ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1219/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1219/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1219/2016

Ședința publică de la

28 iunie

2016

Asupra recursurilor de

față, constată următoarele:

Judecata în fața primei

instanțe.

Cererile părților

și sentința Tribunalului Iași, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal.

Prin cererea înregistrată la 02 martie 2012 pe rolul

Tribunalului Iași, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe

pârâtele CN B. SA și CN B. SA - Sucursala C., solicitând obligarea

acestora la plata sumei totale de 506.186,28 lei, dintre care 329.072,69 lei

reprezintă daune contractuale, 59.650,58 lei - penalități, iar

117.463,01 lei reprezintă indexarea anuală a ratei chiriei.

În motivare, reclamanta a

arătat că a încheiat cu pârâta CN B. SA - Sucursala C. contractul de

închiriere din 24 iulie 2009, în temeiul căruia i-a transmis dreptul de

folosință asupra unui spațiu comercial situat în Iași, jud.

Iași, compus din teren și clădire de birouri, pentru o

perioadă de 3 ani. A mai arătat că anterior împlinirii

termenului locațiunii, la 01 noiembrie 2011, pârâtele au denunțat

unilateral contractul și au sistat plata chiriei.

Invocând clauza cuprinsă

în art. 8.2 din contract, potrivit căreia în cazul în care locatarul

denunță convenția, se obligă să plătească o

sumă egală cu chiria pentru 6 luni, autoarea cererii de chemare în

judecată a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 329.072,69 lei,

cu titlu de daune contractuale, reprezentând chiria aferentă unei perioade

de 6 luni.

De asemenea, prevalându-se de

clauza penală înscrisă la art. 5.1 din contract, reclamanta a pretins

suma de 59.650,58 lei, cu titlu de penalități de întârziere.

În ceea ce privește

indexarea ratei chiriei, reclamanta a invocat art. 3.2 din contract.

La data de 30 martie 2012,

pârâta CN B. SA - Sucursala C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea cererii, arătând că raporturile contractuale

dintre părți au încetat la 31 octombrie 2011, ca efect al

notificării sale, emisă în considerarea nulității absolute

a contractului pe care a constatat-o motivat de lipsa capacității

reclamantei de a încheia astfel de convenții.

În dezvoltarea acestei teze, a

susținut că reclamanta nu avea în obiectul său de activitate

închirierea sau subînchirierea unor imobile, dar și faptul că nu avea

dreptul de a transmite folosința imobilului situat în Iași, jud.

Iași, întrucât proprietarii D. și E. încheiaseră cu F., la data

de 01 septembrie 2009, un contract de comodat, iar comodatarul nu putea să

împrumute, la rândul său, folosința bunului unei alte persoane.

De asemenea, pârâta a mai

arătat că, în urma notificării, a predat spațiul, fiind

încheiat procesul-verbal de predare-primire, pe care D-na G., administratorul

reclamantei, a refuzat să-l semneze, motiv pentru care s-a procedat la

comunicarea acestuia prin executor judecătoresc. În aceeași ordine de

idei, a precizat că a sesizat organele de poliție din Iași

asupra faptului că începând cu data eliberării spațiului, 31

octombrie 2011, nu mai asigură paza obiectivului.

Cu toate acestea, pârâta a

susținut că reclamanta a continuat să emită facturi pentru

chirie, pe care le-a refuzat însă la plată.

La 06 iunie 2012, F. a depus

la dosar o cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat

obligarea pârâtei CN B. SA la plata sumei de 439.506 lei, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a spațiului situat în

Iași, jud. Iași.

În motivare, a arătat

că, deși a denunțat unilateral contractul, pârâta nu a predat

spațiul către SC A. SRL, așa încât nici aceasta din urmă nu

i l-a putut preda, aspect de natură a o împiedica în exercitarea

folosinței, dobândite în urma încheierii contractului de comodat cu

proprietarul imobilului. A mai precizat că a încheiat cu SC A. SRL un

contract de închiriere, având acceptul proprietarului, iar în aceste

condiții, contravaloarea lipsei de folosință ar trebui să

fie raportată la nivelul chiriei pe care pârâta nu a achitat-o

reclamantei, care, la rândul său, urma să i-o remită; a mai

pretins actualizarea sumei cu rata inflației.

