ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2032/2015

Decizia nr. 2032/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1544 din 25 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A. SA având ca obiect obligarea pârâtei SC B. SRL la restituirea sumei de 214.447,13 RON reprezentând garanția de bună execuție prevăzută în contractul de sublocațiune din 18 decembrie 2008, la plata penalităților de întârziere calculate conform prevederilor art. 8.3. din contractul de sublocațiune din 18 decembrie 2008 până la data plății efective precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate conform prevederilor O.G. nr. 9/2000 asupra debitului principal în sumă de 214.447,13 RON până la data plății efective.

De asemenea, s-a respins ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. SRL având ca obiect plata de către reclamantă a sumei de 212.447,13 RON, reprezentând garanția de bună execuție, cu titlu de daune-interese, în temeiul clauzei penale prevăzută de art. 12.7 sau art. 12.9 din contract, și a chiriei aferente perioadei 01 decembrie 2009 - 18 decembrie 2009, calculată la valoarea de 126.981,48 RON, precum și penalități de întârziere în cuantum de 0,25% din valoarea chiriei, conform art. 5.3. din contract.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, intrarea în vigoare a contractului de sublocațiune s-a realizat la data de 22 decembrie 2008, nemaiexistând nicio condiție suspensivă care să amâne acest moment.

Referitor la cererea principală, tribunalul a reținut că pârâta și-a asumat prin contract obligația de restituire a garanției de bună execuție, în anumite condiții prevăzute de art. 12 din contract. Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, reclamanta a arătat că a denunțat unilateral contractul în anul al doilea, în condițiile art. 12.9. Ca atare, în privința faptei ilicite, reclamanta a arătat aceasta constă în încălcarea acestei clauze contractuale prin nerestituirea garanției de bună execuție.

Tribunalul a apreciat că pârâta nu a încălcat această clauză contractuală, deoarece contractul dintre părți a fost încheiat la data de 18 decembrie 2008, având inițial cuprinsă o condiție suspensivă. Această condiție a fost înlăturată la data de 22 decembrie 2008, prin actul adițional, astfel încât intrarea în vigoare a contractului de sublocațiune s-a realizat la data de 22 decembrie 2008, în condițiile art. 4.1 din contract, nemaiexistând nicio condiție suspensivă care să amâne acest moment.

Astfel, instanța de fond a concluzionat că reclamanta nu a denunțat unilateral în cel de-al doilea an de contract, ci în primul an de contract, care înceta la data de 21 decembrie 2009, denunțarea producându-și efectele juridice din data de 19 decembrie 2009. În consecință, pârâta nu a săvârșit fapta ilicită care i se impută. În ceea ce privește celelalte condiții ale răspunderii civile contractuale, tribunalul a apreciat că nu mai este necesară analizarea lor, față de aspectele reținute cu privire la inexistența faptei ilicite săvârșite de către pârâta-reclamantă.

În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a reținut că pârâta SC B. SRL nu și-a întemeiat în drept cererea reconvențională, ca atare revenind instanței încadrarea în drept. Față de modul în care a fost formulată cererea reconvențională, tribunalul a reținut că pârâta-reclamantă a învestit instanța de judecată cu o cerere în constatare, temeiul acesteia fiind art. 111 C. proc. civ. din anul 1865.

Pe calea unei acțiuni în constatare nu se poate solicita constatarea că reclamanta are de plată anumite sume de bani, atât timp cât pârâta are la dispoziție o acțiune în realizare, respectiv o acțiune în pretenții, prin care să solicite obligarea acesteia la plata sumelor de bani indicate în cererea reconvențională.

Apelurile declarate de ambele părți au fost admise de Curtea de Apel, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 340 din 09 octombrie 2013, s-a anulat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță de apel a reținut, în esență, că, în condițiile în care prin cererea principală se solicită restituirea, chiar și în parte, a sumei de bani reprezentând garanția de bună execuție achitată de sublocatarul SC A. SA, iar prin cererea reconvențională se solicită constatarea dreptului sublocatorului de a reține această sumă, cele două cereri nu pot fi judecate separat, o eventuală trimitere spre rejudecare exclusiv a cererii reconvenționale fiind pur formală, dacă litigiul ar fi tranșat sub aspectul cererii principale.

