ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1529/2016

Decizia nr. 1529/2016

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 05.01.2007 la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanta Primăria Sectorului 5 București a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata sumei de 344.353,01 RON, din care suma de 259.217,37 RON reprezintă contravaloarea chiriei restante pentru perioada 01.06.2003-30.09.2006, suma de 81.696,45 RON reprezentând majorări și penalități aferente chiriei restante, iar suma de 2.206,96 RON reprezentând cotele de întreținere aferente aceleiași perioade neachitate, la care se adaugă suma de 959,23 RON reprezentând majorări și penalități de întârziere pentru cotele de întreținere respective, în raport cu contractul de închiriere nr. 17117 încheiat de părți la data de 30.11.1992 cu privire la spațiul comercial în suprafață de 311 m.p. situat în București.

Ulterior, prin cererea precizatoare formulată în cauză la data de 02.02.2007, reclamanta a majorat cuantumul sumei totale la care a solicitat obligarea pârâtei, respectiv suma de 369.005,22 RON pentru perioada 01.06.2003-31.12.2006.

Prin sentința civilă nr. 8746 din 3 iunie 2009 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2007, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis acțiunea reclamantei, a omologat raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, a compensat datoriile reciproce ale părților până la concurența cotităților disponibile și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, pentru considerentele reținute în cuprinsul hotărârii.

Împotriva acestei sentințe, atât pârâta SC A. SRL, cât și reclamanta Primăria Sectorului 5 București au declarat recurs iar prin decizia civilă nr. 255 din 3 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis ambele recursuri, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru considerentele reținute în cuprinsul hotărârii.

La rejudecarea cauzei după casare, prin sentința comercială nr. 12359 din 26 iulie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins cererea de majorare a onorariului de expert, a admis excepția prescripției pentru perioada 01.06.2003-17.10.2003 și a respins acțiunea reclamantei pentru această perioadă, ca prescrisă, a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantă, omologând raportul de expertiză efectuat în cauză, împreună cu răspunsul expertului la obiecțiunile părților, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.033,74 lei și respingând acțiunea cu privire la restul sumei pretinsă de reclamantă, ca neîntemeiată, pentru considerentele reținute în cuprinsul hotărârii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât pârâta SC A. SRL, cât și reclamanta Primăria Sectorului 5 București, iar prin decizia civilă nr. 462 din 21 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC A. SRL și a admis apelul formulat de reclamanta Primăria Sectorului 5 București, desființând sentința atacată și trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în raport cu considerentele reținute.

În cadrul acestei a doua rejudecări a cauzei - care a fost înregistrată la Tribunalul București - secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, pârâta SC A. SRL a invocat, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.06.2003-17.10.2003 și a formulat, la 13.09.2012, cerere reconvențională solicitând să se constate compensarea datoriilor reciproce ale părților până la concurența cotității celei mai mici, în raport cu data și termenul scadent.

Pârâta-reclamantă și-a precizat cererea reconvențională în sensul că Primăria Sectorului 5 București îi datorează suma de 21.945,92 lei (respectiv de 24.987,62 lei în urma reactualizării) în baza sentinței comerciale nr. 14340 din 17 decembrie 2009, definitivă și irevocabilă, precum și suma de 27.273,71 lei (respectiv de 32.223,88 lei în urma reactualizării) în baza deciziei comerciale nr. 408 din 01 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2004.

Prin încheierea de la termenul din data de 15.11.2012, tribunalul a constatat că excepția tardivității depunerii cererii reconvenționale invocată de Primăria Sectorului 5 București este întemeiată dar, cu toate acestea, părțile au consimțit ca cererea reconvențională să fie soluționată în cauză, împreună cu cererea principală.

Prin sentința civilă nr. 2523 pronunțată la data de 28.03.2013 în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru pretențiile solicitate pentru perioada 01.06.2003-17.10.2003 și, în consecință, a respins ca prescrise pretențiile reclamantei solicitate pentru perioada menționată; a admis în parte acțiunea principală, obligând pârâta la plata sumei de 31.033,74 lei, reprezentând chirie calculată pe perioada noiembrie 2003-decembrie 2006, dobânzi de întârziere, penalități de întârziere calculate până la data de 31.07.2007; a admis în parte cererea reconvențională și a dispus compensarea creanței pe care reclamanta o are împotriva pârâtei, în sumă de 31.033,74 lei cu creanța în sumă de 24.987,62 lei (reactualizată la 13.09.2012) pe care pârâta o are împotriva reclamantei, rezultând din sentința civilă nr. 14340 din 17 decembrie 2008, până la concurența sumei de 24.987,62 lei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.046,12 lei; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.687,10 lei, cheltuieli de judecată, pentru considerentele reținute.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel atât reclamanta Primăria Sectorului 5 București, cât și pârâta SC A. SRL, iar prin decizia civilă nr. 317 din 1 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelurile, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, pentru considerentele reținute în cuprinsul hotărârii.