Și numitul D. a formulat

cerere de intervenție în nume propriu, prin care a solicitat obligarea

pârâtei CN B. SA la plata sumei de 7.000 lei, reprezentând daune pentru

degradarea spațiului folosit de pârâtă în temeiul contractului

încheiat cu SC A. SRL.

În motivare, a arătat

că ulterior denunțării unilaterale a convenției, pârâta nu

a procedat la predarea spațiului, așa încât nici SC A. SRL nu a fost

în măsură să îl predea locatorului F., situație în care a

intrat în posesia imobilului la data de 26 aprilie 2012, ocazie cu care a

constatat degradările produse.

În ședința

publică de la 19 septembrie 2012, F. a depus precizări la cererea sa

de intervenție, prin care a solicitat obligarea SC A. SRL la plata sumei

de 152.000 de lei, reprezentând chirie parțială și a

penalităților, în cuantum de 80.000 de lei.

În motivare, a arătat

că a închiriat imobilul către SC A. SRL, care a procedat la

subînchirierea sa către CN B. SA A mai precizat că suma stabilită

cu titlu de chirie, în raportul său contractual cu SC A. SRL, se ridica la

5.800 euro lunar, iar în fapt, această societate îi achita chiria atunci

când încasa chiria, la rândul său, în baza contractului de subînchiriere.

Cum acesta din urmă a

fost denunțat unilateral și pârâta nu a predat spațiul, nici SC

A. SRL nu i-a putut preda imobilul, iar această situație a durat

până la 26 aprilie 2012.

De aceea, a solicitat

obligarea SC A. SRL la plata chiriei și a penalităților

stabilite contractual.

Prin încheierea de la 12

decembrie 2012, prima instanță a admis în principiu ambele cereri de

intervenție.

În urma administrării

probelor, intervenienta F. și-a majorat câtimea obiectului cererii până

la sumele de la 334.372 lei - chirie și 172.769 lei, penalități.

Prin sentința nr. 259 din

11 iunie 2014, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantei, a obligat

pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 329.072,69 lei,

echivalent a 6 chirii, a respins cererea de intervenție formulată de

către intervenienta F., în contradictoriu cu CN B. SA, a admis cererea de

intervenție formulată de intervenienta F., în contradictoriu cu SC A.

SRL, pe care a obligat-o, astfel, la plata sumelor de 152.000 de lei, cu titlu

de chirie și de 80.000 de lei, reprezentând penalități de

întârziere, a respins cererea de intervenție formulată de

intervenientul D., în contradictoriu cu CN B. SA, a dispus restituirea

către intervenienta F. a sumei de 1.320 de lei, achitată cu titlu de

taxă judiciară de timbru, a obligat pârâtele CN B. SA și CN B.

SA - Sucursala C. la plata către reclamanta SC A. SRL a sumei de 7.500 de

lei, reprezentând cheltuieli de judecată; de asemenea, a obligat

reclamanta-pârâtă SC A. SRL la plata către intervenienta F. a sumei

de 6.000 de lei, cu același titlu.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut

că intervenientul D. este proprietarul terenului în suprafață de

3.058 mp, situat în Iași, jud. Iași, iar construcțiile aflate pe

acest teren se află în proprietatea comună a intervenientului și

a soției sale, E., prin cumpărare de la SC H. SRL, ca efect al

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 august 2009 de

B.N.P., I.

A mai reținut și

că în ziua dobândirii proprietății clădirilor, 11 august 2009,

intervenientul D. a încheiat cu SC J. SRL contractul de comodat nr. 68, prin

care i-a transmis folosința gratuită asupra imobilului situat în

Iași, jud. Iași, pentru perioada cuprinsă între 12 august 2009

și 31 august 2009.

În ziua următoare

împlinirii termenului, adică la 01 septembrie 2009, intervenientul D. a

încheiat cu intervenienta F. contractul de comodat nr. 66, prin care i-a

transmis acesteia folosința gratuită a imobilului situat în

Iași, jud. Iași, pentru o perioadă de 3 ani.

