în realitate critica deciziei vizează doar soluția pronunțata față de căpătul 1 al cererii de chemare în judecată - obligarea pârâtei la plata sumei de 147.895,68 RON si cu privire la capătul de cerere privind obligarea paratei la semnarea Actului Adițional nr. 7, restul solicitărilor din cuprinsul cererii de chemare în judecata, tranșate prin hotărârile pronunțate în cauză bucurându-se la acest moment de autoritate de lucru judecat, întrucât nu au fost criticate prin cererea de recurs.

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 7.11.2019, recurenta înțelege să invoce excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 C. proc. civ., având în vedere că recurenta nu indică nici temeiul de drept pentru care solicita casarea acestei încheieri și nici motivele de fapt pentru care apreciază încheierea ca fiind nelegală.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei atacate, referitor la primul capăt al cererii de recurs, respectiv casarea deciziei recurate și obligarea intimatei la plata sumei de 147.895,68 RON, reprezentând contravaloare lipsire de folosință teren, pentru perioada aprilie 2015- decembrie 2015, în temeiul dispozițiilor art. 1349 C. civ., se solicită respingerea acestuia, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale, astfel:

Cu privire la existenta faptei ilicite, se arată faptul că pârâta nu se raliază considerentelor instanței de fond și instanței de apel cu privire la existența faptei ilicite, instanța de fond și de apel reținând în considerente faptul că intimata a săvârșit o faptă ilicită, deoarece ocupă o suprafața de teren domeniu public al statului fără a deține un titlu in acest sens. In acest sens, ținând cont de argumentele de fapt și de drept, care vor fi prezentate în continuare, se solicită instanței de control judiciar să constate faptul că intimata nu a săvârșit o fapta ilicită delictuală, cu consecința casării în parte a considerentelor instanței de apel, în sensul reținerii inexistenței unei fapte ilicite delictuale săvârșită de către intimată.

Cu privire la prejudiciu, se arată că în mod corect a reținut instanța de fond și de apel faptul că acesta nu există, argumentul principal pentru această soluție fiind reprezentat de concluziile expertului, de răspunsul la obiecțiunile raportului de expertiză (necontestat de recurentă), în sensul că pentru anul 2015, valoarea de plată a chiriei pentru terenul în suprafața de 29.335 mp din Portul Constanța este de 0.065 euro/mp/luna, iar în fata primei instanțe, recurenta nu a solicitat efectuarea unei expertize de un alt expert și nici prin cererea de recurs și de apel recurenta nu a criticat în niciun moment concluziile expertului cu privire la cuantumul chiriei determinate de acesta și nici nu a cerut în cadrului probatoriului efectuarea unei expertize, de unde se poate concluziona faptul că recurenta este de acord cu concluziile acestuia.

În acest context, recurenta subliniază un aspect deosebit de important raportat la apărările recurentei din cererea de recurs: motivul principal pentru care aceasta apreciază decizia pronunțata ca fiind netemeinică este reprezentat de faptul că intimata ar mai avea de achitat suma de 21.014.65 RON ca suma nerefuzată la plată, susținând că instanța de apel nu a ținut cont de acest lucru.

O astfel de apărare nu poate fi primita motivat de faptul ca instanța de apel a reținut ca intimata oricum a achitat o suma mult mai mare decât datora în realitate, prin raportare la concluziile expertizei necontestate de recurentă, fapt pentru care intimata este îndreptățită să solicite restituirea sumelor achitate în plus, în temeiul plății nedatorate, sens în care suma de 21.014.65 RON nerefuzată la plata și neachitată nu mai prezintă relevanță în prezenta cauză, din moment ce s-a stabilit în mod clar faptul că recurenta nu a suferit niciun prejudiciu și oricum a achitat mai mult decât datora.

De vreme ce nu s-au contestat și nu se contesta concluziile raportului de expertiză și recurenta nu face apărări concrete cu privire la soluția instanțelor de judecată ce vizează lipsa prejudiciului, este evident ca recursul este neîntemeiat și se impune respingerea acestuia.

In primul rând, subliniază faptul că pentru a discuta despre o faptă ilicită, ar fi trebuit să se demonstreze faptul că intimata ocupa acest teren fără drept, fără încuviințarea recurentei. Or, de vreme ce recurenta emite facturi pentru lipsa de folosință teren și încasează sumele de bani din partea intimatei, fără a-i solicita să elibereze terenul, în cauză nu se poate discuta despre o faptă ilicită care să atragă incidența dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală.