În cadrul acestei a treia rejudecări a cauzei, reclamanta Primăria Sectorului 5 București și-a precizat, la data de 19.02.2014, cuantumul sumelor solicitate pentru perioada 01.06.2003-31.12.2006 cu titlu de cote de întreținere, majorări de întârziere și penalități de întârziere, astfel: 2.466,79 lei reprezentând cote de întreținere restante, 720,82 lei reprezentând majorări de întârziere pentru neplata cotelor de întreținere și 372,48 lei reprezentând penalități.

Prin sentința civilă nr. 1993 din 17 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte atât cererea principală cât și cererea reconvențională; a admis excepția prescripției extinctive în ceea ce privește pretențiile reclamantei, aferente perioadei 01.03.2003-17.10.2003, invocată de pârâtă și, în consecință, a respins pretențiile aferente acestei perioade, ca fiind prescrise; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.033,74 lei precum și cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei (onorariu de expert); a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 57.211,5 lei precum și a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.260,23 lei (taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu de expert); a dispus compensarea creanțelor reciproce dintre părți și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 28.437,99 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția prescripției extinctive, că prin cererea principală, formulată de reclamanta Primăria Sectorului 5 București, aceasta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlul de chirie, majorări și penalități de întârziere, precum și cote de întreținere aferente perioadei 01.06.2003-31.12.2006 iar în raport cu data introducerii acțiunii, 4.01.2007, și potrivit art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune s-a prescris.

Pentru aceste motive, în baza textelor legale citate, prima instanță a admis excepția prescripției extinctive, astfel cum a fost formulată și a respins ca fiind prescrise pretențiile aferente perioadei 01.06.2003-17.10.2003.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin decizia comercială nr. 408 din 1 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a reținut, cu putere de lucru judecat, că este aplicabil în raporturile dintre părți cuantumul chiriei stabilit prin actul adițional la contract încheiat la 10.11.1997, adică 9.556.249 ROL (955,62 RON).

S-a mai constatat că prin sentința comercială nr. 14340 din 17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2008, s-a reținut că, potrivit deciziei comerciale nr. 408/2004 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2004, cuantumul chiriei lunare a fost în sumă de 9.556.249 ROL pentru perioada 1.12.1997-31.12.2002, după 1.01.2003 operând tacita relocațiune, cuantumul chiriei fiind indexat cu coeficientul stabilit de Primăria Mun. București și fiind aplicabil în continuare în raporturile dintre părți având în vedere faptul că nu s-ar fi dovedit că ar fi intervenit vreo modificare a contractului prin acordul ambelor părți.

În raport cu probatoriul administrat, prima instanță a obligat pârâta la plata sumei de 31.033,74 lei cu titlu de chirie aferentă perioadei noiembrie 2003-decembrie 2006, dobânzi de întârziere și penalități de întârziere calculate până la data de 31.07.2007.

Față de capătul de cerere privind cotele de întreținere, prima instanță a reținut că, potrivit precizărilor depuse de reclamantă la solicitarea instanței, temeiul pretențiilor sale îl constituie pct. 4.2 din actul adițional la contractul de închiriere nr. 17117 din 30 noiembrie 1992, potrivit căruia, începând cu 1.12.1997, chiria este de 9.556.249 lei lunar calculată pe metru pătrat în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, urmând a se modifica ori de câte ori actele normative o vor impune.

În ceea ce privește plata cheltuielilor de întreținere privind utilitățile: apă, canal, gaze, energie electrică, salubritate și telefoane, s-a convenit că se va plăti de chiriaș ca și până în prezent.

Analizând contractul de închiriere nr. 17.117 din 30 noiembrie 1992, prima instanță a constatat că acesta nu conține vreun criteriu de determinare a sumelor datorate de chiriaș cu titlul de cheltuieli de întreținere.

