ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1165/2016

Decizia nr. 1165/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Reclamanta A. SA a sesizat instanța cu o acțiune în răspundere contractuală îndreptată împotriva pârâtei SC B. SRL prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.385.044,69 lei din care suma de 704.058,31 lei reprezentând chirie, iar suma de 680.986,38 lei - penalități de întârziere calculate, conform art. 29 din contractul de închiriere nr. x/2010.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ. coroborate cu dispozițiile din contractul de închiriere nr. x/2010.

La termenul de judecată din data de 16 aprilie 2013, reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor cu suma de 244.685,95 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 28 septembrie 2012 - 28 februarie 2013, care au fost facturate cu următoarele facturi: din 28 septembrie 2012, din 31 octombrie 2012, din 29 noiembrie 2012, din 31 decembrie 2012, din 31 ianuarie 2013 și din 28 februarie 2013.

Prin Sentința civilă nr. 2952 din 28 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respinsă ca nefondată excepția privind nulitatea contractului de închiriere din 9 septembrie 2010 și a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă.

În motivare, prima instanță a reținut că reclamanta A. SA a încheiat cu pârâta SC B. SRL, în calitate de locatar, contractul de închiriere din 9 septembrie 2010 având ca obiect "asigurarea, contra-cost, a folosinței suprafeței de teren domeniu public arătate în Anexa TDP (...) în schimbul unei plăți lunare conform procesului-verbal de adjudecare din 3 octombrie 2010 pentru dezvoltarea de investiții conform declarației de participare și ofertare și a memoriului tehnic".

Potrivit Anexei TDP, bunul închiriat este un teren neamenajat în suprafață de 30.885 mp amplasat în Portul Constanța, sector cheu fluvio-maritim, parcela 21.

Suprafața de teren menționată aparține domeniului public al statului, fiind intabulată în Cartea Funciară prin încheierea din 16 februarie 2006, și a fost concesionată reclamantei A. SA de către Ministerul Transporturilor, inițial prin contractul de concesiune din 5 iunie 2001 cu valabilitate până la 31 octombrie 2008, și, ulterior, prin contractul de concesiune x/2008.

Pârâta a susținut că o mare parte din terenul închiriat, respectiv suprafața de 16.913,6 mp, este concesionat de C. SA, aspect confirmat atât de aceasta din urmă și de OCPI, cât și de expertiza topografică.

Faptul că o parte însemnată din imobilul închiriat are ca titular al dreptului de concesiune și pe C. SA nu conduce la concluzia că reclamanta A. SA a pierdut dreptul de concesiune recunoscut prin contractul x/2008 și, implicit, nu poate să atragă sancțiunea nulității contractului pentru încălcarea dispozițiilor art. 948 pct. 3 Vechiul C. civ., respectiv pentru lipsa unui obiect determinat, cu atât mai mult cu cât locațiunea nu transmite un drept real, ci numai dreptul de folosință temporară a lucrului închiriat, astfel că nu trebuie îndeplinită și condiția specială pentru valabilitatea obiectului contractului de închiriere și anume ca reclamanta să fie titulara dreptului de concesiune.

Pentru aceste motive, excepția nulității a fost respinsă ca nefondată.

În ceea ce privește modalitatea de încheiere a contractului de închiriere nr. x/2010, s-a constatat că A. SA a organizat la data de 3 octombrie 2010 o licitație pentru atribuirea contractului, pârâta fiind ofertanta declarată adjudecatar.

Din documentația de licitație a rezultat că una dintre cerințele de participare era reprezentată de memoriul adresat reclamantei A. SA cu prezentarea activității de bază a societății și a celei pe care urmează să o desfășoare în incinta portuară, în vederea autorizării acestei activități.

De asemenea, printre condițiile speciale ale închirierii prevăzute în aceeași documentație, s-a prevăzut încetarea contractului de închiriere înainte de termen dacă în urma analizării studiului de fezabilitate niciuna dintre variantele de obiective de investiții propuse nu obțin avizul administrației și avizul Ministerului Transporturilor și dacă locatarul începe lucrările de investiții și nu le finalizează în termenul și condițiile stabilite de părți.

