ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2207/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta C.N.A.P.M. SA Constanța a chemat-o în judecată pe pârâta SC U. SA Constanța pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să o obliga să-i achite suma de 186.065,24 lei reprezentând refuz la plata chiriei pentru suprafața de 4.647 mp și a compensării neîntemeiate a unor sume recunoscute la plată.

Reclamanta a susținut în cererea sa că între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2 din 1 ianuarie 2004, că la 30 martie 2000 între aceleași părți a fost încheiat un proces-verbal prin care s-a consemnat remăsurarea suprafețelor din incinta portuară ocupată de SC U. SA Constanța și că pârâta nu i-a achitat un număr de 14 facturi emise în perioada 4 ianuarie 2006 – 4 decembrie 2007 în baza raporturilor juridice determinate de încheierea contractului de închiriere nr. 2 din 1 ianuarie 2004, care reglementa asigurarea de către reclamantă, contra cost, folosința unor bunuri imobile în schimbul unei plăți lunare, în scopul desfășurării activităților de încărcare/descărcare nave și depozitare mărfuri sau orice activitate portuară care este autorizată legal.

A mai susținut că întrucât prin decizia nr. 5929/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că pârâta este proprietara platformei în suprafață de 25.000 mp spate dana 44,2250 mp platformă spate dana 44 și 6.400 mp platformă situată la vest de dana 44, pârâta a refuzat plata facturilor reprezentând chirie pentru suprafața de 4647 mp, refuz nefundamentat, deoarece hotărârea judecătorească pronunțată într-o acțiune în constatare nu constituie titlu executoriu neputând fi pusă în executare silită iar compensarea legală, conform art. 1143-1153 C. civ. nu operează decât dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: reciprocitatea obligațiilor, creanțele să aibă ca obiect bunuri fungibile, să fie certe, lichide și exigibile, simpla invocare a unor plăți nedovedite, neconstituind titlu executoriu conform art. 371 C. proc.

civ., iar decizia nr. 5929/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a individualizat în dispozitiv niciun bun având suprafața indicată de pârâtă a fi proprietatea sa. Odată cu întâmpinarea SC U. SA Constanța a formulat cererea reconvențională prin care a solicitat să se constate că în fapt platforma de depozitare cuantificată de către reclamantă ca având suprafața de 6.467 mp situată la vest de dana 44 sau vest depozit piei, este una și aceeași cu platforma de depozitare în suprafață de 2.250 mp situată în spate dana 44. La data de 20 august 2009 prin încheierea din ședința publică, Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a admis excepția inadmisibilității cererii reconvențională dedusă din prevederile art. 720 5 C. proc.

civ. și a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă ca inadmisibilă reținând că pretențiile reclamantei au ca temei răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civ., iar cele ale pârâtei se întemeiază pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. fiind evident că pretențiile părților nu derivă din același acord juridic și că pârâta dorește ca prin cererea reconvențională să-și preconstituie un mijloc de apărare pe care ulterior să-l valorifice în acțiunea principală, cererea având în mod vădit natura juridică a unei apărări. La data de 24 septembrie 2009 pârâta reclamantă SC U. SA Constanța a declarat apel împotriva încheierii din 30 august 2009 a Tribunalului Constanța, care a fost soluționat prin decizia nr. 16/MF din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, în sensul că a fost respinsă excepția inadmisibilității apelului și a fost respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut incidența tezei a II-a a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., constatând admisibilă calea de atac a apelului împotriva acestei încheieri independent de soluția ce urma a fi pronunțată pe fondul dreptului. De asemenea a reținut că acțiunea principală este o acțiune patrimonială în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., iar cererea reconvențională reprezintă o acțiune în constatarea unui fapt, fiind evidentă lipsa de identitate a temeiului juridic al celor două cereri ce implică raporturi juridice distincte. Împotriva acestei decizii pârâta SC U. SA Constanța a declarat recurs susținând că instanța de apel a greșit, îndepărtându-se de la cerințele art. 720 5 C. proc.

civ., eroarea acesteia constând în faptul că a reținut în mod greșit că ar exista o identitate între raportul juridic și temeiul de drept, noțiunea de raport juridic netrebuind să fie privită în înțelesul strict al termenului ci, trebuie înțeleasă drept cauză a cererii de chemare în judecată, altfel spus atât cererea principală cât și cererea reconvențională trebuie să aibă aceeași causa petendi , neavând relevanță temeiul de drept prin care părțile înțeleg să-și valorifice pretențiile ce ar decurge din același raport juridic, faptul cauzator de consecințe juridice fiind acela că atât reclamanta cât și pârâta se consideră proprietare ale uneia și aceleiași suprafețe.

