Decizia nr. 33/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Secției a II-a civile a Tribunalului Constanța la data de 22.12.2022, sub număr x/118/2022, reclamanta A S.A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională ,,Administrația Porturilor Maritime” S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța să constate nelegalitatea notificării de reziliere nr. x/21.10.2022 privind contractul de închiriere nr. CNAPM-03967-CHI-05/01.07.2006 și contractul de închiriere nr. CNAPM-03967-IDP-05/2014, cu consecința menținerii în vigoare a acestor contracte, și să oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din data de 12.04.2023, Tribunalul Constanța – Secția a II-a civilă a constatat că aparține Secției a II-a Civile a Tribunalului Constanța, competența de soluționare a cauzei, în temeiul art. 53 alin. (1) ind. (1) din Legea nr. 101/19.05.2016, forma în vigoare la data de 22.12.2022, și art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004. De asemenea, a constatat că se impune ca reclamanta să-și precizeze cererea de chemare în judecată, având în vedere că, în partea introductivă a cererii, solicită constatarea nelegalității rezilierii contractelor de închiriere nr. CNAPM-03967-CHI/05/01.07.2006 și nr. CNAPM-03967-IDP-05/2014, comunicate prin notificarea de reziliere nr. x/21.10.2022, cu consecința menținerii în vigoare a celor două contracte, în timp ce la punctul 3.1 din cerere solicită instanței să constate nulitatea absolută a notificării de reziliere nr. x/21.10.2022, cu consecința menținerii în vigoare a celor două contracte. Prin sentința civilă nr. 890 din 21.08.2023, Tribunalul Constanța a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională ,,Administrația Porturilor Maritime” S.A., fiind respinsă, ca neîntemeiată, și cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Reclamanta A S.A. a formulat apel împotriva încheierii din data de 12.04.2023 și a sentinței civile nr. 890/21.08.2023 pronunțate de Secția a II-a civilă a Tribunalului Constanța, solicitând instanței, în principal, admiterea apelului, anularea încheierii din data de 12.04.2023 și a sentinței civile nr. 890/21.08.2023, ca urmare a constatării necompetenței materiale a Secției a II-a civilă a Tribunalului Constanța și trimiterea cauzei spre judecare secției competente, respectiv Secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Constanța. În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, cu consecința schimbării în tot a sentinței civile nr. 890/21.08.2023, în sensul constatării nelegalității rezilierii contractelor de închiriere nr. CNAFM-03967-CHI- 05/01.07.2006 și nr. CNAPM-03967-IDP-05/2014, notificate prin notificarea de reziliere nr. x/21.10.2022, cu consecința menținerii în vigoare a contractelor de închiriere ante menționate. Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu. Pârâta Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime” S.A. Constanța, în temeiul art. 472 C. proc. civ., raportat la art. 461 alin. (2) C. proc. civ., a formulat apel incident împotriva încheierii din data de 12.04.2023, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2022, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să admită apelul incident, să modifice în parte încheierea atacată în sensul de a înlătura considerentele încheierii și înlocuirea acestora cu considerente de respingere a excepției necompetenței materiale procesuale, raportat la natura civilă (între profesioniști) a contractului de închiriere ori, în subsidiar, raportat la incidența art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554, menținând soluția din dispozitiv, de respingere ca nefondată a excepției necompetenței materiale procesuale a Secției a II-a civile a Tribunalului Constanța. A precizat apelanta pârâtă că apelul incident vizează exclusiv considerentele încheierii, apreciind că în mod greșit instanța a reținut ca fiind incidente art. 53 alin. (1) ind. 1 din Legea nr. 101/2016. Prin decizia civilă nr. 24 din 31.01.2024, Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a respins apelurile formulate de apelantul reclamant A S.A. împotriva încheierii din data de 12.04.2023 și a sentinței civile nr. 890/21.08.2023, pronunțate de Tribunalul Constanța – Secția a II-a și apelul incident formulat de apelant-pârât Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., împotriva încheierii din data de 12.04.2023, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2022, având ca obiect acțiune în constatare, ca nefondate.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 28.08.2024, a declarat recurs reclamanta A S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare instanței de apel, cât privește apelul principal declarat. Cu privire la încheierea din 12.04.2023, recurenta a apreciat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. În ceea ce privește nelegalitatea rezilierii pentru nerespectarea dispozițiilor contractuale imperative, recurenta a arătat că în mod eronat a reținut instanța de apel incidența dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că prin criticile aduse prin cererea de apel societatea reclamantă a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, reiterând în acest sens susținerile formulate pe fondul cauzei. Raportat la aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește tranzacția intervenită între părți, a arătat recurenta că instanța de fond și cea de apel au apreciat în mod eronat că înscrisul încheiat între părți nu reprezintă o tranzacție, încălcând astfel dispozițiile legale privitoare la contractul de tranzacție. Recurenta reclamantă a dezvoltat argumente teoretice privind contractul de tranzacție, apreciind că, în speță, erau îndeplinite condițiile contractului de tranzacție îndată ce învoiala dintre părți