ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5424/2005

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 8 ianuarie 2002, reclamanta C.N.A.P.M. SA a chemat în judecată pârâta SC U.

SA, solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată la plata

sumei de 756.842.147 lei, reprezentând contravaloare chirie și tarife de

utilizare domeniu portuar pe perioada 1999 – februarie 2000.

La data de 25 ianuarie 2003,

reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâta obligarea acesteia și la

plata sumei de 96.738.576 lei contravaloare chirie și utilizare domeniu portuar

conform facturii din 7 august 2002, iar prin încheierea ședinței publice din

data de 18 februarie 2003 Tribunalul Constanța constatând îndeplinite

condițiile art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea dosarului nr. 170/MF/2003

la dosarul nr. 4/MF/2003.

Pârâta a depus întâmpinare prin care

solicită respingerea acțiunii motivând că nu datorează sumele respective.

Pe cale reconvențională pârâta a

solicitat să se delimiteze prin semne de hotar perimetrul suprafeței ce ar fi

în folosința exclusivă a pârâtei SC U. SA.

De asemenea pârâta a ridicat

excepția lipsei calității procesuale pasive în ce privește suprafața de 5.508

mp care nu mai apare în contractul încheiat cât și excepția prematurității

introducerii acțiunii pentru suprafața de 2.640 mp, întrucât în procesul verbal

de conciliere directă nu s-a consemnat referitor la această suprafață.

De asemenea s-a ridicat și excepția

prescripției dreptului la acțiune în ce privește suma de 96.735.576 lei.

Tribunalul Constanța, prin sentința nr.

408/ MF din 23 decembrie 2002, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de

îndreptare materială nr. 70/ MF din 16 martie 2004 a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune în ce privește suma de 96.735.576

lei și a admis acțiunea obligând pârâta la plata sumei de 863.977.753 lei,

reprezentând chirie, platforme tehnologice și la 34.722.000 lei cheltuieli de

judecată.

S-a respins totodată cererea

reconvențională.

La pronunțarea soluției, instanța de

fond a avut în vedere expertiza maritimă și contabilă efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentințe pârâta a

promovat apel pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, reiterând

apărările și susținerile din întâmpinare și cerere reconvențională.

Curtea de Apel Constanța, secția maritim

fluvial, prin decizia nr. 11/ MF din 24 iunie 2004 a admis apelul pârâtei, a

schimbat în parte hotărârea și încheierea de îndreptare eroare materială, în

sensul că respinge cererea privind plata sumei de 96.735.576 lei ca fiind

prescrisă păstrând celelalte dispoziții ale hotărârii.

Totodată reclamanta a fost obligată

la plata sumei de 3.322.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă în apel,

iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 28.292.000 lei

cheltuieli de judecată la fond.

Instanța de control judiciar

examinând criticile pârâtei-apelante pentru fiecare din suprafețele contestate

în raport de destinația lor, întindere și mod de utilizare, a confirmat

constatările primei instanțe sub aspectul situațiilor de fapt reținute și al

consecințelor pe plan juridic.

Cu privire la prescripția dreptului

la acțiune, instanța de apel a reținut justificată critica față de data

nașterii dreptului material la acțiune.

De asemenea instanța de apel prin

încheierea nr. 14/ MF dată în Camera de Consiliu de la 14 octombrie 2004, a

respins cererile de îndreptare eroare materială cu privire la suprafețele de

2.640 mp și 5.508 mp și respectiv de lămurire a înțelesului și întinderii

dispozitivului cu privire la cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs ambele părți.

Prin decizia nr. 2657 din 18 aprilie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul

declarat de reclamanta C.N.A.P.M. SA Constanța, a modificat decizia criticată

în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă privind plata sumei de

96.735.576 lei apreciind că dreptul la acțiune nu este prescris.

Totodată s-a respins recursul

declarat de pârâtă.

În motivarea deciziei s-a reținut că

potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate

cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile limitativ prevăzute de

lege.

Sub aspectul de nelegalitate,

critica întemeiată pe art. 304 pct. 1 C. proc. civ., referitoare la capătul de

cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța de recurs a

reținut că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.,

aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată constituind atributul

instanței care le acordă.

S-au înlăturat și criticile

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 10 menționat de faptul că ipoteza

motivului de casare invocat, când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc

de apărare sau dovezi administrate hotărâtoare în dezlegarea pricinii nu este

îndeplinită.