Prin decizia civilă nr. 2722 din 25 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL, a casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 1544 din 25 februarie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă.

Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a indicat temeiul legal în baza căruia a considerat că se impune admiterea apelului formulat de către SC A. SA, arătând doar că acesta urmează a fi admis doar ca o consecință a admiterii apelului formulat de către SC B. SRL.

S-a considerat că acest fapt echivalează cu o necercetare deplină a fondului, situație ce impune aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ., făcând necesară casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, mai ales că apelanta SC A. SA a formulat, în apel, critici pe fondul cauzei, iar o eventuală disjungere a celor două cereri era posibilă, mai ales că SC B. SRL solicitase și aceasta.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 62A/2015 din 21 ianuarie 2015 a admis apelul formulat de SC A. SA, a schimbat sentința civilă nr. 1544 din 25 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA, a obligat pârâta SC B. SRL la plata sumei de 85.465,65 RON, diferența de bună execuție și penalități de întârziere în sumă de 85.465,65 RON. A fost obligată intimata SC B. SRL la plata sumei de 9070,30 RON cheltuieli de judecată în fond și apel.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că denunțarea contractului s-a realizat în interiorul primului an de derulare a contractului când era interzisă prin art. 12.7 din contract sub sancțiunea daunelor interese, și nu doar condiționată de respectarea preavizului prevăzut la art. 12.9. Prevederile art. 12.1 din contract, astfel cum au fost modificate prin actul adițional, au menținut posibilitatea încetării contractului prin denunțarea unilaterală, dar în condițiile prevăzute de art. 12.7 și 12.9, astfel că denunțarea contractului chiar și în primul an va produce efectul încetării contractului, de altfel recunoscut implicit de părți. în aceste condiții, devin aplicabile prevederile art. 8.3 din contract ce obligă pârâta - sublocator la restituirea garanției, aceasta nemaiîndeplinind rolul de evaluarea anticipată a daunelor interese ca în cazul art. 12.9 din contract.

S-a apreciat că o interpretare contrară a efectelor denunțării unilaterale exprimate în primul an de derulare a contractului în sensul negării posibilității de încetare a contractului în acest mod și continuării acestuia dincolo de manifestarea de voință a părții ar conduce la absența unei justificări pentru instituirea posibilității de a pretinde daune interese deoarece pretinsa faptă ilicită (denunțarea contractului în primul an de derulare) nu ar produce nicio pagubă.

Instanța de apel a subliniat și faptul că pretențiile reclamantei au fost întemeiate pe dispozițiile art. 8.3 din contract care prevăd obligația pârâtei de restituire a garanției de bună execuție la încetarea contractului. Dispozițiile art. 12.9 reținute cu acest titlu de prima instanță nu puteau constitui temeiul contractual al pretențiilor reclamantei fiind doar un text care, împreună cu cel de la art. 12.7, circumstanția condițiile în care poate opera denunțarea unilaterală a contractului de către sublocatar în vederea încetării efectelor contractului.

Totodată s-a constatat că reclamanta SC A. SA a achitat garanție de bună execuție în cuantum de 212.447,13 RON prin O.P. din 15 aprilie 2009 și din 12 mai 2009, sumă ce se impunea a fi restituită, conform art. 8.3 din contract, în 15 zile de la încetarea contractului. Din această sumă, reclamanta a înțeles să scadă chiria aferentă perioadei 1-18 decembrie 2009 în cuantum de 106.707,13 RON + TVA, solicitând în final să fie restituită doar suma de 85.465,65 RON din garanția achitată.

S-a apreciat că pentru restituirea cu întârziere a garanției, devine incidență și clauza penală inserată în art. 8.3 din contract (0,25%/zi de întârziere). Calculând penalitățile până la data sesizării instanței, reclamanta a limitat suma solicitată cu acest titlu la valoarea debitului principal solicitat, acceptând că prevederile contractuale nu permit depășirea acestuia conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 (în vigoare la data semnării contractului).

Împotriva acestei decizii, pârâta SC B. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat, în esență, că instanța a înțeles să își bazeze soluția doar pe art. 8.3 din contract, omițând să se raporteze la art. 12.9 din contract, articol prin care se permitea A. să denunțe unilateral contractul începând cu anul 2, însă doar cu respectarea termenului de preaviz de 90 zile calendaristice.