A mai criticat soluția instanței de apel și sub un alt aspect în sensul că în măsura în care reconvenționala pârâtei ar fi avut o altă causa petendi decât cererea principală, soluția logică nu ar trebui să fie respingerea reconvenționalei ca inadmisibilă ci disjungerea acesteia de cererea principală și judecarea reconvenționalei ca o cerere de sine stătătoare. Din dezvoltarea motivelor de recurs Curtea constată că acestea pot fi încadrate în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 720 5 C. proc. civ. și art. 111 C. proc. civ. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Între părțile în litigiu a fost încheiat contractul de închiriere nr 2 din 1 ianuarie 2004 al cărui obiect consta în asigurarea contra cost a folosinței bunurilor imobile arătate în anexele 1 și 2 de către SC U. SA Constanța.

Anexa 1 prevede închirierea unei platforme în suprafață de 65.239 mp pentru desfășurarea activităților de încărcarea/descărcare marfă și depozitare mărfuri sau orice activitate portuară autorizată, din totalul suprafeței închiriate fiind prevăzute o platformă de depozitare, la vest de depozitul de piei, în suprafață de 4.647 mp. Prin decizia nr. 5929 din 9 decembrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de pârâta SC U. SA Constanța și în consecință a admis cererea reconvențională a pârâtei constatând că este proprietara platformei construite pe suprafața de 25.000 mp. spate dana 44, 2250 mp.

platformă spate dana 44 și 6.400 mp platformă situată la vest de dana 44. Având în vedere această constatare pârâta s-a apărat față de cererea principală în sensul că suprafața de 2.250 mp, constatată a fi proprietatea ei, este una și aceeași cu suprafața de 4.647 mp, pentru care urma să plătească contravaloarea chiriei conform facturilor emise de reclamantă, considerând că nu este obligată să plătească această chirie pentru terenul asupra căruia deține titlul de proprietate, astfel că prin cererea reconvențională a solicitat să se constate acest fapt. Conform art. 111 C. proc. civ. partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

Ca urmare prin cererea sa reconvențională pârâta reclamantă a solicitat să se constate situația de fapt conform căreia suprafața de 2.250 mp pentru care deține titlul de proprietate, este una și aceeași cu suprafața de 4.647 mp pentru care i se solicită prin cererea principală să achite chirie. Pârâta reclamantă nu a solicitat să se constate că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu ci, să se constate o situație de fapt. Față de împrejurarea că art. 111 C. proc. civ. vorbește despre cererea pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, rezultă în mod clar că, în cazul în care se solicită constatarea unei situații de fapt, în temeiul art. 111 C. proc.

civ., cererea este inadmisibilă întrucât textul mai sus menționat se referă strict la constatarea existenței sau inexistenței unui drept astfel că în mod corect cererea reconvențională a fost respinsă ca inadmisibilă așa cum rezultă din încheierea de ședință de la 20 august 2009. Pe de altă parte corect au reținut cele două instanțe că pretențiile din cererea reconvențională nu derivă din același raport juridic. De reținut este faptul că cererea principală a avut ca izvor contractul de închiriere, pe când cererea reconvențională s-a întemeiat pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. care nu are nicio legătură cu raporturile contractuale existente între părți, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 720 5 C. proc.

civ. Rezolvarea cererii reconvenționale formulată de pârâta reclamantă tinde spre crearea unor probatorii pe care pârâta să le folosească pentru a înfrânge apărarea reclamantei din cererea principală și nicidecum revendicarea unor drepturi proprii izvorâte din același raport juridic, astfel că în mod corect s-a constatat că cererea reconvențională are în mod vădit natura juridică a unei apărări. Față de aceste considerente motivele de recurs referitoare la existența aceluiași fapt cauzator de consecințe juridice care constă în aceea că atât reclamanta cât și pârâta se consideră proprietare ale uneia și aceleiași suprafețe, este nefondat, dreptul de proprietate neputând fi dovedit printr-o cerere reconvențională prin care se solicită constatarea unei situații de fapt și având natura juridică a unei apărări.

Pentru aceleași considerente se va respinge motivul de recurs prin care se critică soluția instanței de recurs pentru faptul că nu a fost disjunsă cererea reconvențională, cerere constatată de instanță a fi inadmisibilă. În acest context, Curtea apreciază hotărârea instanței de apel ca fiind legală și la adăpost de orice critică și conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC U. SA Constanța împotriva deciziei nr. 15/MF din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2010.