S-a reținut că reclamanta a detaliat pretențiile sale și a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 2.466,79 lei reprezentând cote de întreținere restante aferente perioadei 1.06.2003-31.12.2006, atașând precizărilor sale un mod de calcul, însă acest mod de calcul nu conține nicio referire la izvorul pretențiilor sau la criteriul de individualizare a acestora.

Mai mult, s-a reținut că reclamanta a mai atașat precizărilor, adrese însoțite de modul de calcul al sumelor pretins datorate în fiecare lună de pârâtă, pe care le-a transmis acesteia și prin care îi comunica cuantumul sumelor datorate cu titlul de contravaloare cotă de întreținere, înscrisuri ce au fost întocmite în baza unor facturi emise de B. care nu au fost indicate însă în mod expres și nici nu au fost depuse la dosarul cauzei.

Pentru aceste motive, în lipsa documentelor primare pe baza cărora a fost calculat consumul de apă al pârâtei (facturile emise de B.), prima instanță a respins ca neîntemeiate pretențiile cu titlu de cote de întreținere ale reclamantei.

Totodată, având în vedere caracterul accesoriu, dar și prevederile pct. 4.4 din actul adițional, potrivit căruia în caz de întârziere la plata chiriei, chiriașul va suporta penalizări conform legislației în vigoare, au fost respinse ca neîntemeiate și pretențiile reclamantei cu titlu de majorări de întârziere și penalități aferente cotelor de întreținere.

Față de cererea reconvențională, prima instanță a reținut că pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 21.945,92 lei (24.987,62 lei în urma reactualizării), sumă datorată în baza sentinței comerciale nr. 14340 din 17 decembrie 2009 (Dosar nr. x/3/2007), și la plata sumei de 27.273,71 lei (32.223,88 lei în urma reactualizării), sumă datorată în baza deciziei comerciale nr. 408 din 1 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2004 (Dosar nr. x/3/2012).

S-a mai reținut că reclamanta-pârâtă nu a făcut dovada achitării sumelor datorate în baza titlurilor executorii arătate, însă, în apărare față de cererea reconvențională, reclamanta-pârâtă a solicitat respingerea acesteia ca tardiv formulată sau ca neîntemeiată. Prin încheierea de la termenul din 15.11.2012, instanța a admis excepția tardivității depunerii cererii reconvenționale, însă părțile au consimțit ca cererea reconvențională să fie soluționată împreună cu cererea principală.

Pentru aceste motive, în baza probatoriului administrat, s-a constatat că Primăria Sectorului 5 București îi datorează pârâtei-reclamante suma de 57.211,50 lei (24.987,62 + 32.223,88).

Fiind în culpă procesuală, reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 3.260,23 lei, din care suma de 2.760,23 lei reprezintă taxa de timbru și timbrul judiciar aferente sumei de 57.211,50 lei, iar suma de 500 lei reprezintă onorariu expert achitat de pârâta-reclamantă.

În baza art. 1143 C. civ., prima instanță a compensat datoriile reciproce dintre părți și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 28.437,99 lei.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta-pârâtă Primăria Sectorului 5 București a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 464/A din 19 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința atacată în sensul respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâta-reclamantă SC A. SRL și s-au menținut celelalte dispoziții.

În motivarea acestei soluții, în ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a acțiunii principale, prin admiterea numai în parte, instanța de apel a reținut că aceasta nu este fondată.

Astfel, s-a reținut că reclamanta a susținut fără nicio justificare că prima instanță ar fi reținut, în raport cu concluziile expertizei, că s-a pornit calculul de la suma de 344.353,01 lei, iar nu de la suma de 369.005,22 lei la care și-a precizat reclamanta pretențiile, în condițiile în care prima instanță nu a reținut în niciun fel ceea ce pretinde apelanta în cuprinsul considerentelor propriu-zise pe care le-a avut în vedere pentru darea soluției referitoare la excepția prescripției și, respectiv, la acțiunea principală și cererea reconvențională.