Recurenta consideră că, instanța de apel interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a prezentat o serie de considerente eronate, prin care a concluzionat că pârâta SC B. SRL ar fi trebuit să restituie garanția în temeiul art. 8.3 din contract, nereținând incidența prevederilor art. 12.9 din contract.

Totodată, recurenta susține că referirile Curții de Apel la alegațiile prin care A. a pretins că i se cuvine garanția în baza art. 8.3 din contract nu ar fi trebuit să conducă la lipsirea de efecte a prevederilor art. 12.9 din același contract, întrucât prin această manieră de a judeca cauza a fost ignorat principiul prevăzut de art. 969 alin. (1) C. civ.

Față de aceste argumente recurenta apreciază că hotărârea Curții de Apel București intră și sub incidența motivului de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., mai ales că soluția a fost pronunțată în pofida faptului că instanța de apel a reținut (cu putere de lucru judecat) că A. a efectuat denunțarea unilaterală în interiorul primului an de derulare a contractului.

În opinia recurentei, încercările instanței de apel de a disocia prevederile art. 12.7 de cele ale art. 12.9 din contract au condus la motivare străină de natura pricinii, în condițiile în care prin contract părțile au convenit ca, în situația în care A. denunța în mod necorespunzător contractul, partea potrivnică va pierde garanția de bună execuție.

Recurenta consideră că, motivarea deciziei recurate este străină de natura pricinii și prin raportare la faptul că, deși a constatat că denunțarea unilaterală a fost efectuată începând cu data de 19 decembrie 2009, instanța de apel a considerat că "dispozițiile art. 12.9 reținute cu acest titlu de prima instanță, nu puteau constitui temeiul contractual al pretențiilor reclamantei fiind doar un text care, împreună cu cel de la art. 12.7 circumstația condițiile în care poate opera denunțarea unilaterală a contractului de către sublocatar în vederea încetării efectelor contractului".

Mai mult decât atât, susține recurenta, în mod contradictoriu față de opinia în sensul că intrarea în vigoare a contractului fusese convenită pentru data de 22 decembrie 2008, în motivarea soluției instanța de apel se referă și la art. 12.9 din contract, considerente ce sunt lipsite de logica juridică, fiind inserate în mod inutil, raportat la aspectele deja stabilite cu privire la data intrării în vigoare a contractului 22 decembrie 2008, raportat la care este evident că termenul de preaviz nu fusese respectat de A., fapt de natură să conducă la pierderea garanției de bună execuție, cu titlu de clauză penală.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat, admiterea recursului, respingerea apelului formulat de A. ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe cu privire la cererea părții potrivnice, ca fiind temeinică și legală.

Intimata reclamantă SC A. SA prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Examinând recursul reclamantei SC C. SRL prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv recurenta consideră că există contradicției între considerentele deciziei din penultimul paragraf de la pagina 9, din decizia recurată și, penultimul paragraf de la pagina 10 din aceeași decizie, în sensul că, deși instanța de apel și-a exprimat opinia că intrarea în vigoare a contractului fusese convenită pentru data de 22 decembrie 2008, în motivarea soluției instanța de apel se referă și la art. 12.9 din contract.

Totodată din perspectiva aceluiași motiv de recurs, recurenta a susținut că motivarea este străină de natura pricinii prin raportare la faptul că deși instanța de apel a constatat că denunțarea unilaterală a fost efectuată începând cu data de 19 decembrie 2009, a considerat că "dispozițiile art. 12.9 reținute cu acest titlu de prima instanță, nu puteau constitui temeiul contractual al pretențiilor reclamantei fiind doar un text care, împreună cu cel de la art. 12.7 circumstatia condițiile în care poate opera denunțarea unilaterală a contractului de către sublocatar în vederea încetării efectelor contractului".

Înalta Curte nu își însușește criticile recurentei față de faptul că, din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, instanța de apel a considerat necesar să prezinte aspecte ale situației de fapt raportate la dispozițiile contractuale, sens în care a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu concluziile analizei făcute, neexistând contradictorialitate între cele expuse.