comporta cesiuni reciproce, fără a fi neapărat nevoie ca aceste cesiuni să fie de valoare egală. În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește principiul simetriei actelor juridice, arătând că oportunitatea rezilierii contractelor s-ar fi impus a fi analizată de către consiliul de administrație al intimatei, după cum, în mod simetric, a fost analizată oportunitatea de încheiere a contractelor de locațiune. Astfel, a arătat că societatea nu a invocat o nulitate relativă referitoare la capacitatea de exercițiu a persoanelor semnatare, ci o nerespectare a dispozițiilor legale imperative, cu privire la modalitatea de încetare a contractelor, raportat la principiul simetriei actelor juridice, societatea invocând, în fapt, o nulitate absolută. Pentru toate motivele prezentate, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză La data de 02.10.2024, intimata-pârâtă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, în secundar, ca fiind nul și, în terțiar, ca fiind nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 06.09.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 23.10.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 14.01.2025, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 14.01.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată în cuprinsul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepției inadmisibilității, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 129 din Constituția României, ,,Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, iar, conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., ,,Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”. În raport cu dispozițiile constituționale și legale citate, admisibilitatea unei căi de atac și provocarea controlului judiciar al unei hotărârii judecătorești sunt condiționate de exercitarea acesteia în condițiile legii. În cauză, Înalta Curte reține că obiectul recursului pendinte îl constituie decizia civilă nr. 24LP din 31.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, în dosarul nr. x/118/2022, obiectul cauzei fiind acțiune în constatare, ce vizează contracte de închiriere ce se circumscriu teritorial zonei portuare Constanța. Prin decizia nr. 71/2020 din 09.10.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a reținut că actul normativ care conține dispoziții referitoare la activitatea de închiriere a elementelor de infrastructură sau suprastructură portuară este reprezentat de O.G. nr. 22/1999. Această ordonanță modificată și completată succesiv reglementează, potrivit art. 1, ,,administrarea și utilizarea infrastructurii de transport naval, modul de organizare și funcționare a administrațiilor portuare și/sau de căi navigabile interioare, cât și modul de autorizare și de desfășurare a activităților de transport naval”. Domeniul de aplicare a O.G. nr. 22/1999 este determinat prin art. 2, care stabilește că această ordonanță ,,se aplică în porturi și pe căile navigabile interioare, tuturor navelor și tuturor activităților de transport naval și conexe acestora care se desfășoară în aceste zone”. Față de cele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în paragraful 78 al deciziei menționate, în sensul că ,,închirierea infrastructurii portuare, parte a infrastructurii de transport naval, intră în categoria activităților esențiale care se desfășoară în porturi. Aceasta pentru că, în cadrul activității de administrare a porturilor, se conferă administrațiilor portuare atribuția de a pune la dispoziția utilizatorilor infrastructura portuară, în mod liber și nediscriminatoriu. Rezultă astfel că închirierea infrastructurii portuare poate fi integrată activității de administrare portuară. De asemenea, prin art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, se prevede că scopul pentru care sunt puse la dispoziția utilizatorilor terenurile portuare prin contracte de închiriere este acela al desfășurării în mod eficient a activităților portuare reglementate prin O.G. nr. 22/1999.” Conform art. 27 C. proc. civ., „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”. În temeiul acestui text de lege, regimul juridic al căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data începerii procesului. Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului ,,hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege”. Alin. (2) al aceluiași text, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 prevede, printre altele, că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind navigația civilă și activitatea în porturi. Dispozițiile legale anterior evocate reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei în care a fost pronunțată hotărârea instanței de apel. Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 24/LP din 31.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, figurează printre cazurile de excepție, prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care suprimă dreptul la recurs, fiind vorba despre o cerere privind activitatea în porturi, sens în care rezultă că decizia atacată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin intermediul căii de atac a recursului. Calea de atac astfel declarată, câtă vreme este exclusă în mod expres de către legiuitor, este inadmisibilă, reclamanta neavând deschisă calea procesuală a recursului pe care au înțeles să o folosească. Se mai reține că instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ stabilite de lege. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii. Recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii. Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepția inadmisibilității este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A S.A. împotriva deciziei civile nr. 24LP din 31.01.2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.