De asemenea, s-a mai constatat că în mod greșit a susținut reclamanta că tribunalul a reținut în mod nelegal pornirea în mod valabil a calculelor în expertiza contabilă de la o chirie lunară în cuantum de 955,62 lei, deoarece, după cum arată apelanta, acest cuantum ar fi fost stabilit în mod greșit prin decizia civilă nr. 408 din 02 octombrie 2004 pentru trimestrul IV al anului 2002 (lunile octombrie-decembrie), în urma aplicării coeficienților de indexare până la acel moment, pentru a putea fi avut în vedere la pornirea calculelor începând cu luna următoare - ianuarie 2003, în condițiile în care, în realitate la acel moment, în urma indexărilor anterioare cuantumul chiriei lunare ajunsese la 5.063,37 lei, iar pe de altă parte acceptarea cuantumului de 955,62 lei ar fi contrară dispozițiilor din contractul de închiriere care prevăd indexarea succesivă a chiriei lunare.

Or, expertul contabil a pornit calculele privind chiria pentru perioada parțială din executarea contractului de închiriere în cauză, pentru care a fost solicitată prin acțiunea principală în această cauză, stabilind în primul rând cuantumul la care în urma indexării succesive anterioare a ajuns chiria în mod legal pentru prima lună din perioada avută în vedere de reclamantă în cauză.

În acest sens nu putea fi avut în vedere modul de calcul bazat tot pe indexări la care a recurs reclamanta din moment ce prin decizia nr. 408 din 02 octombrie 2004 s-a stabilit, deja, cuantumul necesar lunar al chiriei, cu autoritate de lucru judecat, într-o altă cauză privind aceleași părți și același gen de pretenții ale reclamantei, dar pentru o altă perioadă, imediat anterioară perioadei la care se referă acțiunea principală în cauza de față și tot pe criteriul indexărilor succesive, iar înfrângerea principiului autorității de lucru judecat (sau cel puțin al puterii de lucru judecat) iese din discuție.

În raport cu acest motiv de apel nefondat, sentința atacată, sub aspectul dispozițiilor de admitere a excepției prescripției și respingerii pretențiilor reclamantei pentru perioada 01.06.2003-17.10.2003, de admitere în parte a acțiunii principale cu obligarea pârâtei la plata sumei de 31.033,74 lei, reprezentând chirie restantă, dobânzi și penalități de întârziere calculate până la 31.07.2007 și a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, s-a apreciat a fi temeinică și legală.

În ceea ce privește motivul de apel prin care s-a criticat soluția de admitere în parte a cererii reconvenționale, instanța de apel a apreciat că este fondat, considerându-se că înțelesul formulării motivului de apel în discuție este în sensul susținerii în cuprinsul acestuia de către apelantă atât a respingerii cererii reconvenționale ca urmare a depunerii ei tardiv, cât și pentru că este neîntemeiată.

În privința tardivității depunerii cererii reconvenționale, s-a apreciat că soluția primei instanțe este legală deoarece atât pârâta, cât și reclamanta au solicitat judecarea acesteia împreună cu cererea principală, neputându-se face abstracție de efectul prevăzut legal în mod expres pentru ipoteza intervenirii consimțământului ambelor părți în sensul respectiv.

Pe fondul cererii reconvenționale, instanța de apel a constatat că se impunea a fi apreciată ca neîntemeiată, reținându-se, în esență, că prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat să se dispună compensarea judecătorească, iar nu să se constate intervenită compensarea legală, în condițiile în care formularea în acest din urmă sens nu este suficient susținută și probată și, de altfel, ar fi contradictorie, deoarece conform precizării cererii reconvenționale se au în vedere pentru compensare două debite „actualizate”, în condițiile în care se solicită constatarea compensării la data scadențelor. Tot în raport cu modul în care s-a solicitat compensarea, s-a constatat că pârâta nu a clarificat diferențele existente între debitul ce îi este datorat de reclamantă în conformitate cu dispozitivul deciziei civile nr. 408 din 01 octombrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. x/2004 al Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și suma indicată a-i fi datorată în cererea reconvențională în baza aceluiași titlu și nu justifică de ce solicită compensarea acestui debit și în cauza de față deși debitul respectiv a constituit deja, în mod expres, obiectul compensării dispuse prin sentința comercială nr. 14340 din 17 decembrie 2009.

În privința sumei de 21.945,92 lei datorată de reclamantă pârâtei în final, s-a reținut că în urma compensării în baza sentinței civile nr. 14340 din 17 decembrie 2009, compensarea cu creanța pe care o dobândește reclamanta în cauza de față nu s-ar putea dispune decât în raport cu data la care devine scadentă aceasta din urmă, pentru că așa a solicitat pârâta compensarea și la valoarea reală, actualizată la această dată a sumei de 21.945,92 lei, or, în privința actualizării valorii creanței pârâta nu și-a probat cererea în mod corespunzător.