Nepronunțarea asupra motivelor de

apel referitoare la excepțiile ridicate nu sunt avute în vedere de dispozițiile

pct. 10 art. 304, celelalte critici vizând aspecte de netemeinicie, respectiv

constatări pe situații de fapt, care scapă controlului de legalitate fiind

atributul exclusiv al instanței fondului și apelului, dat fiind caracterul său

devolutiv.

Împotriva deciziei instanței de

recurs, a formulat contestație în anulare SC U. SA, motivând că prin

respingerea recursului instanța a omis să cerceteze toate motivele de recurs formulate

în scris, și nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și dovezilor

administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Se susține că criticile formulate în

recurs nu vizează aspecte de netemeinicie ci sunt critici care vizează faptul

că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare și asupra

unor dovezi administrate, respectiv pe aspectele reținute în expertiza tehnică

maritimă și în concluziile cercetării la fața locului care definesc situația

juridică a terenurilor.

De asemenea contestatoarea susține

că instanța de recurs nu s-a pronunțat în dispozitivul hotărârii cu privire la

recursul declarat împotriva încheierii din 14 octombrie 2004, și nici asupra

excepției prematurității și lipsei calității procesuale pasive.

Contestația în anulare este

întemeiată.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Așa cum rezultă din cererea de

recurs, SC U. SA a declarat recurs atât împotriva deciziei nr. 11/ MF din 24

iunie 2004, cât și împotriva încheierii nr. 13/ MF din 14 octombrie 2004.

Ori din conținutul dispozitivului

deciziei nr. 2657 din 18 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

rezultă fără putință de tăgadă că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra

recursului declarat împotriva încheierii din 14 octombrie 2004.

În practica judiciară s-a decis că

numai dispozitivul hotărârii constituie ordinul instanței cu privire la

raportul juridic dedus judecății și este susceptibil de executare silită.

Considerentele hotărârii servesc numai pentru a interpreta dispozitivul pentru

a-i preciza întinderea și înțelesul, necăpătând putere de lucru judecat decât

prin dispozitiv.

Instanța de recurs, a înlăturat în

considerentele deciziei criticile referitoare la încheierea instanței de apel,

dar aceste critici nu se explică și nu se reflectă în dispozitiv ceea ce

echivalează cu o nepronunțare a instanței de recurs cu privire la criticile

privind suprafețele de 2.840 mp și 5.508 mp cât și cu nepronunțarea pe excepția

lipsei calității procesuale pasive și a prematurității cererii ce fac și

obiectul recursului împotriva deciziei civile nr. 11/ MF din 24 iunie 2004.

Cu privire la celelalte critici

formulate în contestația în anulare, se reține că în adevăr motivele de recurs

nu au vizat aspecte de netemeinicie, ci faptul că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra unor dovezi administrate în cauză, cu referire în mod special

la concluziile raportului de expertiză maritimă efectuat în cauză.

Astfel criticile vizează aspectele

reținute în expertiza tehnică maritimă și în concluziile cercetării la fața

locului, care definesc situația juridică a terenurilor.

Determinarea acestui motiv se face

după motivarea hotărârii atacate. Este ipoteza de recurs cunoscută în

legislație și doctrină sub denumirea de „omisiune esențială”. Aceasta întrucât

orice lipsă în cercetarea unui mijloc de apărare, apărare în fapt sau în drept

ori a unei dovezi administrate este o „omisiune”, iar dacă mijlocul de apărare

sau dovada administrată erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, omisiunea

poate fi considerată ca „esențială”.

Cum în speță instanțele inferioare

au reținut mijlocul de apărare și dovada administrate, dar nu arată motivul

pentru care le înlătură, iar pe de altă parte dovezile administrate sunt

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, justificat contestatoarea a considerat

că în realitate instanța de recurs în mod eronat nu a examinat dovezile

administrate care stabilesc situația juridică a terenurilor fiind îndeplinite

condițiile art. 318.

Față de cele arătate se reține că în

adevăr instanța de recurs, respingând recursul SC U. SA a omis din greșeală să

cerceteze motivele de recurs privind lipsa calității procesuale pasive,

excepția prematurității cererii, precum și dovezile administrate respectiv

raportul de expertiză maritimă și concluziile cercetării la fața locului, care

definesc situația juridică a terenurilor, față de facturile emise în vederea

încasării taxelor și clauzelor contractului încheiat situație în care se impune

anularea în întregime a deciziei și văzând dispozițiile art. 318 și art. 320 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare

formulată de SC U. SA Constanța, împotriva deciziei nr. 2657 din 18 aprilie

2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Anulează decizia contestată și fixează termen pentru rejudecarea recursurilor

la data de 9 decembrie 2005.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 11 noiembrie 2005.