ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1802/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 6 ianuarie 2009 sub nr. x/2009, Compania Națională "Administrația Porturilor Maritime" S.A. - Constanța a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 186.085,24 RON, reprezentând chirie aferentă suprafeței de 4.647 mp, refuzată la plată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

La termenul din 17 septembrie 2009, reclamanta și-a precizat obiectul acțiunii, arătând că suma pretinsă reprezintă diferența de chirie dintre suprafețele de teren de 4.647mp și de 2.250 mp, la care se adaugă despăgubiri din facturile refuzate la plată de către pârâtă.

La 26 februarie 2009 pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că platforma de depozitare în suprafață de 4.647 mp este aceeași platformă de depozitare în suprafață de 2.250 mp, situată în spatele danei 44, proprietatea pârâtei, conform deciziei nr. 5929 din 9 decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială.

Prin încheierea din 20 august 2009, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins cererea reconvențională ca inadmisibilă, soluție ce a rămas irevocabilă prin respingerea apelului și recursului ca nefondate, conform deciziei nr. 16/MF din 18 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Comercială, respectiv deciziei nr. 2207 din 10 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Comercială.

Prin încheierea din 24 mai 2011, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Constanța, în care s-a disputat dreptul de proprietate asupra platformei tehnologice în suprafață de 4647 mp.

Prin încheierea din 19 mai 2015, judecata cauzei a fost reluată, însă la același termen Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a suspendat din nou soluționarea litigiului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Constanța, având ca obiect constatarea inexistenței dreptului Companiei Naționale "Administrația Porturilor Maritime" S.A. de a pretinde chiria aferentă platformei în suprafață de 4.647 mp.

Prin încheierea din 15 mai 2018, cauza a fost repusă pe rol.

Prin sentința civilă nr. 1193 din 10 noiembrie 2020, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că reclamanta a emis în temeiul contractului de închiriere nr. x/2004 facturile fiscale din anul 2006 pe care și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, iar pârâta A. S.A. a refuzat să plătească integral facturile respective pentru că se consideră proprietară asupra întregii platforme de 4647 mp.

A reținut tribunalul și că împrejurarea că în derularea contractului de închiriere nr. x/2004 a intervenit o hotărâre judecătorească care modifică parțial suprafața platformelor închiriate și că părțile au aplicat în mod diferit dispozitivul deciziei nr. 5929/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă aspecte care sunt strâns legate de modalitatea de executare a contractului de închiriere nr x/2004, ceea ce situează litigiul, care pune în discuție caracterul refuzului de plată a chiriei, pe planul răspunderii contractuale.

În raport de această calificare a poziției părților față de contractul de închiriere nr. x/2004, prima instanță a apreciat că fapta ilicită săvârșită de pârâtă constând în neachitarea integrală a chiriei pretinsă de reclamantă trebuie analizată doar în raport de clauzele contractuale asumate de părți, neputând fi privită ca o încălcare generală a dreptului de exploatare a domeniului public dobândit de reclamantă în baza contractului de concesiune încheiat cu Ministerul Transporturilor.

A subliniat prima instanță că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, analizând pe larg condițiile de atragere a răspunderii civile delictuale, deși a precizat că obiectul acțiunii constă în diferența de chirie dintre suprafața de 4647 mp și cea de 2250 mp la care se adaugă contravaloarea facturilor refuzate la plată, ceea ce presupune atragerea răspunderii contractuale.

În contextul expus, instanța de fond a reținut pe de o parte că suprafața de teren de 2397 mp (4647-2250) pentru care se solicită chirie face obiectul contractului de închiriere nr. x/2004 și pe de altă parte că refuzul de plată este neîntemeiat din perspectiva obligațiilor contractuale asumate de pârâta A. (art. 7 - chiriașul se obligă să plătească contravaloarea folosirii bunului și a serviciilor prestate, conform tarifelor prevăzute în anexele prezentului contract).