Instanța de apel a exclus posibilitatea dispunerii compensării judecătorești numai în parte pentru valoarea creanței la care se referă sentința nr. 14340 din 17 decembrie 2009 și pentru că astfel ar însemna să lipsească reclamanta, o instituție publică, de valoarea actualizată a chiriei restante. De altfel, în raport cu acest aspect, instanța a considerat că nu numai pârâta, ci ambele părți nu justifică în mod temeinic un interes legitim în a solicita și consimți în mod succesiv, începând cu 2007, compensarea judecătorească a datoriilor reciproce care pentru reclamantă reprezintă chiria restantă pentru care obține periodic hotărâri judecătorești, iar pentru pârâtă valoarea despăgubirilor pentru îmbunătățirile aduse spațiului comercial, reducând executarea contractului de închiriere numai la atât.

Prin urmare, în raport cu considerentele arătate, sentința apelată a fost apreciată a fi netemeinică și nelegală în privința dispozițiilor de admitere a cererii reconvenționale referitor atât la constatarea obligării reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 57.211,5 lei, cât și cu privire la compensarea debitelor reciproce dintre părți, inclusiv cele reprezentând cheltuielile de judecată.

În consecință, instanța de apel a admis apelul reclamantei Primăria Sector 5 București și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, atât cu privire la constatarea obligării reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 57.211,5 lei, cât și cu privire la compensarea creanțelor reciproce dintre părți, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei sus-menționate, au declarat recurs ambele părți.

Recursul reclamantei Primăriei Sector 5 București:

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte, a deciziei civile atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii sale, astfel cum a fost formulată și precizată și obligarea pârâtei-reclamante SC A. SRL la plata sumei de 369.005,22 lei, reprezentând contravaloarea chiriei restante pentru perioada 01.06.2003-31.12.2006, cote de întreținere și majorări de întârziere neachitate, aferente aceleiași perioade, sume datorate în baza contractului închiriere nr. 17117 din 30 noiembrie 1992 și a actului adițional nr. 1 din 19 noiembrie 1997.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat de d-na expert contabil C., a reținut ca s-a pornit calculul de la suma de 344.353,01 lei reprezentând pretențiile sale, și nu de la suma de 369.005,22 lei precizată la termenul de judecată din 02.02.2007.

De asemenea, a susținut că s-a reținut în mod eronat de către instanța de fond faptul că în baza deciziei comerciale nr. 408 din 2 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, la stabilirea chiriei aferente lunii noiembrie 2003, se are în vedere chiria lunară achitată de pârâtă pentru trimestrul IV 2002, respectiv suma de 955,62 lei/lună, calculele efectuate în raportul de expertiză pornind de la această sumă.

A mai arătat recurenta că instanța de fond nu a ținut cont de obiecțiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză contabilă neluând în considerare metoda de calcul prin care s-a ajuns la chiria pe care trebuia să o plătească pârâta-reclamantă SC A. SRL la un moment dat și anume că aceasta rezultă din aplicarea succesivă (trimestrial) a unui coeficient de indexare stabilit de Direcția de Venituri a Primăriei Municipiului București, conform adreselor aflate la dosarul cauzei.

A precizat recurenta-reclamantă că, la data de 01.01.2003, chiria ajunsese prin indexări succesive, la suma de 5.063,37 RON, potrivit dispozițiilor art. 3 din contract și că potrivit prevederilor contractuale, chiria aferentă fiecărei perioade rezultă dintr-o succesiune de indexări trimestriale, iar pârâta-reclamantă, prin semnarea contractului de închiriere și a actului adițional, și-a asumat obligația de plată a chiriei, dar nu într-un cuantum fix (de 9.556.249 ROL), ci într-un cuantum ce s-a modificat, prin indexări succesive, în baza H.C.G.M.B. nr. 119 din 25 noiembrie 1993, cu privire la indexarea tarifelor de închiriere pentru suprafețele cu altă destinație decât aceea de locuință, modificată și completată prin H.C.G.M.B. nr. 58 din 18 aprilie 1996.

În fine, a arătat recurenta-reclamantă că reținerea de către instanță a unui cuantum de 955,62 lei/lună, într-o cauză ce a avut ca obiect obligarea la plata chiriei pentru o altă perioadă, nu are relevanță, întrucât, practica judiciară nu este izvor de drept, iar a se lua în considerare ca nivel al chiriei aceeași sumă de 955,62 lei/lună, ar însemna că instanțele ar ignora prevederile contractuale și actele normative în vigoare.