În aceeași zi, F. a

încheiat un contract de subînchiriere cu SC A. SRL, prin care i-a transmis

dreptul de folosință asupra imobilului, pentru o perioadă de 3

ani, în schimbul unei chirii lunare de 5.800 de euro.

Prima instanță a mai

reținut că la 24 iulie 2009, anterior dobândirii de către D. a

dreptului de proprietate asupra imobilului, între SC A. SRL și CN B. SA -

Sucursala Direcția Regională de Poștă Iași a fost

încheiat contractul de închiriere nr. 12, prin care celei din urmă i-a

fost transmis dreptul de folosință asupra imobilului situat în

Iași, jud. Iași, pentru o perioadă de 3 ani, în schimbul unei

chirii lunare de 8,7 euro/mp de construcție și 2,5 euro/mp de teren.

Anterior, imobilul fusese

închiriat de către SC H. SRL către SC J. SRL, prin contractul din 05

iulie 2007, iar aceasta din urmă subînchiriase spațiul către SC

A. SRL, prin contractul din 15 iulie 2007.

Având în vedere succesiunea

contractelor, tribunalul a apreciat că la data de 24 iulie 2009, SC A. SRL

avea capacitatea deplină de a contracta și de a transmite

folosința imobilului, dincolo de faptul că pârâta nu ar fi putut

să constate de la sine putere nulitatea contractului, un asemenea aspect

fiind atributul exclusiv al instanțelor judecătorești.

Examinând cererea

principală, prima instanță a notat că pârâta a procedat la

denunțarea unilaterală a contractului și a predat spațiul

la 31 octombrie 2011, ocazie cu care a fost încheiat procesul-verbal de

predare-primire, pe care D-na G., administratorul reclamantei, a refuzat

să-l semneze, deși a fost de față la sediul imobilului. A

mai luat act și că pârâta a sesizat organele de poliție, asupra

faptului că începând cu data de 31 octombrie 2011 nu mai asigură paza

obiectivului.

În continuare, tribunalul a

reținut că potrivit art. 8.2 din contract, în cazul

denunțării unilaterale, locatarul se obligă la plata unei sume

egale cu chiria pentru 6 luni, motiv pentru care, dând eficiență

acestei clauze, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de

329.072,69 lei, cu titlu de daune contractuale. În acest context, instanța

de fond a apreciat că natura juridică a clauzei înscrise la art. 8.2

este cea a unei veritabile clauze penale, prin care părțile

contractante au înțeles să determine anticipat întinderea

prejudiciului în caz de neexecutare și, cum nu a fost prevăzută

posibilitatea acordării unor majorări sau penalități ori

actualizarea sumei cu rata inflației, a stabilit că suma pe care

pârâtele o datorează cu titlu de daune pentru denunțarea

arbitrară a contractului este limitată la echivalentul a 6 chirii

lunare.

În urma analizării

cererii de intervenție formulată de intervenienta F. în

contradictoriu cu CN B. SA, tribunalul a respins-o, reținând că între

aceste două părți nu au existat raporturi contractuale.

În schimb, a admis cererea de

intervenție formulată de aceeași parte, în contradictoriu cu SC

A. SRL, notând că, independent de modalitatea în care s-a derulat

contractul dintre părțile originare ale litigiului, cel încheiat

între F. și SC A. SRL și-a produs efectele, așa încât

părțile sale erau ținute să-și îndeplinească în

mod corespunzător obligațiile asumate.

În ceea ce privește

cererea de intervenție formulată de intervenientul D., prima

instanță a subliniat că nici între acesta și CN B. SA nu

există raporturi contractuale, așa încât eventualele despăgubiri

pentru degradări pot fi pretinse numai în succesiunea încheierii

contractelor.

Separat, a notat și

că probele nu au relevat că pârâta CN B. SA ar fi adus degradări

spațiului închiriat, nici că imobilul nu era deja degradat atunci

când a fost cumpărat de către intervenientul D.

