ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2932/2011

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, formulată de reclamanta SC A G.C. SRL în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M. SA Constanța, s-a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere și furnizare utilități pentru suprafața de teren de 3.000 mp aferentă imobilului proprietatea reclamantei, denumit "Sediu administrativ" situat în incinta Port Constanța, predarea folosinței suprafeței de teren de 3.000 mp și asigurarea respectării căilor de acces în imobil. În motivare reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea imobilului, clădire sediu administrativ, prin procesul verbal de adjudecare din 16 februarie 2006, urmare vânzării la licitație a bunurilor debitoarei SC A G.C.

SRL de către D.R.V. Constanța. Cu privire la terenul aferent construcției, reclamanta a susținut că prin încheierea de Intabulare din 14 decembrie 2006 a fost notat în cartea funciară și dreptul de folosință asupra terenului aferent de 3.000 mp, context în care a solicitat pârâtei încheierea unui contract de închiriere și furnizare utilități în baza dispozițiilor cuprinse în H.G. nr. 517/1998 și H.G nr. 463/2003 care instituie obligația C.N. de a asigura utilizatorilor, în mod nediscriminatoriu, infrastructura portuară concesionată companiei. Potrivit reclamantei, răspunsul pârâtei la această solicitare, din data de 1 octombrie 2007. în sensul încheierii contractului de închiriere numai pentru suprafața de teren ocupată la sol de clădire, constituie un refuz nejustificat, lipsit de temei de fapt și de drept.

În cauză, pârâta CN A.P.M. SA Constanța a formulat o cerere de chemare în judecată, în temeiul art. 57 C. proc. civ., a unei terțe persoane juridice, care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, respectiv SC N.P. SRL, societate care a achiziționat de la același proprietar SC A. SA prin contractul de vânzare-cumpărare din 2006 un bun imobil, respectiv o platformă de beton situată alăturat sediului administrativ proprietatea reclamantei, cele două bunuri imobile ocupând împreună suprafața de 3.000 mp ce face obiectul cererii reclamantei. Prin sentința civilă nr. 1413 din 25 februarie 2009 Tribunalul Constanța, secția comercială, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că cele două proprietăți dobândite de reclamantă și intervenientă de la același proprietar figurează sub nr. cadastral și ocupă împreună o suprafață de 3.000 mp, fără a se efectua acte de dezmembrare. Având în vedere suprafața ocupată la sol de construcțiile proprietatea intervenientei, respectiv 1.123,17 mp, pârâta, la solicitarea reclamantei, în vederea încheierii contractului de închiriere a întocmit procesul-verbal de constatare și stabilire a suprafeței din 2007 prin care a fost identificată suprafața de teren ce poate fi închiriată reclamantei, mai mare decât suprafața ocupată la sol de construcție, conduită care se încadrează în limitele legale sub aspectul obligațiilor ce-i incumbă de a pune la dispoziția utilizatorilor infrastructura portuară, și, prin urmare nu constituie un refuz nejustificat astfel cum a fost calificat de reclamantă.

În același sens, s-a reținut că, reclamanta a dobândit prin procesul-verbal de adjudecare din 2006 numai construcția reprezentând sediu administrativ, iar dreptul de folosință asupra suprafeței de 3.000 mp notat în cartea funciară, și de care se prevalează reclamanta, nu poate conduce la admiterea acțiunii deoarece contravine dispozițiilor legale privind exploatarea proprietății publice. Prin Decizia civilă nr. 4/Com din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă, apreciind că refuzul CN A.P.M. SA Constanța de a închiria reclamantei întreaga suprafață de teren de 3.000 mp este pe deplin justificat.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a constatat că titlurile de proprietate exhibate de reclamantă și intervenicntă se referă exclusiv la dreptul de proprietate asupra construcțiilor, având relevanță în cauză, doar din perspectiva vocației pe care o conferă titularului dreptului de proprietate asupra construcției la închirierea unui contract de închiriere pentru terenul aferent, în funcție de realitatea juridică existentă. Apărarea reclamantei în sensul că transmiterea dreptului de folosință aferent construcției a operat de drept, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra construcției, a fost înlăturată cu motivarea că, terenul în discuție, face parte din domeniul public al statului, fiind în administrarea CN A.P.M.