Recursul pârâtei SC A. SRL:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, desființarea în parte a hotărârii ce a fost dată cu interpretarea greșita a actului dedus judecații și menținerea sentinței primei instanțe.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă a arătat că prin cererea de apel, reclamanta Primăria Sectorului 5 a criticat admiterea cererii reconvenționale numai sub aspectul tardivității fără a invoca și motive pe fondul cauzei. Cu toate acestea, în mod greșit, instanța de apel a interpretat motivul de apel în sensul că s-ar fi formulat critici atât pe aspectul tardivității cererii reconvenționale cât și pe fondul acesteia.

A susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel a apreciat în mod greșit că cererea reconvențională este neîntemeiată, reținând că sumele pretinse a se compensa, nu sunt clarificate și totodată că prin cererea reconvențională pârâta solicita să se dispună compensarea judecătorească, iar nu să se constate intervenită compensarea legală, în condițiile în care formularea în acest din urmă sens nu este suficient susținută și probată și, de altfel, ar fi contradictorie, deoarece conform precizării cererii reconvenționale se au în vedere pentru compensare două debite „actualizate”, în condițiile în care se solicită constatarea compensării la data scadențelor.

A arătat recurenta-pârâtă că o astfel de solicitare nu se regăsește în cuprinsul cererii reconvenționale, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 49.219.63 lei reprezentând contravaloarea despăgubirilor actualizate la zi (data cererii reconvenționale) cu indicele de inflație, compensarea datoriile reciproce ale părților, obligarea reclamantei-pârâte la plata diferenței rezultate în urma compensării și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

A mai arătat recurenta-pârâtă că, prin reactualizarea sumelor cu indicele de inflație până la data depunerii cererii reconvenționale, rezultă următoarele sume: suma de 27.273,71 lei reactualizată cu indicele de 18,15% = 32.223,88 lei, suma de 21.945,92 lei reactualizată cu indicele de 13,86% = 24.987,62 lei.

Cu privire la lămurirea întinderii sumei datorate de către reclamanta-pârâtă, a arătat că la data formulării cererii ce face obiectul prezentului dosar, SC A. SRL datora Primăriei Sectorului 5 cu titlu de chirie, majorări și penalități de întârziere pentru perioada 01.10.2003-30.09.2006 suma de 78.635,51 lei, din care a achitat cu ordinul de plată nr. 01 din 04 iulie 2006 suma de 51.361,80 lei rămânând o diferență de achitat de 27.273,71 lei.

În același timp, reclamanta-pârâtă Primăria Sectorului 5 datora SC A. SRL suma de 79.539,41 lei, reprezentând diferența neachitată din suma stabilită prin decizia comercială nr. 408 din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sumă aflată în executare conform Dosarului nr. x/2006 și actualizată cu indicele de inflație pentru perioada martie 2007-februarie 2009.

În continuare, a arătat recurenta-pârâtă că, prin sentința nr. 8746 din 3 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, au fost compensate datoriile reciproce până la concurența cotităților disponibile, fără ca instanța să indice până la concurența cărei sume s-au compensat datoriile însă prin sentința nr. 14340 din 17.12.2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă Primăria Sector 5 București, a admis cererea reconvențională precizată, a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 34.227,70 lei, reprezentând contravaloare chirie, cote întreținere, majorări pentru perioada 1.01.2007-31.03.2008, a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de 53.420.77 lei, contravaloare despăgubiri, a compensat datoriile reciproce ale părților și a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de 19.193,09 lei despăgubiri și a sumei de 2752,83 lei cheltuieli de judecată către parata-reclamantă. Ca atare, în cea de-a doua cauză privind perioada 01.01.2007-30.03.2008, instanța a dispus compensarea sumelor datorate reciproc, pornind de la suma de 53.420,77 lei și nu de la suma de 79.539,41 lei, deoarece a avut în vedere și suma de 27.273,71 lei care se compensase prin sentința nr. 8746 din 3 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sentință care la momentul pronunțării nu fusese casată.