Prin art. 9 din contractul de închiriere se instituie obligația locatarului de a realiza, până la data de 8 septembrie 2015, investiții în valoare de 9.100.000 euro constând în amenajare cheu, betonare platforme, dezvoltare siloz de cereale și facilități de morărit și panificație.

S-a reținut, așadar, că închirierea terenului situat în Portul Constanța s-a realizat în considerarea efectuării de investiții, scopul concret vizat de pârâta SC B. SRL fiind cel menționat în mod expres în art. 9 din contract.

În vederea realizării investiției, pârâta B. SRL a încheiat la data de 29 octombrie 2010 un contract de asociere în participațiune cu D. care urma să asigure finanțarea proiectului, însă ca urmare a situației ivite în legătură cu existența a doi titulari ai dreptului de concesiune pe o suprafață considerabilă din terenul închiriat, asociatul pârâtei a decis să se retragă din asociere.

Potrivit art. 1420 pct. 3 Vechiul C. civ. (incident în speță în raport de 5 din Legea nr. 71/2011 și de data încheierii contractului), "locatorul este dator, prin însăși natura contractului, fără să fie trebuință de nici o stipulație specială, de a face ca locatarul să se poată folosi neîmpiedicat în tot timpul locațiunii".

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu și-a îndeplinit această obligație esențială, câtă vreme, din cauza situației juridice incerte privind titularul dreptului de concesiune privind suprafața de teren de 16.913,6 mp din totalul închiriat de 30.885 mp, pârâta a pierdut finanțarea pentru realizarea investiției vizată și astfel nu a putut realiza obiectivul urmărit la încheierea contractului de închiriere nr. x/2010.

S-a constatat că pârâta B. SRL a adus la cunoștința reclamantei încă din iunie 2011 motivul pentru care este în imposibilitate de a atinge scopul contractului de închiriere și i-a solicitat acesteia recalcularea chiriei proporțional cu suprafață de 13.971,4 mp și compensarea acesteia cu garanția depusă pentru participarea la licitație, cerere reluată și la data de 2 iulie 2012.

Reclamanta nu a răspuns acestor cereri și nu a încercat găsirea unor soluții la problemele întâmpinate de pârâtă, exercitându-și în continuare cu rea-credință drepturile izvorâte din contractul de închiriere nr. x/2010, în sensul că a calculat și pretins chiria pentru întreaga suprafață de teren, în loc să procedeze la diminuarea chiriei proporțional cu suprafața efectiv folosită și/sau la compensarea acesteia cu garanția aflată la dispoziția sa.

În contextul expus, instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, după cum urmează: obligația reclamantei de garanție și cea a pârâtei de plată a chiriei își au izvorul în același contract de închiriere nr. x/2010; din partea reclamantei există o neexecutare parțială suficient de importantă, cât timp mai mult de jumătate din suprafața închiriată are o situație juridică incertă; nu este culpa pârâtei, care a invocat excepția de neexecutare, că există doi titulari ai dreptului de concesiune; părțile nu au convenit un termen de executare a uneia din obligațiile reciproce.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că este întemeiată excepția de neexecutare invocată de pârâtă al cărei efect constă în suspendarea propriilor obligații și, implicit, respingerea acțiunii reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. SA a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 4 din 13 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 din contractul de închiriere din 9 septembrie 2010 încheiat între părți, reclamanta, în calitate de locator, și-a asumat obligația de a asigura folosința liniștită și utilă a bunului închiriat, respectiv a unei suprafețe de 30885 mp teren neamenajat, în condițiile art. 1422 C. civ.

Din ansamblul probator administrat (înscrisuri, expertiză tehnică topografică) s-a reținut că o suprafață de 16.913,6 mp din terenul închiriat se suprapune cu terenul pe care C. SA îl deține în concesiune potrivit contractului din 8 aprilie 2008, ce a fost înscris în Cartea funciară prin încheierea de intabulare din 1 iulie 2008.