Se constată că instanța de apel, analizând situația de fapt raportată la clauzele contractuale, a constatat în mod corect că denunțarea contractului s-a realizat în interiorul primului an de derulare a acestuia, situație în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 12.9 din contract potrivit cărora în anii 2, 3, 4 și 5 de contract, sublocatarul A. SA putea denunța unilateral contractul cu un preaviz de 90 de zile calendaristice și numai în cazul în care sublocatarul nu va respecta acest termen de preaviz va pierde garanția de bună execuție.

Astfel încât, se constată că între considerentele deciziei recurate nu există contradicții ce ar putea fi încadrate în motivul de recurs invocat.

Nici celelalte susțineri ale recurentei referitoare la motivarea străină de natura pricinii nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel nu s-a îndepărtat de la obiectul supus analizei în apel, respectiv de a stabili dacă pretențiile reclamantei SC A. SA, privind contractul de sublocațiune din 18 decembrie 2008, sunt sau nu întemeiate.

Faptul că instanța de apel a făcut o analiză a aplicabilității dispozițiilor art. 12.9 din contract, analiză ce nu a coincis cu susținerile recurentei, nu pot constitui aspecte străine de natura cauzei, astfel încât și acest motiv va fi înlăturat.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. modificarea unei hotărârii se poate cere atunci când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin acest motiv de recurs recurenta a susținut că instanța de apel a înțeles să își bazeze soluția doar pe art. 8.3 din contract, omițând să se raporteze la art. 12.9 din contract și că instanța de apel a concluzionat eronat că trebuie să restituie garanția în temeiul art. 8.3 din contract, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză, se constată că, instanța de apel în analiza contractului de sublocațiune din 18 decembrie 2008 a statuat în mod corect că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8.3 din contract, ce obligă pârâta - sublocator la restituirea garanției de bună execuție la încetarea contractului, neexistând nici o omisiune din partea instanței în ce privește dispozițiile art. 12.9 din contract.

De altfel, se constată că, instanța de apel a prezentat raționamentul pentru care dispozițiile art. 12.9 nu pot constitui temeiul contractual al pretențiilor reclamantei, reținând în mod corect că, împreună cu art. 12.7, aceste dispoziții circumstanțiau condițiile în care poate opera denunțarea unilaterală a contractului de către sublocatar în vederea încetării efectelor contractului.

Art. 12.7 din contract, așa cum a fost modificat de art. 3 din actul adițional din 23 decembrie 2008 prevede că în primul an de contract, sublocatarul A. SA nu poate înceta contractul prin denunțare unilaterală, sub sancțiunea de daune interese, iar art. 12.9, așa cum a fost modificat de art. 5 din același act adițional, prevede că în anii 2, 3 4 și 5 din contract, sublocatarul A. SA poate denunța unilateral contractul cu un preaviz de 90 de zile calendaristice. În cazul în care sublocatarul nu va respecta acest termen de preaviz va pierde garanția de bună execuție, cu titlu de clauză penală.

Din dispozițiile contractuale menționate rezultă că părțile au interzis denunțarea unilaterală a contractului de către sublocatar în primul an de contract, sun sancțiunea daunelor-interese. Într-o altă exprimare, denunțarea unilaterală a contractului în primul an atrăgea ca sancțiune plata de daune interese și nu pierderea garanției de bună execuție cu titlu de clauză penală. Această sancțiune este specifică doar în cazul denunțării unilaterale a contractului în anii 2-5 din contract.

Astfel, se constată că instanța în limitele art. 969 C. civ. a interpretat în mod corect contractul de sublocațiune din 18 decembrie 2008 încheiat între părțile în litigiu, nefiind schimbată natura juridică a acestuia, clauzele fiind aplicate așa cum au fost concepute și redactate de părți în acord cu dispozițiile legale în materie, iar interpretând clauzele contractuale instanța de apel nu a trecut peste voința clar exprimată a părților și nu a nesocotit principiul înscris în art. 969.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii.

Niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată concret, recurenta nu a prezentat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., mulțumindu-se doar a preciza că argumentele prezentate pentru pct. 8 al art. 304 intră și sub incidența motivului de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

Fără a reitera cele anterior prezentate se constată că instanța de apel nu a făcut decât să verifice respectarea obligațiilor contractuale și să dea eficiență contractului dintre părți și dispozițiilor art. 969 C. civ., astfel, încât decizia atacată este motivată în drept, dispozițiile legale aplicate fiind cele care au incidență în pricină.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 62 A/2015 din 21 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2015.