Prin Încheierea nr. 48 din 07

august 2014, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de intervenienta F.

și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul

sentinței civile nr. 259 din 11 iunie 2014, în sensul că suma pe care

reclamanta-pârâtă SC A. SRL este obligată să o

plătească intervenientei este 334.372 lei, cu titlu de chirie și

172.769 lei - penalități, în loc de 152.000 lei chirie și 80.000

lei - penalități.

Apelurile. Decizia

instanței de prim control judiciar;

Apelurile promovate au fost

soluționate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia

nr. 347 din 28 septembrie 2015; astfel, au fost respinse apelurile declarate de

CN B. SA, F. și D., a fost admis apelul formulat de către SC A. SRL

împotriva încheierii din 07 august 2014, care a fost schimbată în tot, în

sensul respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale, a fost admis

apelul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței tribunalului, care a fost

schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii de

intervenție formulată de intervenienta F., împotriva SC A. SRL; ca o

consecință, SC A. SRL a fost obligată la plata către

intervenientă a sumei de 33.778,88 euro, în echivalent în lei la data

plății, reprezentând chirie și a sumei de 6.953,04 euro, în

echivalent în lei la data plății, cu titlu de penalități de

întârziere; totodată, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013,

intervenienta F. a fost obligată să plătească suma de 7.582

lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă cererii de

intervenție formulate în contradictoriu cu CN B. SA; au fost păstrate

celelalte dispoziții ale sentinței, care nu contravin deciziei, iar

intervenienta F. a fost obligată la plata către SC A. SRL a sumei de

2.651 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, cu privire la apelul declarat de CN B. SA,

care a negat capacitatea reclamantei SC A. SRL de a încheia contractul de

închiriere, că, din succesiunea actelor prin care s-a transmis, fie

gratuit, fie oneros, folosința imobilului situat în Iași, jud.

Iași, rezultă că SC A. SRL avea capacitatea deplină de a

contracta și de a transmite folosința spațiului. Pe de altă

parte, instanța de prim control judiciar a înlăturat și critica

acestei apelante, derivată din pretinsa încălcare a principiului

specialității capacității de exercițiu, reținând

că, așa cum rezultă din certificatul constatator din 24

octombrie 2011 emis de către Oficiul Registrului Comerțului de pe

lângă Tribunalul Iași, în obiectul de activitate al SC A. SRL

intră și închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare

proprii sau închiriate (cod Caen).

În continuare, a reținut

că SC A. SRL și CN B. SA au încheiat contractul de închiriere din 24

iulie 2009, în care părțile, la art. 8.2, au agreat asupra unei

clauze potrivit căreia în cazul denunțării contractului de

către locatar, acesta se obliga la plata unei sume egale cu chiria pentru

6 luni. Curtea de apel a luat act că locatarul a comunicat locatorului,

prin notificarea din 13 octombrie 2011, denunțarea unilaterală a

contractului, așa încât, apreciind că a devenit operantă clauza

penală evocată mai sus, a considerat că dispoziția primei

instanțe, de a obliga pârâtele la plata unei sume egale cu chiria pe 6

luni, este temeinică și legală.

În acest context, a

înlăturat susținerea apelantei-pârâte CN B. SA, care a afirmat

că ar trebui ca instanța să aplice clauza penală numai în

coroborare cu pactul comisoriu de gradul IV înscris în art. 8.1.2 din contract,

notând că acest aspect a fost invocat pentru prima oară în apel, cu

încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând apelul declarat de SC

A. SRL, instanța de prim control judiciar a subliniat că prima

critică vizează greșita respingere a capetelor de cerere prin

care a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor de 59.650,58 lei, cu

titlu de penalități și de 117.463,01 lei, reprezentând indexarea

anuală a ratei chiriei, care au fost întemeiate pe clauzele cuprinse în art.

5.1, respectiv în art. 3.2 din contract.