S-a reținut că, invocând această situație juridică, C. SA a înțeles să refuze acordarea avizului necesar realizării obiectivului pentru care pârâta a închiriat terenul în cauză.

Deși reclamantei i s-a adus la cunoștință acest aspect încă din luna iunie 2011, aceasta nu a procedat la rezolvarea situației juridice a terenului.

Având în vedere toate aceste aspecte de fapt și de drept, în concordanță cu cele constatate de tribunal, instanța de apel a reținut excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă și a apreciat ca fiind corectă soluția de respingere a acțiunii.

Toate celelalte susțineri ale apelantei cu privire la titularul dreptului de concesiune asupra terenului au fost fi înlăturate ca neavenite, întrucât nu fac obiectul cauzei cercetarea legalității înscrierii în Cartea funciară a dreptului de concesiune declarat de C. SA și nici a dreptului acesteia de a refuza emiterea avizului solicitat de pârâtă.

Față de aceste considerente, instanța de control judiciar a considerat ca fiind legală sentința apelată, criticile aduse hotărârii nefiind de natură a duce la schimbarea acesteia motiv pentru care, în temeiul art. 480 din Noul C. proc. civ. apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. SA a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

În argumentarea recursului, subsumat motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susținut, în esență, reținerea greșită de către instanța de apel a faptului că: "reclamanta nu și-a îndeplinit această obligația esențială" referitor la situația juridică a terenului.

Aceasta întrucât, arată recurenta-reclamantă, A. SA este titulara dreptului de concesiune asupra terenului ce a format obiect al contractului de închiriere din 9 septembrie 2010; A. SA a avut în mod continuu dreptul de concesiune asupra terenului închiriat ulterior către SC B. SRL în baza contractului de închiriere din 9 septembrie 2010, în suprafață de 30.855 m.p.

În toată această perioadă, în nici un moment C. nu a pus în discuție și nu a ridicat vreo pretenție în legătură cu dreptul său de concesiune asupra terenului de 30.855 mp în întregul sau/ori asupra unei părți din acesta.

Terenul ce formează obiectul contractului de închiriere se află situat în incinta portuară, respectiv în interiorul portului administrat de A. SA, așadar a deținut în permanență și deține în continuare drept de folosință către terți conform contractului de concesiune. Chiriașul nu ar fi fost împiedicat în nici un fel de exercitarea dreptului său de a construi, în condițiile în care: acordul C. pentru realizarea investiției nu era necesar așa cum susține și Ministerul Transporturilor; acordul C. nu era necesar și din motive obiective în condițiile în care terenul în cauză se învecinează cu sistemul de securitate perimetral al Portului Constanța ce delimitează incinta portuară. Terenul în cauză nu se învecinează cu terenuri aflate în concesiunea C. SA pentru a fi necesar vreun acord pentru realizarea vreunei investiții. Astfel, între terenul ce formează obiectul contractului de închiriere și terenul C. SA există o fâșie de teren ce-i este concesionată, care este în folosința SC E. SRL, în baza contractului de prestări servicii de pază și securitate portuară.

Consideră că instanța a reținut în mod greșit excepția de neexecutare a contractului de închiriere, întrucât, dacă într-adevăr A. S.A. nu ar fi beneficiat de dreptul de concesiune al terenului în întregul său, pârâta putea solicita, conform C. civ. aplicabil, diminuarea corespunzătoare a prestațiilor sale.

Apreciază că instanța de apel a reținut în mod eronat culpa sa privind aspectele legate de pierderea finanțării pentru realizarea investiției.

Clauza privind realizarea investiției prevăzută la art. 9 din contract nu era de esența contractului de închiriere, contractul a fost încheiat pe 5 ani ca urmare a participării la licitație, locatarul obligându-se până la data de 8 septembrie 2015 să realizeze investiții în valoare de minim 9.100.000 euro.