SA Constanța, administratorul bunului fiind cel care acordă, în condițiile prevăzute de lege, dreptul de a utiliza infrastructura portuară și de a folosi terenul aferent. Cu privire la notarea în C.F. a dreptului de folosință al reclamantei asupra terenului în suprafață totală de 3.000 mp, s-a considerat că o astfel de mențiune nu este de natură să constituie un drept în favoarea reclamantei, scopul notărilor în C.F. fiind limitat la asigurarea opozabilității față de terți a acestor înregistrări. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A G.C. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinței primei instanțe cu consecința admiterii acțiunii introductive de instanță.

Recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut că soluționarea litigiului impunea analiza clară a titlurilor de proprietate exhibate de părți pentru stabilirea întinderii drepturilor acestora. În ceea ce o privește pe intimata-intervenientă, recurenta a arătat că cele două platforme betonate dobândite de aceasta în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2006 fac parte integrantă din construcția achiziționată de societate sediu administrativ, prin procesul verbal de licitație, fiind accesorii ale acesteia. Recurenta a susținut că o comparație a celor două titluri prezentate de părți, impuneau aprecierea prevalentei titlului său mai bine caracterizat din punct de vedere juridic.

Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că imposibilitatea de a avea acces la bunul proprietatea sa justifică interesul promovării prezentei acțiuni, fiind o chestiune relevantă în cauză, contrar aprecierii instanței de fond și apel. Cu privire la propunerea pârâtei CN A.P.M. SA de a încheia un contract de închiriere pentru trotuarele aferente construcției și o parte din platforma betonată, recurenta a arătat că această poziție este abuzivă și nu este de natură să îi asigure accesul la toate spațiile clădirii . Totodată, recurenta a arătat că ambele instanțe nu au avut în vedere temeiul juridic invocat cu privire la obligația CN A.P.M. SA de a pune la dispoziția utilizatorilor infrastructura portuară în mod nediscriminatoriu conform art. 11 din H.G.

nr. 464/2003. Referitor la probele administrate în cauză, recurenta a susținut că toate probele care îi erau favorabile, respectiv expertiza tehnică, documentația aferentă licitației .finalizată cu adjudecarea imobilului și încheierea de intabulare, au fost înlăturate cu o motivare care echivalează cu nepronunțarca. Prin Decizia nr. 3098 din 5 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat recursul reclamantei SC A.G. SRL Constanța, reținând în esență că terenul de 3.000 mp situat în incinta Port Constanța pe teritoriu portuar, în legătură cu care reclamanta din prezenta cauză solicită obligarea pârâtei CN A.P.M. SA la încheierea unui contract de închiriere și furnizare utilități, aparține domeniului public al statului potrivit art. 22 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Or, dreptul de proprietate publică este un drept real principal inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, care conferă titularului său, statul sau o unitate administrativ teritorială, atribuitele de posesie, folosință și dispoziție (art. 11 din Lege), ce pot fi exercitate direct de titularul dreptului, prin autoritățile competente, sau prin modalități indirecte respectiv prin constituirea unor drepturi reale constând în dreptul de administrare sau de concesiune în condițiile art. 12 și 15 din Legea nr. 213/1998. S-a mai reținut că recursul declarat în cauză de societatea recurentă nu îndeplinește întrutotul exigențele dispozițiilor art. 302 C. proc. civ., în condițiile în care motivele de nelegalitate pe care se întemeiază art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. sunt indicate generic, tară a fi dezvoltate separat, în raport de ipoteza din art. 304 pe care o invocă, iar argumentele expuse nu relevă nicio critică care poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care privește nemotivarca hotărârii după cum și ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. respectiv, situația în care instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit neîndoielnic nu își găsește suport în susținerile recurentei. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, criticile recurentei cu privire la compararea titlurilor de proprietate s-au apreciat a fi nefondate, având în vedere că domeniul portuar, proprietate publică este inalienabil, înțelegând prin aceasta nu numai interdicția înstrăinării și dobândirii lui prin mijloace de drept privat, ci și interdicția dezmembrării acestui drept.