În consecință, reținând că fapta ilicită constând în neplata chiriei pentru suprafața de 2397 mp rezultă din contract și nu dintr-o obligație generală de respectare a dreptului de proprietate a celorlalți subiecți de drept, prima instanță a constatat că nu este întrunită una din condițiile de exercitare a răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C. civ., motiv pentru care a respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 177 din 8 aprilie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

După prezentarea situației de fapt și a istoricului litigios dintre părți, curtea de apel a constatat că între părți a fost perfectat contractul de închiriere și cu privire la suprafața de 2397mp, având în vedere descrierea acestei suprafețe în contract, în obiecțiunile formulate de părți și în deciziile irevocabile pronunțată cu privire la interpretarea contractului.

În acest context, a subliniat faptul că reclamanta a ales calea angajării răspunderii civile, însă ea nu avea decât posibilitatea de a angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtei, în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu nu a avut un caracter penal. Aceasta deoarece răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogatoriu.

Or, a notat instanța de prim control judiciar, în condițiile în care părțile au încheiat un contract, contractantul prejudiciat poate obține despăgubiri numai în baza și în limitele stabilite prin contract, care reprezintă legea părților, căci contractul este actul prin care părțile au ales să supună unor reguli, stabilite de ele, dobândirea unor drepturi și îndeplinirea unor obligații, ca atare oricare dintre părți este obligată și constrânsă, în baza contractului, să supună aceluiași regim juridic contractual și litigiile provenind din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului, deci să acționeze în baza răspunderii cu caracter special (cea contractuală) și nu în baza răspunderii de drept comun (cea delictuală).

Procedând la expunerea unor considerente cu caracter teoretic referitoare la distincția dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care pârâta-intimată a intrat în posesia terenului în temeiul contractului de închiriere ale cărui limite au suferit anumite modificări, pe baza obiecțiilor părților, fiind clarificate prin decizia nr. 5929/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta nu poate invoca cu succes existența unei fapte ilicite pentru a obține în realitate îndeplinirea obligației cocontractantului de plată a contravalorii chiriei.

În plus, a reținut și că nu este posibilă combinarea regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale în cadrul unei acțiuni mixte, iar cu privire la problema opțiunii între acțiunea contractuală și cea delictuală a arătat că în practica judiciară s-a conturat regula ca, în cazul în care între părți a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale. În acest sens, a notat că în mod corect prima instanță a reținut emiterea de către reclamantă a facturilor fiscale în temeiul contractului, în condițiile în care aceasta invocă răspunderea civilă delictuală.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a respins ca nefondată cererea de apel.

Cu privire la notele de ședință din 2 martie 2021, intitulate "răspuns la întâmpinare", instanța de apel a arătat că apelanta a invocat motive suplimentare față de cele din cererea de apel și că, în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., părțile nu vor putea folosi în fața instanței de apel alte motive decât cele arătate în fața primei instanțe ori în motivarea apelului sau în întâmpinare. A reținut că nu este admisibilă completarea motivelor de apel în afara termenului de declarare și de motivare a acestuia, termen care în cauză a expirat la 2 decembrie 2020, astfel că apelanta era decăzută la 2 martie 2021 să formuleze noi motive sau să invoce alte aspecte decât cele din memoriul de apel sau cele invocate în fața primei instanțe, de aceea nu a mai analizat susținerile referitoare la valoarea și justificarea prejudiciului.

Împotriva acestei decizii, apelanta-reclamantă Compania Națională "Administrația Porturilor Maritime" S.A. - Constanța a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia și, în rejudecare, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii.

În argumentare, autoarea căii de atac a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, arătând că instanța de prim control judiciar a aplicat în mod greșit prevederile art. 969 C. civ., în condițiile în care ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 998 C. civ., pe care le-a evocat.

Astfel, a afirmat că instanța de apel în mod eronat a apreciat că obiectul contractului de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004 includea și folosința suprafeței de teren de 4.647 mp.