Fără a relua aspectele privind dreptul de concesiune al A. SA asupra întregii suprafețe, anularea în tot nu poate fi primită, din moment ce în mod categoric și fără urmă de interpretare deține dreptul de concesiune cel puțin pentru jumătate din suprafață.

Realizarea investiției nu este contemporană cu încheierea contractului, acest aspect survenind ulterior încheierii sale.

Astfel, conform documentației de licitație, adjudecatarul nu era obligat să realizeze investiții, caz în care contractul încheiat pe 5 ani nu urma să mai fie prelungit.

De altfel, B. nici nu a înțeles să parcurgă procedura precizată în documentația de licitație pentru realizarea de investiții.

Contrar documentației de atribuire B., dând dovada de rea-credință a solicitat aprobarea C. SA pentru realizarea unei așa-zise investiții, în contextul în care în documentația de atribuire se specifică în mod expres ca orice investiție urmează a fi aprobată și de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii. Nu înțelege cum B. a solicitat acordul C. SA în contextul în care acesta nu era necesar pentru începerea unui eventual program de investiții.

Potrivit adresei din 8 octombrie 2013, emisă de către Ministerul Transporturilor (depusă în probatoriu la dosarul de fond chiar de către intimată): "pentru realizarea proiectului de investiție propus de către societatea dumneavoastră, C. SA Constanța nu are nici un drept de a vă refuza avizul pe motiv că există suprapunerea sus-menționată".

Prin urmare, apreciază recurenta, instanța de apel a reținut greșit în sarcina A. SA aspectele privind retragerea partenerului (asociatului).

Astfel, aspectele privind retragerea partenerului (asociatului) nu pot fi reținute, în contextul în care, pentru orice asociere era nevoie de acordul A. S.A.

Cum B. nu i-a notificat asocierea în participațiune este evident ca A. SA nu poate fi ținută responsabilă pentru orice acorduri/înțelegeri în care a intrat pârâta, fără aprobarea prealabilă a sa.

De altfel, există o discrepanță evidentă între adresa din 23 iunie 2011 și adresa C. SA nr. x/2011. Astfel, în timp ce adresa C. SA face referire la un terminal de bitum și un terminal de cereale, adresa D. face referire numai la un terminal de cereale și dezvoltare facilități de morărit și panificație.

Așadar, nici măcar intimata-pârâtă nu a fost în măsură să prezinte documente care ar naște o eventuală aparență a unui proiect în dezvoltare, în condițiile în care aceste documente sunt numai la nivel declarativ, fără a se cristaliza o idee clară în ceea ce privește viitoarea așa-zisă investiție.

Instanța de apel nu a luat în considerare împrejurarea că adresa din 23 iunie 2011 a apărut ulterior rezilierii contractului, adică la 20 zile după primirea notificării de reziliere a contractului de închiriere.

Or, pârâta SC B. SRL, dacă urmărea prelungirea contractului peste termenul inițial de 5 ani, trebuia să posede un proiect amplu/studiu de fezabilitate, detaliat și bine pus la punct astfel încât să fie supus aprobării Consiliului tehnico-economic al A. SA și Consiliului Tehnico-Economic al Ministerului Transporturilor.

În lipsa unui proiect concret B., dând dovadă de rea-credință, a solicitat aprobare prealabilă și neavenită (din moment ce ulterior proiectul - dacă există - era supus aprobării concedentului) din partea C. SA, pentru o simplă intenție de investiție, intenție care nici măcar nu era clar conturată.

Realizarea de investiții fiind exclusiv la latitudinea chiriașului ulterior încheierii contractului este evident că aspectele privind investiția sunt ulterioare încheierii contractului și nu contemporane cu încheierea sa.