Pentru a se vorbi despre o utilizare fără drept, ar trebui ca la dosarul cauzei să existe un înscris sau orice alta proba din care să rezulte faptul că în toată această perioadă, recurenta a solicitat intimatei eliberarea terenului sau dacă a luat vreo măsură în acest sens, iar intimata a refuzat acest lucru.

Astfel, în opinia recurentei, nu se poate discuta despre existența unei fapte ilicite, de vreme ce intimata a continuat sa folosească terenul în aceleași condiții, timp de mai bine de un an, recurenta nu s-a împotrivit acestei situații, ba mai mult de atât, nici din anul 2015 recurenta nu s-a împotrivit folosirii terenului de către intimata, divergentele apărute între părți având ca obiect tariful de utilizare și în niciun caz utilizarea în sine. Cu acest din urma aspect, respectiv cu utilizarea terenului de către intimata, recurenta nu a ridicat probleme, nu a solicitat eliberarea terenului, corespondența purtată vizând strict tariful de utilizare.

Reținând incidența dispozițiilor privind tacita relocațiune, urmează ca instanța să constate faptul că efectele contractului ce ajunsese la termen, continuă să se producă în aceeași manieră, contractul urmând să fie considerat încheiat pe perioadă nedeterminată.

Astfel, ținând cont de faptul că recurenta, o perioada lunga de timp a continuat să emită facturi pentru a solicita plata tarifului de utilizare pe care se regăsește mențiunea "chiriaș" și totodată a emis facturi pentru contravaloarea utilităților si a penalităților de întârziere potrivit contractului, ar fi excesiv să se considere că aceasta poate să susțină după 2 ani faptul că intimata săvârșește o faptă ilicită delictuală prin aceea că utilizează în continuare terenul.

Mai mult, se apreciază faptul că este evident motivul pentru care instanța de apel a respins primul motiv de apel, respectiv inexistența unui prejudiciu cauzat recurentei, sens în care, recurenta consideră faptul că prin apărările formulate de recurenta prin cererea de recurs, aceasta încearcă să inducă în eroare instanța de control judiciar, instanța de fond motivând în mod corect, complet și legal care au fost considerentele pentru care aceasta a apreciat faptul că intimata nu a cauzat recurentei niciun prejudiciu, nefiind astfel întrunite cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Cu privire la proba cu expertiză contabilă solicitată, din nou, recurenta prezintă în mod eronat situația, în sensul că intimata nu a solicitat expertiza contabilă pentru că ar exista dubii cu privire la existența/inexistența prejudiciului, ci motivat de faptul că prin raportare la argumentele și apărările recurentei din cererea de apel, existau dubii cu privire la modalitatea în care aceasta din urmă a efectuat imputația plăților efectuate de intimată, chestiunea vizând inexistența prejudiciului nefiind criticată de intimata, mai mult de atât, acesta fiind unul dintre argumentele acesteia pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

Obiectul cererii de chemare în judecata vizează perioada aprilie 2015- decembrie 2015. Intimata a achitat facturile la un tarif de 0,47 iei/mp/luna + TVA (echivalentul a cea 0,11 euro/mp/luna + TVA - calculat la un curs valutar mediu), iar expertul a stabilit faptul că chiria pentru anul 2015 este de 0.065 euro/mp/luna adică echivalentul a 0,294 RON/mp/lupa plus TVA. Analizând aceste cifre este evident faptul ca intimata a achitat mai mult decât datora, sens în care apărările recurentei ce vizează o suma de bani acceptată și neachitată sunt irelevante.

Cu privire la existența și cuantumul prejudiciului, trebuie constatat faptul că pentru anul 2015 expertul stabilește o valoare de piața a chiriei de 0,065 Euro/mp/luna plus TVA, adică echivalentul a 0,294 RON/mp/luna plus TVA, aceasta reprezentând o chiriei mult mai mica decât cea pretinsă de către CN APM S.A. de 0,18 euro/mp/luna plus TVA adică cea de 0,80 RON/mp/luna plus TVA (valoarea exacta diferă de la o perioada la alta în funcție de cursul valutar).