În continuare, s-a reținut că posibilitatea constituirii asupra bunurilor proprietate publică a unor drepturi reale specifice, de administrare, concesiune sau de folosință, în regim de drept public, nu are în vedere închirierea către utilizatorii din porturile maritime a infrastructurii portuare, deoarece prin închiriere nu se transmite un drept real de folosință asupra bunurilor aparținând domeniului public, date fiind modalitățile specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică. Pentru aceleași rațiuni, s-a apreciat că notarea în C.F.

Constanța, partea a IlI-a referitoare la dezmembrămintele dreptului de proprietate și sarcini, a unui drept de folosință asupra terenului, nu reprezintă constituirea unui drept real în regim de proprietate publică, distinct de faptul că potrivit art. 22 din Legea nr. 7/1996 - Legea cadastrului și a publicității imobiliare, drepturile de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil, se înscriu în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit sau transmis în mod valabil.

Prin actul de adjudecare din 16 noiembrie 2006 recurenta a dobândit numai construcția reprezentând sediu administrativ situată în Incinta Port Constanța, iar în raporturile cu intimata intervenientă, compararea titlurilor, pentru bunurile imobile dobândite, situate pe domeniul portuar este o operațiune specifică acțiunii în revendicare ce nu a tăcut obiectul litigiului dedus judecății, astfel încât o examinare a hotărârii atacate, din această perspectivă s-aiapreciat a fi lipsită de relevanță juridică. S-a mai reținut că probele administrate în cauză confirmă în mod incontestabil că intimata CN A.P.M.

SA, în calitate de autoritate portuară nu s-a derobat de obligația de a pune la dispoziția recurentei infrastructura portuară pentru desfășurarea activității societății, întocmind în acest sens procesul-verbal de stabilire a suprafețelor din 19 ianuarie 2007 în vederea încheierii contractului de închiriere, în care a fost menționată suprafața aferentă imobilului recurentei 1.879,94 mp și o suprafață suplimentară de care dispunea, în total o suprafață de 2.321,64 mp, conduita sa fiind în afara oricărei suspiciuni de refuz nejustificat. Împotriva deciziei sus menționate, a formulat contestație în anulare contestatoarea SC A G.C. SRL Constanța, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., anularea deciziei contestate, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii în integralitate a apelului și admiterea cererii de chemare în judecată. În argumentarea prezentei contestații în anulare, contestatoarea a criticat soluția pronunțată, susținând că instanța nu a analizat toate motivele de recurs invocate, în sensul că în motivarea respingerii recursului nu au fost avute în vedere adevăratele critici formulate. A susținut contestatoarea că, în motivarea soluției, s-a arătat că ar ti susținut că odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirii ar fi dobândit și dreptul de proprietate asupra terenului aferent, aspect ce nu a fost susținut de către aceasta, arătându-se doar că ar fi dobândit dreptul de folosință asupra terenului, iar transmisiunea acestui drept a operat de drept, odată cu transmisiunea dreptului de proprietate asupra construcției.

Față de aceste aspecte, apreciază contestatoarea că întreaga motivare a instanței de recurs vizează analiza caracterului insesizabil și inalienabil a bunurilor aflate în proprietate publică, caracter ce nu a fost contestat prin recursul formulat. S-a mai arătat că se impunea ca instanța de judecată să observe că odată cu clădirea a achiziționat și accesoriile acesteia, sens în care a apreciat că prin licitația organizată a achiziționat și platformele betonate care deserveau această clădire, construcții pe care intervenienta le-a achiziționat ulterior organizării acestei licitații. S-a mai susținut că era esențial ca instanțele să stabilească care dintre cele doua părți care pretind un drept asupra acestor platforme le-a achiziționat în mod legal, pentru că dreptul de proprietate asupra acestora creea în favoarea proprietarului dreptul de a închiria suprafața de teren aferentă celor doua platforme.

A mai susținut contestatoarea că, deși instanța a respins toate apărările cu privire la titlurile părților ca nefiind necesare cauzei sau străine de aceasta prin raportare la obiectul cauzei, totuși s-a pronunțat cu privire la întinderea drepturilor dobândite prin actul de adjudecare, precizând că societatea a dobândit numai construcția prin actul de adjudecare, tară a preciza dacă prin noțiunea de „construcție" înțelege numai clădirea sau și accesoriile acesteia. În raport de aceste susțineri, contestatoarea a solicitat să se constate că motivarea instanței este minimală și nu corespunde cerințelor unei motivări clare asupra tuturor motivelor de recurs. S-a mai arătat că a depus în susținerea recursului adresa din 19 decembrie 2006 emisă de D.R.V.

Constanța, care arată expres că obiectul executării silite l-a constituit construcția și dreptul de folosință asupra terenului aferent de 3.000 mp și datorită faptului că a fost achitat în rate, a fost notată interdicția de înstrăinare și de grevare a bunului până la data achitării integrale a prețului. Deși această probă a fost administrată în fața instanței de recurs, aceasta nu a fost luată în considerare, în motivarea recursului nefacându-se nici un fel de mențiune cu privire la aceasta probă și motivul pentru care a fost înlăturată. S-a mai susținut că motivul de recurs referitor la faptul că instanțele de fond nu au avut în vedere poziția reală a pârâtei CN A.P.M.C. SA care a susținut admiterea în parte a acțiunii, nu fost analizat și motivat de instanța de recurs, în considerentele deciziei atacate.

În continuare, a arătat contestatoarea că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs care viza neluarea în considerare a temeiului juridic al acțiunii, respectiv interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1 1 din H.G. nr. 464/2003, precum și asupra motivului de recurs care viza înlăturarea unor probatorii, în special a expertizelor efectuate în fața instanțelor de fond și de apel, invocând totodată și jurisprudența C.E.D.O., prin care s-a statuat că lipsa unei motivări explicite a instanței asupra unor cereri ori asupra unor probe esențiale constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție. O altă critică vizează faptul că instanța de recurs a respins cererea de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., cu toate că era evident că soluția din prezenta cauza depindea de soluția din dosarul Judecătoriei Constanța. Examinând motivele contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele: Dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, astfel cum a fost denumită unanim în doctrină și practică., iar teza a II-a a textului legal menționat are în vedere omisiunea instanței de a examina unul din motivele de nelegalitate invocate în recurs. Astfel, în ipoteza prevăzută de textul legal menționat, se sancționează omisiunea examinării unuia dintre motivele de recurs, însă instanța de recurs este în drept să răspundă printr-un considerent comun criticilor recurentei, neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, fiind suficient să arate considerentele pentru care a apreciat asupra caracterului nefondat al fiecărui motiv de nelegalitate invocat.

In speță, instanța de recurs a răspuns criticilor recurentei, apreciind că argumentele expuse nu relevă nicio critică ce ar putea lî încadrată în motivul prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. care privește nemotivarea hotărârii, după cum și ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit neîndoielnic, nu își găsește suport în susținerile recurentei. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a răspuns amplu și fundamentat susținerilor recurentei, apreciind ca nefondate criticile referitoare la compararea titlurilor de proprietate exhibate de către recurentă și intervenientă, cu motivarea că aceasta este o operațiune specifică acțiunii în revendicare, ce nu a tăcut obiectul litigiului dedus judecății.

Astfel, se constată că instanța a analizat criticile formulate în recurs, neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de nelegalitate, putând grupa argumentele formulate de parte subsumate motivului de recurs pe care se sprijină. Așa fiind, nu se poate susține necercetarea motivelor de nelegalitate invocate, astfel cum susține contestatoarea, deoarece astfel cum s-a arătat anterior, că prevederile art. 318 C. proc. civ. nu vizează eventuale greșeli de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, fiind evident că nu pot fi repuse în discuție pe această cale, motivele de nelegalitate care au tăcut obiectul analizei instanței de recurs, întrucât contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs.

Pe cale de consecință, față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 318-320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A G.C. SRL Constanța împotriva Deciziei nr. 3098 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 4 octombrie 2011.