ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2207/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta C.N.A.P.M. SA Constanța a

chemat-o în judecată pe pârâta SC U. SA Constanța pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța, instanța să o obliga să-i achite suma de 186.065,24 lei

reprezentând refuz la plata chiriei pentru suprafața de 4.647 mp și a

compensării neîntemeiate a unor sume recunoscute la plată.

Reclamanta a susținut în cererea sa

că între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2 din 1 ianuarie

2004, că la 30 martie 2000 între aceleași părți a fost încheiat un

proces-verbal prin care s-a consemnat remăsurarea suprafețelor din incinta

portuară ocupată de SC U. SA Constanța și că pârâta nu i-a achitat un număr de

14 facturi emise în perioada 4 ianuarie 2006 – 4 decembrie 2007 în baza

raporturilor juridice determinate de încheierea contractului de închiriere nr. 2

din 1 ianuarie 2004, care reglementa asigurarea de către reclamantă, contra

cost, folosința unor bunuri imobile în schimbul unei plăți lunare, în scopul

desfășurării activităților de încărcare/descărcare nave și depozitare mărfuri

sau orice activitate portuară care este autorizată legal.

A mai susținut că întrucât prin

decizia nr. 5929/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că pârâta

este proprietara platformei în suprafață de 25.000 mp spate dana 44,2250 mp

platformă spate dana 44 și 6.400 mp platformă situată la vest de dana 44,

pârâta a refuzat plata facturilor reprezentând chirie pentru suprafața de 4647

mp, refuz nefundamentat, deoarece hotărârea judecătorească pronunțată într-o

acțiune în constatare nu constituie titlu executoriu neputând fi pusă în

executare silită iar compensarea legală, conform art. 1143-1153 C. civ. nu

operează decât dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

reciprocitatea obligațiilor, creanțele să aibă ca obiect bunuri fungibile, să

fie certe, lichide și exigibile, simpla invocare a unor plăți nedovedite,

neconstituind titlu executoriu conform art. 371 C. proc. civ., iar decizia nr. 5929/2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a individualizat în dispozitiv niciun

bun având suprafața indicată de pârâtă a fi proprietatea sa.

Odată cu întâmpinarea SC U. SA

Constanța a formulat cererea reconvențională prin care a solicitat să se

constate că în fapt platforma de depozitare cuantificată de către reclamantă ca

având suprafața de 6.467 mp situată la vest de dana 44 sau vest depozit piei,

este una și aceeași cu platforma de depozitare în suprafață de 2.250 mp situată

în spate dana 44.

La data de 20 august 2009 prin

încheierea din ședința publică, Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială,

a admis excepția inadmisibilității cererii reconvențională dedusă din

prevederile art. 720

5

C. proc. civ. și a respins cererea

reconvențională formulată de pârâtă ca inadmisibilă reținând că pretențiile

reclamantei au ca temei răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999

C. civ., iar cele ale pârâtei se întemeiază pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. fiind evident că pretențiile părților nu derivă din același acord juridic

și că pârâta dorește ca prin cererea reconvențională să-și preconstituie un

mijloc de apărare pe care ulterior să-l valorifice în acțiunea principală,

cererea având în mod vădit natura juridică a unei apărări.

La data de 24 septembrie 2009 pârâta

reclamantă SC U. SA Constanța a declarat apel împotriva încheierii din 30

august 2009 a Tribunalului Constanța, care a fost soluționat prin decizia nr. 16/MF

din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, în sensul că a fost respinsă

excepția inadmisibilității apelului și a fost respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut incidența tezei a II-a a dispozițiilor art. 22 alin.

(2) C. proc. civ., constatând admisibilă calea de atac a apelului împotriva

acestei încheieri independent de soluția ce urma a fi pronunțată pe fondul

dreptului. De asemenea a reținut că acțiunea principală este o acțiune

patrimonială în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999

C. civ., iar cererea reconvențională reprezintă o acțiune în constatarea unui

fapt, fiind evidentă lipsa de identitate a temeiului juridic al celor două

cereri ce implică raporturi juridice distincte.

Împotriva acestei decizii pârâta SC

U. SA Constanța a declarat recurs susținând că instanța de apel a greșit,

îndepărtându-se de la cerințele art. 720

5

C. proc. civ., eroarea

acesteia constând în faptul că a reținut în mod greșit că ar exista o

identitate între raportul juridic și temeiul de drept, noțiunea de raport

juridic netrebuind să fie privită în înțelesul strict al termenului ci, trebuie

înțeleasă drept cauză a cererii de chemare în judecată, altfel spus atât

cererea principală cât și cererea reconvențională trebuie să aibă aceeași

causa

petendi

, neavând relevanță temeiul de drept prin care părțile înțeleg să-și

valorifice pretențiile ce ar decurge din același raport juridic, faptul

cauzator de consecințe juridice fiind acela că atât reclamanta cât și pârâta se

consideră proprietare ale uneia și aceleiași suprafețe.