Astfel, intimata a achitat lunar în anul 2015 valoarea de 13.787,45 RON plus TVA (29.335 mp x 0,47 RON/mp/luna plus TVA =13.787,45 RON plus TVA), or potrivit valorii determinate prin răspunsul la obiecțiuni valoarea chiriei datorate era de 8.624,49 RON/tuna plus TVA, de unde rezultă că intimata a achitat lunar în plus valoarea de 5.162,96 RON/luna plus TVA, adică 61.955,52 RON plus TVA/an pe care recurenta i-a încasat în mod nedatorat și care sunt supuși restituirii.

În atare condiții nu-și mai găsesc aplicabilitate apărările intimatei din cuprinsul cererii de chemare în judecata, ba mai mult de atât, din concluziile expertului reiese fără putință de tăgadă faptul că poziția intimatei în această perioadă nu a depășit în niciun fel cadrul normativ și totodată faptul că refuzul de a semna contractul de închiriere cu tariful stabilit arbitrar de recurentă este justificat.

Având în vedere că acțiunea are ca temei de drept prevederile art. 1439 C. civ., se solicită să se rețină că în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ elementele răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, deoarece recurenta nu a produs dovezi din care să rezulte întrunirea cumulativa a condițiilor de admisibilitate a acțiunii, impuse de dispozițiile art. 1349 C. civ., neproducând probe privind săvârșirea de intimata a unor fapte ilicite "de natură a-i atrage responsabilizarea pentru angajarea răspunderii patrimoniale - administrarea probelor cu interogatoriu sau existența anterioară a unor contracte ce și-au încetat efectele, nefiind de natură a face dovada existenței unei fapte ilicite" (Decizia civila nr. 297/CA/21.04.2016 pronunțata de către Curtea de Apel Constanta în dosarul nr. x/2013).

Ținând cont de aceste aspecte, precum și de argumentele prezentate în fața primei instanțe și în fața instanței de apel, se solicită instanței de control judiciar să constate faptul că intimata nu se face vinovată de existența unei fapte ilicite delictuale, nefiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile privind existenta unei fapte ilicite, a prejudiciului, legătura de cauzalitate si vinovăția acesteia, urmând astfel a se respinge recursul formulat de recurenta.

Cu privire la capătul 2 al cererii de recurs, respectiv obligarea intimatei la semnarea Actului Adițional nr. 7 la contractul de închiriere nr. x/D1.08.2003, se solicită instanței respingerea solicitărilor recurentei, cu consecința menținerii ca legală și temeinic a deciziei recurate.

In primul rând, la acest moment părțile urmează procedura de încheiere a contractelor stabilită prin angajamentul asumat față de Consiliul Concurentei, urmare a Deciziei nr. 21/24.04.2018 și prevăzută de art. 401 din O.G. nr. 22/1999 modificat prin Legea 235/2017.

Ținând cont de această situație, precum și de angajamentul asumat de către recurentă față de Consiliul Concurentei, se apreciază că la acest moment solicitarea recurentei din capătul 2 este inadmisibilă.

In ipoteza în care instanța va aprecia că solicitarea recurentei este admisibilă, recurenta invocă excepția lipsei de interes motivat de faptul că, la acest moment, părțile urmează procedura prevăzuta de art. 401 din O.G. nr. 22/1999 modificat prin Legea nr. 235/2017 și de angajamentul asumat de recurentă față de Consiliul Concurenței, urmând astfel ca raporturile contractuale să se concretizeze la finalizarea acestor proceduri, în măsura în care părțile ajung la un consens. In ipoteza în care părțile nu se vor înțelege asupra conținutului contractului, există o altă procedură legală pentru ca fiecare dintre părți să încerce să își protejeze drepturile/interesele, sens în care solicitările din cuprinsul prezentei sunt lipsite de interes, întrucât și în ipoteza în care s-ar admite de către instanță, atât contractul încheiat, cât și actul adițional ar fi nelegale.

Cu privire la semnarea actului adițional nr. x la contractul de închiriere nr. x/01.08.2003 se arată că intimata a refuzat semnarea acestuia din cauza modalității în care recurenta a majorat cuantumul tarifelor, iar la acest moment trebuie parcurse anumite proceduri pentru stabilirea chiriei, situație în care intimata nu poate fi obligată să semneze actul adițional nr. x în condițiile impuse de către recurenta, de vreme ce este prevăzută o altă procedură.

Un ultim aspect se referă la faptul că recurenta susține în mod eronat faptul că obiectul contractului ce este în derulare până în 2021 este reprezentat de un bun proprietate privată a acesteia, terenul în discuție fiind un bun aflat în domeniul public al statului, astfel cum rezultă din raportul de expertiză și din înscrisurile depuse în probațiune (a se vedea obiectul contractului de închiriere x propus de CN APM S.A. pentru semnare).

In ipoteza în care instanța de control judiciar va aprecia ca fiind întemeiate apărările recurentei cu privire la acest capăt de cerere, se solicită schimbarea în parte a deciziei recurate și admiterea cererii reconvenționale formulate de intimată cu privire la acest aspect, motivat de toate argumentele prezentate atât în cuprinsul prezentei cât și în fața instanței de fond și de apel.

Concluzionând, se solicită instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună admiterea recursului incident cu privire la casarea în parte a considerentelor deciziei atacate ce vizează existența faptei ilicite delictuale, urmând a se reține faptul că intimata nu a săvârșit nicio faptă ilicită delictuală și respingerea recursului formulat de recurenta, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică.

In ipoteza în care instanța va respinge excepțiile și apărările intimatei cu privire la capătul 2 al cererii de recurs și va admite solicitarea recurentei, se solicită admiterea recursului incident formulat cu privire la acest aspect, cu consecința schimbării în parte a deciziei recurate și admiterea cererii reconvenționale formulate de intimată ce vizează semnarea actului adițional nr. 7.

Prin întâmpinarea depusă odată cu recursul incident, pârâta A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta, Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. cu consecința menținerii deciziei atacate și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta acțiune.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei și întâmpinare la recursul incident, recurenta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca nefondate și respingerea recursului incident, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a criticat în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsirii de folosință teren, aferentă perioadei aprilie 2015- decembrie 2015 și capetele de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public al statului și obligarea pârâtei la semnarea actului adițional nr. x la contractul de închiriere.

În ceea ce privește primul capăt al cererii, reclamanta a invocat greșita aplicare a legii cu privire la concluzia instanței de apel referitoare la inexistența prejudiciului, care să justifice aceste pretenții.

În ceea ce privește dispozițiile de drept material încălcate, recurenta face trimitere la art. 1349 C. civ., art. 1385 C. civ. și art. 1532 C. civ.

Se reproșează instanței de apel faptul că a achiesat la concluziile instanței de fond, potrivit cărora tariful de utilizare domeniu portuar rezultat din raportul de expertiză judiciară a fost inferior celui rezultat din expertiza evaluatorie extrajudiciară și a încălcat dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ., în lipsa unei determinări clare a prejudiciului.

Mai mult, criticile recurentei vizează și încheierea de ședință din 07.11.2019, prin care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă.

Înalta Curte constată că deși recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, prin acest motiv de recurs, respingerea probei cu expertiză contabilă, ceea ce vizează greșita aplicare a unei norme de procedură.

Evaluările instanței de apel care privesc concluzia degajată asupra utilității probei prin raportare la obiectivele expertizei solicitate, țin de resortul instanței de fond, care are o marjă de apreciere integrată în domeniul cercetării de fapt a cauzei.

Față de concluzia instanței de fond în ceea ce privește concludența probei, instanța de recurs constată că existența prejudiciului nu a fost demonstrată, raportat la tariful de utilizare domeniu portuar de 0,18 euro/mp/lună pretins pârâtei și nu poate constitui un criteriu obiectiv în determinarea prejudiciului produs reclamantei, ca urmare a neîncheierii contractului de utilizare domeniu portuar.

Prin concluziile raportului întocmit în cauză s-a stabilit dacă tariful de 0,18 euro/mp/lună este perceput în mod efectiv în cadrul contractelor de închiriere încheiate cu alți operatori portuari și s-a oferit și motivul disproporționalității dintre tariful stabilit prin expertiza tehnică extrajudiciară și cea judiciară.

Obiectivul expertizei tehnice judiciare a fost de a stabili dacă faptele care au declanșat acțiunea au o fundamentare justificată, concluzia fiind în sensul că reclamanta a impus tarife/chirii de utilizare a domeniului portuar inechitabile, drept urmare nefiind îndeplinită cerința privind existența prejudiciului, astfel încât dispozițiile art. 1357 C. civ. au fost pe deplin respectate.

De altfel, propunerea recurentei de reexaminare a probelor cauzei și reevaluarea, în recurs, a stării de fapt constatate în apel, nu pot face obiectul controlului de legalitate al hotărârii pe care partea dorește să o cenzureze și de aceea modul de evaluare a probelor nu va fi examinat în această procedură.

Astfel, pentru toate aceste considerente, primul motiv al recursului reclamantei este considerat nefondat și va fi înlăturat.

Al doilea motiv de apel vizează greșita aplicare a legii cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public, în temeiul prevederilor O.G. nr. 22/1999 și a Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 1286/2012.

Dezlegările în drept ale instanței de apel sunt corecte. Astfel, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 40 indice 1 din O.G. nr. 22/1999, modificată prin Legea nr. 235/2017, statuând în sensul că, contractul de închiriere trebuie încheiat cu parcurgerea procedurii prevăzute de textul sus evocat.

Pârâta nu se opune încheierii contractului, însă prețul acestuia urmează să fie determinat în concordanță cu criteriile cuprinse în Metodologia întocmită de reclamantă, ca urmare a modificărilor legislative menționate, iar contractul va produce efecte de la momentul semnării sale.

Prin urmare, va fi înlăturat și acest motiv de recurs.

Criticile din recurs dezvoltate de recurentă cu privire la obligarea pârâtei la semnarea actului adițional nr. x la contractul de închiriere sunt nefondate, dezlegările instanței de apel fiind corecte, în sensul că acesta nu respectă noile dispoziții legale, adoptate în domeniul stabilirii prețurilor contractelor de închiriere privind terenurile din domeniul portuar.

Metodologia de stabilire a chiriei pentru terenurile din domeniul portuar s-a schimbat, ca urmare a adoptării Legii nr. 235/2017, astfel că propunerile de modificare a prețului contractului de închiriere nr. x/2003 au căzut în desuetitudine, părțile urmând să parcurgă pașii stabiliți prin metodologia pentru stabilirea chiriei, pentru închirierea terenurilor portuare care aparțin domeniului public al statului, urmând să fie avizate de Consiliul de supraveghere din Cadrul Consiliului Concurenței.

Astfel, în baza celor reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că recursul principal al reclamantei nu este fondat și, potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins atât în ceea ce privește decizia din apel, cât și în ceea ce privește încheierea de ședință din 07.11.2019.

Examinând, în continuare, recursul pârâtei A. S.R.L., Înalta Curte arată că recursul incident al pârâtei este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs dezvoltat de pârâtă vizează doar considerentele privind existența unei fapte ilicite, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În esență, recurenta arată că nu se poate discuta despre existența unei fapte ilicite în prezenta cauză, de vreme ce pârâta a continuat să folosească terenul în aceleași condiții, timp de mai bine de un an, iar reclamanta nu s-a opus acestei situații, în speță fiind incidente dispozițiile privind tacita relocațiune.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat, considerentele decizorii privind soluția cu privire la constatarea existenței faptei ilicite a pârâtei fiind legale și logice.

S-a reținut că pârâta își exercită dreptul de folosință asupra terenului ce face parte din domeniul portuar, fără a deține un titlu, ceea ce reprezintă o faptă ilicită ce intră în sfera ilicitului, ca cerință a răspunderii civile delictuale.

Plata de bună voie a contravalorii taxei de utilizare a domeniului public portuar la nivelul ultimei valori negociate efectiv de către părți semnifică achitarea prejudiciului pentru producerea faptei ilicite amintite mai sus.

Nu vor fi reținute nici criticile recurentei privind tacita relocațiune, în condițiile în care părțile au convenit încheierea unui nou contract, având în vedere că în ceea ce privește existența prejudiciului s-a statuat în sensul că acesta este demonstrat de lipsa de fundament a tarifului de utilizare impus de reclamantă, neputând constitui temei juridic pentru încheierea unui nou contract.

De aceea, pentru aceste considerente, recursul pârâtei A. S.R.L. va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva deciziei nr. 635 din 11 decembrie 2019 și a încheierii din 7 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 635 din 11 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2021.