Examinarea acestor clauze a

condus instanța de apel spre concluzia că ele nu sunt operante,

deoarece locatorul a încasat de fiecare dată chiria în avans; astfel,

chiria a fost achitată anticipat pentru primele 12 luni, iar apoi,

locatarul plătea până în ziua de 25 a lunii în curs chiria pentru

luna care succeda. De aceea, curtea de apel a considerat că nu au existat

întârzieri la plata facturilor până la momentul denunțării unilaterale

a contractului. În opinia instanței de prim control judiciar, această

împrejurare nu numai că este recunoscută de autoarea apelului

analizat, dar rezultă din cuprinsul cererii de intervenție

formulată de către F., în contradictoriu cu SC A. SRL, când

intervenienta a arătat că atât timp cât SC A. SRL îi achita chiria la

momentul la care o încasa de la CN B. SA, pretențiile sale vizează

doar intervalul cuprins între 01 noiembrie 2011-26 aprilie 2012, adică

între denunțarea contractului și preluarea spațiului de

către proprietar.

În considerarea acestor

argumente, curtea de apel a apreciat că pretențiile la plata sumei de

59.650,58 lei, cu titlu de penalități de întârziere, datorate pe

temeiul art. 5.1 din contract, sunt nefondate, fiind în mod judicios respinse

de către prima instanță.

Cu argumente similare,

derivate din plata în avans a chiriei, a fost privită ca nefondată

și, ca atare, legal respinsă de tribunal, și cererea de obligare

a pârâtelor la plata unei sume pe temeiul art. 3.2 din contract, care prevedea

indexarea ratei chiriei la începutul fiecărui an calendaristic.

În acest context,

instanța de apel a notat că SC A. SRL a continuat să emită

facturi și ulterior eliberării spațiului, dar acestea au fost

refuzate la plată și înapoiate.

A doua critică a

apelantei SC A. SRL se referă la modalitatea de soluționare a cererii

de intervenție formulată de F.; s-a solicitat de către

apelantă, ca efect al admiterii apelului, în principal, anularea cererii

de intervenție ca netimbrată, iar în subsidiar, respingerea sa, ca

nedovedită.

Curtea de apel a apreciat util

să răspundă acestei critici concomitent cu analiza apelului

promovat de intervenientă, deoarece criticile vizează aceleași

chestiuni, respectiv nemotivarea de către judecătorul fondului a

hotărârii, pretinsa greșită stabilire a existenței a

două cereri de intervenție formulate de către F. și

greșita stabilire a cuantumului sumelor datorate cu titlu de chirie

și de penalități.

În ce privește pretinsa

încălcare de către tribunal a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că insuficienta motivare

a sentinței, chiar dacă ar fi stabilită, nu poate atrage

desființarea sa, dat fiind caracterul devolutiv al apelului; cu toate

acestea, a considerat că prima instanță a expus argumentele care

au condus la soluția adoptată și a precizat că motivarea

urmează a fi completată și, acolo unde este cazul,

rectificată.

În continuare, a notat că

pentru termenul de la 06 iunie 2012, F. a formulat o primă cerere de

intervenție prin care a solicitat obligarea pârâtelor CN B. SA și CN

B. SA - Sucursala C. la plata sumei de 439.506 lei, cu titlu de contravaloare a

lipsei de folosință, raportând-o la nivelul chiriei care nu a fost

achitată de către SC A. SRL.

Pentru această cerere de

intervenție, judecătorul fondului i-a pus în vedere intervenientei

să achite o taxă judiciară de timbru, în cuantum de 7.582 lei.

Curtea a mai luat act că

ulterior, pentru termenul de la 19 septembrie 2012, F. a formulat

„precizări la cererea de intervenție depusă la termenul

anterior”, prin care a solicitat obligarea, de această dată a

reclamantei SC A. SRL, la plata sumei de 152.000 lei, cu titlu de chirie

și a sumei de 80.000 lei, cu titlu de penalități, în temeiul

contractului de închiriere din 01 septembrie 2009.

În raport cu această

situație de fapt, instanța de prim control judiciar a reținut

că tribunalul a fost învestit cu soluționarea a două cereri de

intervenție distincte, cât timp pretențiile formulate, prin fiecare

dintre acestea, vizează societăți diferite și au izvor

diferit, așa încât a apreciat ca fiind pertinentă solicitarea SC A.