În contextul în care nici după rezilierea contractului pentru neplată, pârâta nu a fost în măsură să prezinte cel puțin o idee clară de investiții (fie terminal de cereale și panificație fie terminal de cereale și terminal de bitum), deși în 6 luni trebuia să supună aprobării proiectul în întregul său (studiu de fezabilitate), aspectele invocate privind imposibilitatea realizării proiectului sunt complet nefondate și nedovedite.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta arată că în considerentele Deciziei civile nr. 4 din 13 mai 2015 se menționează legea aplicabilă speței ca fiind Vechiul C. civ. (incident în speță în raport de art. 5 din Legea nr. 71/2011 și de data încheierii contractului), pentru ca apoi la pagina 7, alin. ultim să respingă apelul ca nefondat în temeiul art. 480 din Noul C. proc. civ.

Totodată, în opinia recurentei, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la folosința liniștită și utilă a bunului închiriat.

Pe întreaga perioadă de desfășurare a contractului a asigurat SC B. folosința liniștită și utilă a bunului, astfel, B. avea asigurate toate condițiile pentru folosința bunului, în contextul în care C. SA nu a contestat documentația de licitație, nu a solicitat B. să înceteze folosința bunului ulterior adjudecării și nu a stânjenit în vreun fel dreptul B. de folosință, în contextul în care acordul C. SA nu se justifică în nici un fel, mai ales în condițiile în care acesta a apărut după expirarea termenului de întocmire a proiectului de investiții și în momentul în care pârâta înregistra întârzieri semnificative la plata facturilor emise de subscrisa cu titlu de chirie.

De asemenea, instanța de apel nu a ținut cont de litigiul prin care SC B. SRL a solicitat anularea contractului de închiriere prin intermediul Tribunalului Constanța, cererea de chemare în judecată fiind respinsă prin Sentința civilă nr. 796 din 6 martie 2012 pronunțată în dosarul nr. x/118/2011.

Tot în acest sens, A. SA menționează faptul că nu sunt întrunite condițiile legale pentru invocarea de către SC B. SRL a unei excepții de neexecutare, mai ales în condițiile în care contractul a încetat urmare a rezilierii din culpa exclusivă a societății pârâte pentru neplata chiriei. Astfel, în sarcina locatorului subzistă obligația de a preda spațiul închiriat în starea în care să poată fi întrebuințat, în baza art. 1421 raportat la art. 981 C. civ.

Neîndeplinirea acestei obligații poate fi opusă locatorului de către locatar ca excepție de neexecutare a contractului pentru a justifica neîndeplinirea obligației de plată a chiriei, ce-i incumbă, una constituind cauza juridică a celeilalte, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului.

Recurenta mai susține că instanța de apel a interpretat greșit răspunsul formulat de către reclamantă la solicitarea de compensare a intimatei, potrivit adresei din 16 august 2012.

În considerentele Sentinței civile nr. 2952 din 28 octombrie 2014, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că "reclamanta nu a răspuns acestor cereri și nu a încercat găsirea unor soluții la problemele întâmpinate de către pârâtă, exercitându-și în continuare cu rea-credință drepturile izvorâte din contractul de închiriere", deoarece la data solicitării de compensare formulată de către SC B. SRL, respectiv la data de 2 iulie 2012, rezilierea contractului de închiriere nr. x/2010 fusese primită cu data de 3 iunie 2011, exclusiv din culpa intimatei constând în nerespectarea obligației de plată a chiriei.

Intimata-pârâtă SC B. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările formulate de intimată prin întâmpinare, reține caracterul fondat al recursului pentru considerentele care succed:

Este de necontestat că între părțile litigante s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/2010, având ca obiect "asigurarea, contra-cost, a folosinței suprafeței de teren domeniu public arătate în Anexa TDP (...) în schimbul unei plăți lunare conform procesului-verbal de adjudecare din 3 octombrie 2010 pentru dezvoltarea de investiții conform declarației de participare și ofertare și a memoriului tehnic".

Potrivit Anexei TDP, bunul închiriat este un teren neamenajat în suprafață de 30.885 mp amplasat în Portul Constanța, sector cheu fluvio-maritim, parcela 21.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ. de la 1864 (aplicabil speței), conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost greșit analizate, instanța de apel dând o interpretare eronată clauzelor contractuale, fiind fondate criticile recurentei formulate sub acest aspect și, în consecință, cele formulate sub aspectul neîndeplinirii cerințelor legale pentru invocarea de către intimata-pârâtă SC B. SRL a excepției de neexecutare a contractului.

