ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, la 3 ianuarie 2018, sub numărul x/2018, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. - Constanța a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata echivalentului, în monedă națională, a sumei de 208.002,21 euro, reprezentând diferența de tarif de utilizare a domeniului portuar pentru perioada 1 ianuarie 2015 - 31 mai 2017. Reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile contractelor nr. CNAPM-00388-CHI-1 din 15 iulie 1993 și CNAPM-00181-CAS-01 din 15 ianuarie 1997, prevederile art. 969-970, art. 977-978, art. 1073, art. 1082 și art. 1084 din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 4 lit. d) din H.G. nr. 517/1998 privind înființarea Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța S.A.

Pretențiile reclamantei își găsesc temei în prevederile contractelor CNAPM-00388-CHI-01 din 15 iulie 1993 și CNAPM-00181-CAS-01 din 15 ianuarie 1997, în baza cărora pârâta a dobândit dreptul de folosință asupra unor suprafețe de teren aparținând domeniului portuar, aflate în administrarea reclamantei. Pentru aceste contracte, părțile au încheiat numeroase acte adiționale, prin care tariful de utilizare a domeniului portuar (în continuare, U.D.P.) a fost majorat succesiv; practic, pe toată durata executării contractelor, părțile au reglementat, detaliat, costul folosinței infrastructurii portuare.

Prin hotărârea nr. 3 din 13 martie 2015, Consiliul de Administrație al reclamatei a aprobat majorarea tarifului U.D.P. începând cu 1 ianuarie 2015, în virtutea unei serii de considerente, respectiv protejarea împotriva devalorizării, creșterea cheltuielilor aferente acestui serviciu, împrejurarea că tariful a fost aplicat din 2007 până în 2015 la aceeași valoare, chiar dacă în acest interval cheltuielile cu aceste bunuri de interes comun în port au crescut substanțial.

În acest sens, reclamanta a notificat pârâta la 28 noiembrie 2014 cu privire la intenția fermă de majorare a tarifului U.D.P. începând cu 1 ianuarie 2015, de la 0,05 euro/mp/lună la 0,08 euro/mp/lună, dar aceasta a refuzat expres, susținând că modificarea tarifului poate fi făcut doar prin acordul comun al părților.

Prin sentința civilă nr. 1840 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată, reclamanta fiind obligată, în favoarea pârâtei, la plata sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului ales, redus de la 71.112,25 RON.

Împotriva sentinței, reclamanta a declarat apel principal, susținând că hotărârea este netemeinică și nelegală, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii.

Pârâta a promovat apel incident, criticile sale vizând soluția primei instanțe de reducere substanțială a cheltuielilor de judecată la 10.000 RON, solicitând admiterea apelului incident, cu consecința schimbării în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii integrale a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 71.112,25 RON.

Prin decizia civilă nr. 417/2019 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate, atât apelul principal formulat de reclamantă, cât și apelul incident formulat de pârâtă, împotriva sentinței civile nr. 1840 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Totodată, a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 10.000 RON reprezentând onorariu avocat și a fost respinsă ca nefondată cererea acesteia de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 21 noiembrie 2019, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. - Constanța a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 417/2019 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente deoarece, printr-o interpretare eronată, s-a stabilit ca o condiție esențială existența acordului de voință a părților pentru aplicabilitatea prevederilor contractuale privind modificarea sumelor datorate. Astfel, s-a susținut că, din coroborarea prevederilor contractuale cu dispozițiile art. 969-970, art. 977-978 și art. 1073 C. civ. de la 1864, se poate observa că înțelegerea părților a fost în sensul revizuirii sumelor de plată ce incumbă pârâtei, pe baza unor criterii obiective, sintagma "pe baza acordului părților" nepresupunând posibilitatea unui "drept de veto" nejustificat al oricăreia dintre acestea.

În susținerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a redat prevederile art. 7.1. din contractul de închiriere CNAPM-00181-CAS-01 din 15 ianuarie 1997 potrivit cărora "sumele de plată, ce reprezintă contravaloarea folosinței ca și bazele de calcul a acestora, vor fi revăzute anual, după data începerii activităților din contract, pe baza acordului părților și a constatării modificării preturilor pe piață și a valorii economice a zonei portului Constanța Sud la acea dată, făcută de evaluatorii acceptați de ambele părți".