A mai criticat soluția instanței de

apel și sub un alt aspect în sensul că în măsura în care reconvenționala

pârâtei ar fi avut o altă

causa petendi

decât cererea principală,

soluția logică nu ar trebui să fie respingerea reconvenționalei ca inadmisibilă

ci disjungerea acesteia de cererea principală și judecarea reconvenționalei ca

o cerere de sine stătătoare.

Din dezvoltarea motivelor de recurs

Curtea constată că acestea pot fi încadrate în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

potrivit căruia hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

respectiv a art. 720

5

C. proc. civ. și art. 111 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Între părțile în litigiu a fost

încheiat contractul de închiriere nr 2 din 1 ianuarie 2004 al cărui obiect

consta în asigurarea contra cost a folosinței bunurilor imobile arătate în

anexele 1 și 2 de către SC U. SA Constanța.

Anexa 1 prevede închirierea unei

platforme în suprafață de 65.239 mp pentru desfășurarea activităților de

încărcarea/descărcare marfă și depozitare mărfuri sau orice activitate portuară

autorizată, din totalul suprafeței închiriate fiind prevăzute o platformă de

depozitare, la vest de depozitul de piei, în suprafață de 4.647 mp.

Prin decizia nr. 5929 din 9

decembrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis

recursul declarat de pârâta SC U. SA Constanța și în consecință a admis cererea

reconvențională a pârâtei constatând că este proprietara platformei construite

pe suprafața de 25.000 mp. spate dana 44, 2250 mp. platformă spate dana 44 și

6.400 mp platformă situată la vest de dana 44.

Având în vedere această constatare

pârâta s-a apărat față de cererea principală în sensul că suprafața de 2.250

mp, constatată a fi proprietatea ei, este una și aceeași cu suprafața de 4.647

mp, pentru care urma să plătească contravaloarea chiriei conform facturilor

emise de reclamantă, considerând că nu este obligată să plătească această

chirie pentru terenul asupra căruia deține titlul de proprietate, astfel că

prin cererea reconvențională a solicitat să se constate acest fapt.

Conform art. 111 C. proc. civ.

partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau

neexistenței unui drept.

Ca urmare prin cererea sa

reconvențională pârâta reclamantă a solicitat să se constate situația de fapt

conform căreia suprafața de 2.250 mp pentru care deține titlul de proprietate,

este una și aceeași cu suprafața de 4.647 mp pentru care i se solicită prin

cererea principală să achite chirie. Pârâta reclamantă nu a solicitat să se

constate că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu

ci, să se constate o situație de fapt.

Față de împrejurarea că art. 111 C.

proc. civ. vorbește despre cererea pentru constatarea existenței sau

inexistenței unui drept, rezultă în mod clar că, în cazul în care se solicită

constatarea unei situații de fapt, în temeiul art. 111 C. proc. civ., cererea este

inadmisibilă întrucât textul mai sus menționat se referă strict la constatarea

existenței sau inexistenței unui drept astfel că în mod corect cererea

reconvențională a fost respinsă ca inadmisibilă așa cum rezultă din încheierea

de ședință de la 20 august 2009.

Pe de altă parte corect au reținut

cele două instanțe că pretențiile din cererea reconvențională nu derivă din

același raport juridic.

De reținut este faptul că cererea

principală a avut ca izvor contractul de închiriere, pe când cererea

reconvențională s-a întemeiat pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. care nu

are nicio legătură cu raporturile contractuale existente între părți, fiind

astfel încălcate dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ.

Rezolvarea cererii reconvenționale

formulată de pârâta reclamantă tinde spre crearea unor probatorii pe care

pârâta să le folosească pentru a înfrânge apărarea reclamantei din cererea

principală și nicidecum revendicarea unor drepturi proprii izvorâte din același

raport juridic, astfel că în mod corect s-a constatat că cererea

reconvențională are în mod vădit natura juridică a unei apărări.

Față de aceste considerente motivele

de recurs referitoare la existența aceluiași fapt cauzator de consecințe

juridice care constă în aceea că atât reclamanta cât și pârâta se consideră

proprietare ale uneia și aceleiași suprafețe, este nefondat, dreptul de proprietate

neputând fi dovedit printr-o cerere reconvențională prin care se solicită

constatarea unei situații de fapt și având natura juridică a unei apărări.

Pentru aceleași considerente se va

respinge motivul de recurs prin care se critică soluția instanței de recurs

pentru faptul că nu a fost disjunsă cererea reconvențională, cerere constatată

de instanță a fi inadmisibilă.

În acest context, Curtea apreciază

hotărârea instanței de apel ca fiind legală și la adăpost de orice critică și

conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC U. SA Constanța împotriva deciziei nr. 15/MF din 18 noiembrie 2009 a Curții

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 iunie 2010.