Este știut că excepția de neexecutare, ca efect specific al contractelor sinalagmatice, are la bază principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor din astfel de contracte.

În speță, în raport de dispozițiile contractului de închiriere încheiat, există în sarcina locatorului obligația de a preda spațiul închiriat în starea în care să poată fi întrebuințat, în baza art. 1421 raportat la art. 981 C. civ. (iar în acest mod s-a procedat), în sarcina locatarului existând obligația corelativă de plată a chiriei.

Culpa pârâtei în neonorarea obligației de plată a chiriei nu poate fi transferată în sarcina reclamantei pe motivul că o suprafață de 16.913,6 mp din terenul închiriat se suprapune cu terenul pe care C. SA îl deține în concesiune potrivit contractului din 8 aprilie 2008, astfel că, C. SA a înțeles să refuze acordarea avizului necesar realizării obiectivului pentru care pârâta a închiriat terenul în cauză.

Contrar celor reținute de instanțele de fond și celor susținute de intimata-pârâtă, pe întreaga perioada de desfășurare a contractului de închiriere (reziliat pentru neplata chiriei), intimata B. a avut asigurate condițiile pentru folosința bunului, în contextul în care C. SA nu a contestat documentația de licitație, nu a solicitat societății pârâte să înceteze folosința bunului ulterior adjudecării, nu a stânjenit în vreun fel dreptul acesteia de folosință, iar acordul C. pentru realizarea investiției nu era necesar (dosar de fond) și, mai mult, era ulterior rezilierii contractului.

Nicio dispoziție contractuală nu prevede așa-zisa obligație corelativă "esențială" referitoare la situația juridică a terenului (aceeași, de altfel, la momentul încheierii contractului), care să îndreptățească pârâta să se prevaleze de excepția de neexecutare a contractului, iar obligația de garanție, prevăzută de art. 9 din contract (dosar de fond) nu are nicio legătură cu pierderea finanțării pentru realizarea investițiilor de către pârâtă.

Nu se poate face abstracție de faptul că atribuirea contractului de închiriere s-a realizat prin licitație, în condițiile prevăzute în documentația de licitație pusă la dispoziție de A. SA și caietul de sarcini aferent, pârâta semnând fără nicio obiecțiune contractul de închiriere aflat în discuție.

Nu se poate pretinde că recurenta face referire cu rea-credință la acțiunea în anulare a contractului de închiriere SC B. SRL, care a fost anulată ca netimbrată prin Sentința civilă nr. 796 din 6 martie 2012 pronunțată în dosarul nr. x/118/2011 de Tribunalul Constanța, întrucât acest aspect denotă existența obligației de plată a chiriei dat fiind că respectivul contract își păstrează valabilitatea, nefiind anulat și, mai mult decât atât, nici nu s-a cerut acest lucru în prezentul litigiu pe calea unei cereri reconvenționale.

Așa fiind, în mod greșit instanța de apel a apreciat ca fiind întrunite condițiile legale pentru invocarea de către intimata-pârâtă SC B. SRL a excepției de neexecutare a contractului, fiind fondate motivele de nelegalitate prevăzute art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, se constată că decizia atacată a fost pronunțată sub incidența dispozițiilor Noului C. proc. civ., în cauză fiind aplicabile prevederile C. proc. civ. de la 1865, fiind fondate criticile recurentei formulate și sub acest aspect, ceea ce atrage nulitatea hotărârii în raport de prevederile art. 261 alin. (5) raportat la prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. raportat la art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., ținând cont și de probele administrate în recurs.

Totodată, în raport de soluția pronunțată, restul susținerilor părților a căror examinare nu se mai impune, vor fi analizate în rejudecare, urmând ca instanța de apel să administreze și probele pe care le consideră necesare și utile dezlegării pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva Deciziei civile nr. 4 din 13 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL