ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2932/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2932/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

contestației în anulare de față:

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, formulată de

reclamanta SC A G.C. SRL în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M. SA Constanța,

s-a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere și

furnizare utilități pentru suprafața de teren de 3.000 mp aferentă imobilului

proprietatea reclamantei, denumit "Sediu administrativ" situat în

incinta Port Constanța, predarea folosinței suprafeței de teren de 3.000 mp și

asigurarea respectării căilor de acces în imobil.

În motivare

reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea imobilului, clădire sediu

administrativ, prin procesul verbal de adjudecare din 16 februarie 2006, urmare

vânzării la licitație a bunurilor debitoarei SC A G.C. SRL de către D.R.V.

Constanța. Cu privire la terenul aferent construcției, reclamanta a susținut că

prin încheierea de Intabulare din 14 decembrie 2006 a fost notat în cartea

funciară și dreptul de folosință asupra terenului aferent de 3.000 mp, context

în care a solicitat pârâtei încheierea unui contract de închiriere și furnizare

utilități în baza dispozițiilor cuprinse în H.G. nr. 517/1998 și H.G nr.

463/2003 care instituie obligația C.N. de a asigura utilizatorilor, în mod

nediscriminatoriu, infrastructura portuară concesionată companiei.

Potrivit

reclamantei, răspunsul pârâtei la această solicitare, din data de 1 octombrie

teren ocupată la sol de clădire, constituie un refuz nejustificat, lipsit de

temei de fapt și de drept.

În cauză,

pârâta CN A.P.M. SA Constanța a formulat o cerere de chemare în judecată, în

temeiul art. 57 C. proc. civ., a unei terțe persoane juridice, care ar putea

pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, respectiv SC N.P. SRL, societate

care a achiziționat de la același proprietar SC A. SA prin contractul de

vânzare-cumpărare din 2006 un bun imobil, respectiv o platformă de beton

situată alăturat sediului administrativ proprietatea reclamantei, cele două

bunuri imobile ocupând împreună suprafața de 3.000 mp ce face obiectul cererii

reclamantei.

Prin sentința

civilă nr. 1413 din 25 februarie 2009 Tribunalul Constanța, secția comercială,

a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că cele două proprietăți dobândite

de reclamantă și intervenientă de la același proprietar figurează sub nr.

cadastral și ocupă împreună o suprafață de 3.000 mp, fără a se efectua acte de

dezmembrare.

Având în vedere

suprafața ocupată la sol de construcțiile proprietatea intervenientei,

respectiv 1.123,17 mp, pârâta, la solicitarea reclamantei, în vederea

încheierii contractului de închiriere a întocmit procesul-verbal de constatare

și stabilire a suprafeței din 2007 prin care a fost identificată suprafața de

teren ce poate fi închiriată reclamantei, mai mare decât suprafața ocupată la

sol de construcție, conduită care se încadrează în limitele legale sub aspectul

obligațiilor ce-i incumbă de a pune la dispoziția utilizatorilor infrastructura

portuară, și, prin urmare nu constituie un refuz nejustificat astfel cum a fost

calificat de reclamantă.

În același

sens, s-a reținut că, reclamanta a dobândit prin procesul-verbal de adjudecare

din 2006 numai construcția reprezentând sediu administrativ, iar dreptul de

folosință asupra suprafeței de 3.000 mp notat în cartea funciară, și de care se

prevalează reclamanta, nu poate conduce la admiterea acțiunii deoarece

contravine dispozițiilor legale privind exploatarea proprietății publice.

Prin Decizia

civilă nr. 4/Com din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins

ca nefondat apelul formulat de reclamantă, apreciind că refuzul CN A.P.M. SA

Constanța de a închiria reclamantei întreaga suprafață de teren de 3.000 mp

este pe deplin justificat.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de apel a constatat că titlurile de proprietate

exhibate de reclamantă și intervenicntă se referă exclusiv la dreptul de

proprietate asupra construcțiilor, având relevanță în cauză, doar din

perspectiva vocației pe care o conferă titularului dreptului de proprietate

asupra construcției la închirierea unui contract de închiriere pentru terenul

aferent, în funcție de realitatea juridică existentă.

Apărarea

reclamantei în sensul că transmiterea dreptului de folosință aferent

construcției a operat de drept, odată cu transmiterea dreptului de proprietate

asupra construcției, a fost înlăturată cu motivarea că, terenul în discuție,

face parte din domeniul public al statului, fiind în administrarea CN A.P.M. SA

Constanța, administratorul bunului fiind cel care acordă, în condițiile

prevăzute de lege, dreptul de a utiliza infrastructura portuară și de a folosi

terenul aferent.

Cu privire la

notarea în C.F. a dreptului de folosință al reclamantei asupra terenului în

suprafață totală de 3.000 mp, s-a considerat că o astfel de mențiune nu este de

natură să constituie un drept în favoarea reclamantei, scopul notărilor în C.F.

fiind limitat la asigurarea opozabilității față de terți a acestor

înregistrări.

Împotriva

acestei decizii, reclamanta SC A G.C. SRL a declarat recurs, solicitând

modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului promovat

împotriva sentinței primei instanțe cu consecința admiterii acțiunii

introductive de instanță.

Recurenta și-a

întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut că soluționarea

litigiului impunea analiza clară a titlurilor de proprietate exhibate de părți

pentru stabilirea întinderii drepturilor acestora.

În ceea ce o

privește pe intimata-intervenientă, recurenta a arătat că cele două platforme

betonate dobândite de aceasta în baza contractului de vânzare-cumpărare din

2006 fac parte integrantă din construcția achiziționată de societate sediu

administrativ, prin procesul verbal de licitație, fiind accesorii ale acesteia.

Recurenta a susținut că o comparație a celor două titluri prezentate de părți,

impuneau aprecierea prevalentei titlului său mai bine caracterizat din punct de

vedere juridic.

Sub un al

doilea aspect, recurenta a arătat că imposibilitatea de a avea acces la bunul

proprietatea sa justifică interesul promovării prezentei acțiuni, fiind o

chestiune relevantă în cauză, contrar aprecierii instanței de fond și apel.

Cu privire la

propunerea pârâtei CN A.P.M. SA de a încheia un contract de închiriere pentru

trotuarele aferente construcției și o parte din platforma betonată, recurenta a

arătat că această poziție este abuzivă și nu este de natură să îi asigure

accesul la toate spațiile clădirii .

Totodată,

recurenta a arătat că ambele instanțe nu au avut în vedere temeiul juridic

invocat cu privire la obligația CN A.P.M. SA de a pune la dispoziția

utilizatorilor infrastructura portuară în mod nediscriminatoriu conform art. 11

din H.G. nr. 464/2003.

Referitor la

probele administrate în cauză, recurenta a susținut că toate probele care îi

erau favorabile, respectiv expertiza tehnică, documentația aferentă licitației

.finalizată cu adjudecarea imobilului și încheierea de intabulare, au fost

înlăturate cu o motivare care echivalează cu nepronunțarca.

Prin Decizia

nr. 3098 din 5 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, a respins ca nefondat recursul reclamantei SC A.G. SRL Constanța,

reținând în esență că terenul de 3.000 mp situat în incinta Port Constanța pe

teritoriu portuar, în legătură cu care reclamanta din prezenta cauză solicită

obligarea pârâtei CN A.P.M. SA la încheierea unui contract de închiriere și

furnizare utilități, aparține domeniului public al statului potrivit art. 22

din anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia. Or, dreptul de proprietate publică este un drept real principal

inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, care conferă titularului său,

statul sau o unitate administrativ teritorială, atribuitele de posesie,

folosință și dispoziție (art. 11 din Lege), ce pot fi exercitate direct de

titularul dreptului, prin autoritățile competente, sau prin modalități

indirecte respectiv prin constituirea unor drepturi reale constând în dreptul

de administrare sau de concesiune în condițiile art. 12 și 15 din Legea nr.

213/1998.

S-a mai reținut

că recursul declarat în cauză de societatea recurentă nu îndeplinește

întrutotul exigențele dispozițiilor art. 302 C. proc. civ., în condițiile în

care motivele de nelegalitate pe care se întemeiază art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ. sunt indicate generic, tară a fi dezvoltate separat, în raport de

ipoteza din art. 304 pe care o invocă, iar argumentele expuse nu relevă nicio

critică care poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. care privește nemotivarca hotărârii după cum și ipoteza prevăzută de art.

304 pct. 8 C. proc. civ. respectiv, situația în care instanța a interpretat

greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit

neîndoielnic nu își găsește suport în susținerile recurentei.

În ceea ce

privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând lipsa de

temei legal a hotărârii atacate, criticile recurentei cu privire la compararea

titlurilor de proprietate s-au apreciat a fi nefondate, având în vedere că

domeniul portuar, proprietate publică este inalienabil, înțelegând prin aceasta

nu numai interdicția înstrăinării și dobândirii lui prin mijloace de drept

privat, ci și interdicția dezmembrării acestui drept.

În continuare,

s-a reținut că posibilitatea constituirii asupra bunurilor proprietate publică

a unor drepturi reale specifice, de administrare, concesiune sau de folosință,

în regim de drept public, nu are în vedere închirierea către utilizatorii din

porturile maritime a infrastructurii portuare, deoarece prin închiriere nu se

transmite un drept real de folosință asupra bunurilor aparținând domeniului

public, date fiind modalitățile specifice de exercitare a dreptului de

proprietate publică. Pentru aceleași rațiuni, s-a apreciat că notarea în C.F.

Constanța, partea a IlI-a referitoare la dezmembrămintele dreptului de

proprietate și sarcini, a unui drept de folosință asupra terenului, nu

reprezintă constituirea unui drept real în regim de proprietate publică,

distinct de faptul că potrivit art. 22 din Legea nr. 7/1996 - Legea cadastrului

și a publicității imobiliare, drepturile de proprietate și celelalte drepturi

reale asupra unui imobil, se înscriu în cartea funciară pe baza actului prin

care s-au constituit sau transmis în mod valabil.

Prin actul de

adjudecare din 16 noiembrie 2006 recurenta a dobândit numai construcția

reprezentând sediu administrativ situată în Incinta Port Constanța, iar în

raporturile cu intimata intervenientă, compararea titlurilor, pentru bunurile

imobile dobândite, situate pe domeniul portuar este o operațiune specifică

acțiunii în revendicare ce nu a tăcut obiectul litigiului dedus judecății,

astfel încât o examinare a hotărârii atacate, din această perspectivă

s-aiapreciat a fi lipsită de relevanță juridică.

S-a mai reținut

că probele administrate în cauză confirmă în mod incontestabil că intimata CN

A.P.M. SA, în calitate de autoritate portuară nu s-a derobat de obligația de a

pune la dispoziția recurentei infrastructura portuară pentru desfășurarea

activității societății, întocmind în acest sens procesul-verbal de stabilire a

suprafețelor din 19 ianuarie 2007 în vederea încheierii contractului de

închiriere, în care a fost menționată suprafața aferentă imobilului recurentei

1.879,94 mp și o suprafață suplimentară de care dispunea, în total o suprafață

de 2.321,64 mp, conduita sa fiind în afara oricărei suspiciuni de refuz

nejustificat.

Împotriva deciziei

sus menționate, a formulat contestație în anulare contestatoarea SC A G.C. SRL

Constanța, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ., anularea deciziei contestate, admiterea recursului, modificarea

în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii în integralitate a apelului

și admiterea cererii de chemare în judecată.

În argumentarea

prezentei contestații în anulare, contestatoarea a criticat soluția pronunțată,

susținând că instanța nu a analizat toate motivele de recurs invocate, în

sensul că în motivarea respingerii recursului nu au fost avute în vedere

adevăratele critici formulate.

A susținut

contestatoarea că, în motivarea soluției, s-a arătat că ar ti susținut că odată

cu dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirii ar fi dobândit și

dreptul de proprietate asupra terenului aferent, aspect ce nu a fost susținut

de către aceasta, arătându-se doar că ar fi dobândit dreptul de folosință

asupra terenului, iar transmisiunea acestui drept a operat de drept, odată cu

transmisiunea dreptului de proprietate asupra construcției.

Față de aceste

aspecte, apreciază contestatoarea că întreaga motivare a instanței de recurs

vizează analiza caracterului insesizabil și inalienabil a bunurilor aflate în

proprietate publică, caracter ce nu a fost contestat prin recursul formulat.

S-a mai arătat că se impunea ca instanța de judecată să observe că odată cu

clădirea a achiziționat și accesoriile acesteia, sens în care a apreciat că

prin licitația organizată a achiziționat și platformele betonate care deserveau

această clădire, construcții pe care intervenienta le-a achiziționat ulterior

organizării acestei licitații.

S-a mai

susținut că era esențial ca instanțele să stabilească care dintre cele doua

părți care pretind un drept asupra acestor platforme le-a achiziționat în mod

legal, pentru că dreptul de proprietate asupra acestora creea în favoarea

proprietarului dreptul de a închiria suprafața de teren aferentă celor doua

platforme.

A mai susținut

contestatoarea că, deși instanța a respins toate apărările cu privire la

titlurile părților ca nefiind necesare cauzei sau străine de aceasta prin raportare

la obiectul cauzei, totuși s-a pronunțat cu privire la întinderea drepturilor

dobândite prin actul de adjudecare, precizând că societatea a dobândit numai

construcția prin actul de adjudecare, tară a preciza dacă prin noțiunea de

„construcție" înțelege numai clădirea sau și accesoriile acesteia.

În raport de

aceste susțineri, contestatoarea a solicitat să se constate că motivarea

instanței este minimală și nu corespunde cerințelor unei motivări clare asupra

tuturor motivelor de recurs.

S-a mai arătat că

a depus în susținerea recursului adresa din 19 decembrie 2006 emisă de D.R.V.

Constanța, care arată expres că obiectul executării silite l-a constituit

construcția și dreptul de folosință asupra terenului aferent de 3.000 mp și

datorită faptului că a fost achitat în rate, a fost notată interdicția de

înstrăinare și de grevare a bunului până la data achitării integrale a

prețului. Deși această probă a fost administrată în fața instanței de recurs,

aceasta nu a fost luată în considerare, în motivarea recursului nefacându-se

nici un fel de mențiune cu privire la aceasta probă și motivul pentru care a

fost înlăturată.

S-a mai

susținut că motivul de recurs referitor la faptul că instanțele de fond nu au

avut în vedere poziția reală a pârâtei CN A.P.M.C. SA care a susținut admiterea

în parte a acțiunii, nu fost analizat și motivat de instanța de recurs, în

considerentele deciziei atacate.

În continuare,

a arătat contestatoarea că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului

de recurs care viza neluarea în considerare a temeiului juridic al acțiunii,

respectiv interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1

1

din H.G. nr.

464/2003, precum și asupra motivului de recurs care viza înlăturarea unor

probatorii, în special a expertizelor efectuate în fața instanțelor de fond și

de apel, invocând totodată și jurisprudența C.E.D.O., prin care s-a statuat că

lipsa unei motivări explicite a instanței asupra unor cereri ori asupra unor

probe esențiale constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție.

O altă critică

vizează faptul că instanța de recurs a respins cererea de suspendare formulată

în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu toate că era evident că

soluția din prezenta cauza depindea de soluția din dosarul Judecătoriei

Constanța.

Examinând

motivele contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile

art. 318 teza a II-a C. proc. civ. reglementează contestația în anulare

specială, astfel cum a fost denumită unanim în doctrină și practică., iar teza

a II-a a textului legal menționat are în vedere omisiunea instanței de a

examina unul din motivele de nelegalitate invocate în recurs.

Astfel, în

ipoteza prevăzută de textul legal menționat, se sancționează omisiunea

examinării unuia dintre motivele de recurs, însă instanța de recurs este în

drept să răspundă printr-un considerent comun criticilor recurentei, neavând

obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, fiind

suficient să arate considerentele pentru care a apreciat asupra caracterului

nefondat al fiecărui motiv de nelegalitate invocat.

In speță,

instanța de recurs a răspuns criticilor recurentei, apreciind că argumentele

expuse nu relevă nicio critică ce ar putea lî încadrată în motivul prevăzut de

pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. care privește nemotivarea hotărârii, după cum

și ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când instanța a

interpretat greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit

neîndoielnic, nu își găsește suport în susținerile recurentei.

În ceea ce

privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța de recurs a răspuns amplu și fundamentat susținerilor recurentei,

apreciind ca nefondate criticile referitoare la compararea titlurilor de

proprietate exhibate de către recurentă și intervenientă, cu motivarea că

aceasta este o operațiune specifică acțiunii în revendicare, ce nu a tăcut

obiectul litigiului dedus judecății.

Astfel, se

constată că instanța a analizat criticile formulate în recurs, neavând

obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a

analiza fiecare motiv de nelegalitate, putând grupa argumentele formulate de

parte subsumate motivului de recurs pe care se sprijină.

Așa fiind, nu

se poate susține necercetarea motivelor de nelegalitate invocate, astfel cum

susține contestatoarea, deoarece astfel cum s-a arătat anterior, că prevederile

art. 318 C. proc. civ. nu vizează eventuale greșeli de apreciere a probelor sau

de interpretare a unor dispoziții legale, fiind evident că nu pot fi repuse în

discuție pe această cale, motivele de nelegalitate care au tăcut obiectul

analizei instanței de recurs, întrucât contestația în anulare nu constituie un

mijloc de reformare a hotărârii date în recurs.

Pe cale de

consecință, față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 318-320 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A G.C. SRL Constanța

împotriva Deciziei nr. 3098 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi 4 octombrie 2011.