În aceste condiții, a precizat că soluționarea apelului s-a realizat din perspectiva dispozițiilor legale privind răspunderea civilă contractuală și nu a răspunderii civile delictuale, în măsura în care între părți nu a existat un acord contractual cu privire la aceasta.

Sub acest aspect, a arătat că actul adițional la contractul de închiriere sus-menționat a fost semnat de către intimata-pârâtă cu obiecțiuni, părțile neajungând la un acord cu privire la suprafața de teren.

Prin urmare, a afirmat că, atât timp cât părțile nu și-au exprimat consimțământul în acest sens, suprafața de teren în litigiu excedează obiectul contractului de închiriere, astfel că răspunderea contractuală a intimatei nu putea fi angajată.

Din această perspectivă, a apreciat că în mod greșit instanța de apel a reținut că autoarea căii de atac nu avea deschisă calea unei acțiune în răspundere civilă delictuală.

La 9 septembrie 2021 intimata-pârâtă a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Autoarea căii de atac critică decizia recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, care poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv când se aplică o normă generală nesocotind norme speciale sau norme neincidente în cauză ori se dă o interpretare extensivă sau restrictivă unor dispoziții legale.

În argumentarea incidenței acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 969, în condițiile în care trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că, deși autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ., analiza memoriului de recurs relevă faptul că această critică a fost invocată formal, recurenta rezumându-se la a susține doar pretinsa aplicare greșită a normei legale, fără o prezentare a elementelor din perspectiva cărora considerentele instanței devolutive nu ar reflecta aplicarea corectă a textului de lege indicat și fără a indica argumentele în raport cu care a apreciat incidența acestor prevederi în cauză, atât timp cât temeiul juridic indicat prin acțiunea introductivă vizează răspunderea civilă delictuală.

Mai mult, instanța supremă constată că din analiza considerentelor deciziei recurate nu se poate conchide că instanța de apel a făcut în cauză aplicarea dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 18964.

Dimpotrivă, instanța de apel a constatat că disputa dintre părți derivă din contractul de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004, prin care reclamanta a cedat folosința unor bunuri imobile în schimbul unei chirii lunare în scopul desfășurării activităților de încărcare/descărcare nave și depozitare mărfuri și că obiectul pricinii îl constituie chirie aferentă facturilor emise în temeiul acestui contract.

Instanța supremă constată că prima instanță a respins demersul judiciar al recurentei, iar instanța de prim control judiciar a menținut această soluție, reținând în esență că, întrucât cauza acțiunii recurentei derivă dintr-un contract, angajarea răspunderii intimatei nu poate fi realizată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, nu pe cel al răspunderii civile delictuale.

În cadrul acestui raționament, nicăieri în cuprinsul considerentelor din decizia din apel nu se regăsește aplicarea de către instanța de control judiciar a dispozițiilor art. 969 C. civ., ci doar afirmația, judicioasă de altfel, că, dacă între părți există o convenție, desocotirea pentru prejudiciile decurgând din executarea acesteia trebuie să se facă în temeiul art. 969 C. civ., nu în temeiul art. 998-999 C. civ., așa cum a solicitat recurenta-reclamantă pe tot parcursul procesului. Or aceste argumente nu valorează aplicare de către instanță a dispozițiilor art. 969 C. civ., căci instanțele devolutive nu au examinat ele însele temeinicia acțiunii din perspectiva art. 969 C. civ., instanța de apel notând doar că, în cazul existenței între părți a unor raporturi juridice contractuale, contractantul care se pretinde păgubit prin executare nu poate opta pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Față de aceste argumente, instanța supremă apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la art. 969 C. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge ca nefondat recursul.

În temeiul art. 316, raportat la art. 298 și la art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatei cheltuielile de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat potrivit dovezilor de la dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Compania Națională "Administrația Porturilor Maritime" S.A. - Constanța împotriva deciziei civile nr. 177 din 8 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta la plata către intimata S.C. A. S.A. a sumei de 1.785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.