Hotărârea din cea de-a doua cauză, sentința nr. 14340 din 17.12.2009 a rămas definitivă și irevocabilă în forma inițială, atât apelul cât și recursul au fost respinse ca neîntemeiate, iar sentința nr. 8746 din 3 iunie 2009 a fost casată fără ca suma de 27.273,71 lei compensată prin această hotărâre să fie reîntregită la suma totală de 79.539,41 lei pe care Primăria sectorului 5 o datora.

În final, a arătat recurenta-pârâtă că având în vedere că de la data promovării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze și până în prezent, Primăria Sectorului 5 nu a achitat nicio sumă de bani care să stingă creanța de 79.539,41 lei, și că singura sumă a fost compensată prin sentința nr. 14340, respectiv suma de 34.227,70 lei, diferența rezultată rămâne în continuare de achitat, și anume suma solicitată spre a fi compensată.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul recurentei-reclamante Primăria Sector 5 București este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 3021 și art. 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, cu referire la faptul că suma datorată cu titlu de chirie lunară a fost supusă indexărilor succesive cuprinse în actele normative în vigoare și nu cum greșit s-a raportat instanța de fond la suma de 955,62 lei/lună stabilită într-o cauză ce a avut ca obiect obligarea la plata chiriei pentru o altă perioadă.

Astfel cum s-a precizat anterior, obiectul controlului de legalitate îl constituie doar dezlegarea dată de instanța de apel, or, din modalitatea de redactare a memoriului de recurs rezultă că recurenta face referire la soluția primei instanțe care nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Distinct de această chestiune, Înalta Curte reamintește că criticile asupra unor elemente ce țin de administrarea probelor și de stabilirea situației de fapt, care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat, nu pot fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Astfel cum lesne se poate observa, recurenta-pârâtă redă istoricul cauzei și susținerile formulate în fața instanțelor de fond cu privire la derularea relațiilor contractuale și a litigiilor dintre părți, neformulând veritabile critici care să vizeze nelegalitatea hotărârii instanței de control judiciar din perspectiva temeiului de drept menționat, împrejurare ce face imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Așadar, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul curții de apel, or, este evident că motivele invocate exced cadrului legal sus enunțat și au făcut obiectul analizei instanțelor de fond.

De altfel, toate aspectele invocate în susținerea acestui motiv au fost invocate de parte și în cuprinsul apelului declarat în ciclul procesual anterior, Curtea de Apel București reținând cu acest prilej în cuprinsul deciziei civile nr. 317 din 01 octombrie 2013 doar criticile referitoare la neanalizarea cererii principale privitoare la plata cotelor de întreținere, doar această situație generând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În acest context, se constată că argumentele recurentei-reclamante nu relevă nicio încălcare sau aplicare greșită a legii de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

Recursul recurentei-pârâte SC A. SRL este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 21.945,92 lei (24.987,62 lei în urma reactualizării), sumă datorată în baza sentinței comerciale nr. 14340 din 17 decembrie 2009, și la plata sumei de 27.273,71 lei (32.223,88 lei în urma reactualizării), sumă datorată în baza deciziei comerciale nr. 408 din 1 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2004.

Deși asupra excepției tardivității s-au pronunțat ambele instanțe în mod legal, reținând că părțile au consimțit la judecarea acesteia împreună cu cererea principală, instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a depășit limitele învestirii, în sensul extinderii motivelor de apel la fondul cererii reconvenționale, în condițiile în care criticile formulate de reclamantă vizau doar soluția dată excepției tardivității depunerii cererii reconvenționale.

Mai mult, în raport cu faptul că sumele solicitate de pârâta-reclamantă au ca izvor două titluri executorii reprezentate de cele două hotărâri judecătorești menționate, argumentul instanței de apel potrivit căruia ambele părți nu justifică în mod temeinic un interes legitim în a solicita și consimți în mod succesiv, începând cu 2007, compensarea judecătorească a datoriilor reciproce, reducând executarea contractului de închiriere numai la atât, apare ca străin de natura cauzei.

Această concluzie se impune pe de o parte având în vedere că o eventuală lipsă a interesului celor două părți în formularea cererii principale, respectiv a cererii reconvenționale, nu a fost pusă în discuție și pe de altă parte, existența unor debite reciproce justifică pe deplin compensarea acestora.

Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recursul pârâtei-reclamante SC A. SRL va fi admis, cu consecința modificării deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta-pârâtă Primăria Sector 5 București împotriva sentinței civile nr. 1993 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Primăria Sector 5 București împotriva deciziei civile nr. 464/A din 19 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva aceleiași decizii.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1993 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2016.