De asemenea, potrivit art. 7.1. din contractul de închiriere nr. CNAPM-00388-CHI-01 din 15 iulie 1993 "chiria prevăzută la art. 6.1. precum și baza de calcul a acesteia, va fi revăzută anual, pe baza acordului părților și a constatării modificării prețurilor pe piață, precum și a valorii economice a zonei portului Constanța Sud la acea dată".

Apoi, pentru o bună înțelegere, reclamanta a invocat dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864 în conformitate cu care "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", dar și pe cele ale art. 970 C. civ. de la 1864 care prevăd că "Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa".

Prin urmare, în temeiul bunei-credințe, al echității sau al solidarismului contractual, părțile au obligația reconcilierii intereselor lor, în sensul modificării contractului pentru o justă repartizare a profiturilor, atunci când interesele au fost afectate de fenomene economice, întrucât exigența de a executa o prestație care a devenit în timp prea oneroasă sau, dimpotrivă, derizorie față de valoarea reală din momentul încheierii contractului este contrară principiilor enunțate.

Totodată, recurenta-reclamantă a învederat și prevederile art. 977 C. civ. de la 1864, potrivit cărora "Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", precum și pe cele ale art. 978 C. civ. de la 1864, conform cărora "Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul".

În virtutea acestor prevederi, a apreciat că cele două clauze de la art. 7.1 din cele două contracte relevă înțelegerea părților în sensul revizuirii sumelor de plată ce incumbă intimatei-pârâte, pe baza unor criterii obiective, sintagma "pe baza acordului părților" nepresupunând însă și posibilitatea unui "drept de veto" nejustificat al oricăreia dintre părți, întrucât o interpretare contrară ar lipsi de efecte tocmai această dispoziție contractuală.

În continuare, a mai subliniat faptul că, astfel cum rezultă și din probatoriul administrat, pârâta se opune nejustificat soluționării litigiului, blocând orice demersuri în această direcție. Astfel, contrar celor reținute de către instanța de apel, din adresa din 9 octombrie 2015 rezultă propunerea făcută intimatei-pârâte, de numire a unui expert comun sau o propunere a unui alt expert, propune căreia aceasta nu i-a dat curs necomunicând niciun răspuns.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că a pus la dispoziția intimatei-pârâte dovada modului de calcul a majorării tarifului U.D.P. pe care aceasta o solicitase, fără însă a se reglementa în vreun fel problema diferenței de tarif UDP, iar pârâta a acceptat majorarea tarifului, însă doar începând cu data de 1 iunie 2017, refuzând în mod expres și nejustificat majorarea tarifului, pentru perioada 1 ianuarie 2015 - 31 mai 2017, susținând că modificarea acestui tarif poate fi făcută doar prin acordul comun al părților, opinie împărtășită și prima instanță și de cea de apel.

Ulterior, s-a încercat soluționarea pe cale amiabilă a diferendului, între părți având loc mai multe întâlniri, iar poziția pârâtei a fost în sensul că nu refuză, în mod expres, aplicarea tarifului U.D.P, însă consideră necesară prezentarea unei note de fundamentare a tarifului, reclamanta înaintând prin adresa din 14 septembrie 2015 nota solicitată. Mai mult de atât, reclamanta a precizat că a procedat și la efectuarea unui raport de expertiză.

Având în vedere aceste aspecte, în condițiile în care activitatea reclamantei se supune principiului nediscriminării utilizatorilor infrastructurii portuare, aceasta a reiterat ideea potrivit căreia pârâta A. S.A. refuză, în mod nejustificat, încheierea unui acord cu privire la majorarea tarifului U.D.P. A mai menționat că nu a renunțat la modificarea și aplicarea acestui tarif, în cuantumul majorat, notificând lunar pârâta că "nu renunțăm la intenția de actualizare a tarifului de utilizare domeniu portuar până la valoarea de 0,08 euro/mp/lună începând cu 1 ianuarie 2015".

În final, a precizat că, din analiza textelor legale și a prevederilor contractuale invocate, rezultă temeinicia acțiunii promovate, fiind întrunite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei, pentru nerespectarea obligației de plată ce derivă din cele două contracte de închiriere existente.

La 7 februarie 2020, intimata-pârâtă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât acesta nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Strict formal, este invocat drept temei al cererii de recurs pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În realitate, însă, s-a susținut că toate criticile formulate vizează strict interpretarea pe care instanța de apel o dă prevederilor contractuale aplicabile în speță, respectiv a clauzei 7.1 din cele două contracte, iar nu a dispozițiilor legale.

De asemenea, intimata a invocat și excepția inadmisibilității recursului, deoarece hotărârea recurată este una definitivă în sistemul căilor de atac.

Conform prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...) privind navigația civilă și activitatea în porturi". Or, acțiunea promovată are ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 208.002,21 euro cu titlu de diferență de tarif U.D.P.

Mai precis, în cauză este dedusă judecății modalitatea concretă în care are loc modificarea, în cursul perioadei contractuale, a tarifului agreat de părți pentru utilizarea spațiului din incinta portului. Prin urmare, cauza de față nu privește altceva decât activitatea desfășurată de pârâtă în portul Constanța, activitate ce intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează situațiile în care nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În consecință, decizia pronunțată în prezentul dosar este una definitivă ce nu poate face obiectul recursului. De altfel, însăși instanța de apel a precizat, în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate, că aceasta este una definitivă.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raționamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

La 28 februarie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimata-pârâtă, precum și a celorlalte apărări formulate pe fondul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 mai 2020 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar fiecare dintre acestea a depus câte un punct de vedere.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 3 noiembrie 2020, când cauza a fost amânată pentru data de 9 februarie 2021, reținându-se, în esență, că amânarea cauzei se impune pentru soluționarea dosarului nr. x/2020, care are termen la data de 9 noiembrie 2020, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior, prin decizia nr. 71 din 9 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 104 din 1.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, "sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Interpretarea dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în referire la sintagma "în cererile (…) privind (…) activitatea în porturi", dacă se referă doar la activitățile reglementate prin Ordonanța Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau la orice altă activitate economică ce se desfășoară în porturi, chiar și fără legătură cu navigația civilă".

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că excepția inadmisibilității căii de atac este prioritară excepției nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, întrucât, pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Obiectul litigiului îl reprezintă pretenții, reclamanta solicitând plata unor sume de bani rezultate din activități ce implică navigația civilă și activități portuare, respectiv obligarea pârâtei la plata echivalentului, în monedă națională, a sumei de 208.002,21 euro, reprezentând diferența de tarif de utilizare a domeniului portuar pentru perioada 1 ianuarie 2015 - 31 mai 2017. Pretențiile reclamantei își găsesc temei în prevederile contractelor CNAPM-00388-CHI-01 din 15 iulie 1993 și CNAPM-00181-CAS-01 din 15 ianuarie 1997, în baza cărora pârâta a dobândit dreptul de folosință asupra unor suprafețe de teren aparținând domeniului portuar, aflate în administrarea reclamantei, iar pe toată durata executării contractelor, părțile au reglementat, detaliat, costul folosinței infrastructurii portuare.

Potrivit prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere (...)".

În speță, recursul promovat de recurenta-reclamantă vizează o decizie, cu caracter definitiv, prin care curtea de apel a respins ca nefondat apelul reclamantei, litigiul având la bază o acțiune ce implică navigația civilă și activități portuare, în sensul prevăzut de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

În accepțiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate la art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Față de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 cu cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că decizia civilă recurată nu poate fi supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căilor de atac înseamnă faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, decizia recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., fiind operant principiul legalității căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

În ceea ce privește cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, în sumă totală de 16.606,11 RON, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte urmează să o respingă având în vedere că intimata-pârâtă nu s-a conformat dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., în sensul depunerii la dosar a dovezilor privind cheltuielile de judecată.

Verificând actele dosarului, se constată că intimata-pârâtă A. S.A. a depus la dosar factura seria x nr. x din 2 iulie 2020 în valoare de 16.606,11 RON și lista de tranzacții B. în valoare de 16.606,11 RON.

În cuprinsul facturii seria x nr. x din 2 iulie 2020 este menționat contractul de asistență juridică nr. x/19.02.2018, în timp ce în cuprinsul împuternicirii avocațiale depusă la dosarul de recurs, aflată la fila x, este menționat contractul de asistență juridică nr. x/2020.

Așadar, cum prin împuternicirea avocațială, avocatul este împuternicit de client, în baza contractului de asistență juridică încheiat, să-l asiste/reprezinte în fața instanțelor autorității judecătorești și cum dovezile privind cheltuielile de judecată au inserate mențiuni care vizează un contract de asistență juridică diferit față de cel indicat în cuprinsul împuternicirii avocațiale depuse la dosar, Înalta Curte constată că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva deciziei civile nr. 417/2019 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.