SRL vizând obligarea intervenientei la plata taxei judiciare de timbru

aferentă fiecărei cereri.

Cu toate acestea, contrar

susținerilor apelantei SC A. SRL, curtea de apel a constatat că F. a

achitat taxa judiciară de timbru datorată pentru cererea de

intervenție formulată în contradictoriu cu SC A. SRL.

Astfel, a notat că prin

încheierea din 19 septembrie 2012, prima instanță a constatat că

intervenienta F. datorează taxă judiciară de timbru în valoare

de 7.582 lei pentru cererea de intervenție formulată în

contradictoriu cu CN B. SA și CN B. SA - Sucursala C., așa cum se

stabilise deja la termenul de la 06 iunie 2012, iar ulterior, prin încheierea

din 31 octombrie 2012, tribunalul a constatat că intervenienta F.

datorează suma de 6.251 lei, pentru cererea de intervenție

formulată în contradictoriu cu SC A. SRL, de vreme ce în cuprinsul acestei

din urmă încheieri s-a menționat că taxa astfel calculată

este datorată pentru intervenția principală, astfel cum a fost

precizată. În continuare, curtea a luat act că intervenienta F. a

achitat, cu titlu de taxă judiciară de timbru, suma de 7.633 lei.

Prin încheierea din 30 aprilie

2014, tribunalul a constatat că intervenienta F. a achitat o taxă

judiciară de timbru în cuantum de 7.633 lei, deși datora, cu acest

titlu, numai 6.251 lei, însă prin încheierea de la 21 mai 2014, ca urmare

a faptului că intervenienta și-a majorat câtimea obiectului cererii

de intervenție pe care o formulase în contradictoriu cu SC A. SRL, prima

instanță a stabilit că taxa de timbru datorată este de

8.258 lei și i-a pus în vedere intervenientei să achite

diferența de 480 lei, pe care aceasta a plătit-o.

De aceea, instanța de

prim control judiciar a apreciat că a fost îndeplinită de către

intervenienta F. obligația de a timbra cererea de intervenție

formulată în contradictoriu cu SC A. SRL, nu însă și cea

formulată în contradictoriu cu CN B. SA și CN B. SA - Sucursala C.,

motiv pentru care, evocând dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, a

obligat-o pe aceasta să plătească taxa aferentă primei

cereri de intervenție, în cuantumul stabilit prin încheierea din 06 iunie 2012

a tribunalului, respectiv 7.582 lei.

Pe fondul apelului declarat de

SC A. SRL și al apelului declarat de F. sub aspectul modalității

în care prima instanță a soluționat cererea de intervenție

formulată în contradictoriu cu reclamanta, curtea de apel a constatat

că pretențiile acestei interveniente își au sorgintea în

contractul de subînchiriere din 01 septembrie 2009 încheiat cu SC A. SRL, în

temeiul căruia i-a transmis celei din urmă folosința imobilului

situat în Iași, jud. Iași, pentru o perioadă de 3 ani, în

schimbul unei chirii lunare de 5.800 de euro.

Acest contract a fost încheiat,

după ce intervenienta dobândise folosința imobilului cu titlu gratuit

de la proprietarul acestuia, D., în temeiul contractului de comodat din 01

septembrie 2009.

Instanța de prim control

judiciar a evocat clauzele cuprinse în art. 3.1 și art. 5.1 din contractul

de din 01 septembrie 2009 și a subliniat că acesta a continuat

să-și producă pe deplin efectele și după

denunțarea contractului din 24 iulie 2009, părțile contractante

rămânând ținute să-și îndeplinească obligațiile

asumate, în mod corespunzător.

În apel a fost

administrată proba cu expertiză contabilă, având ca obiective

stabilirea cuantumului chiriei datorate de către SC A. SRL intervenientei F.,

pentru perioada cuprinsă între 01 noiembrie 2011 și 26 aprilie 2012,

stabilirea plăților făcute de SC A. SRL și, în

eventualitatea în care au existat întârzieri la plată, calcularea

penalităților, din concluziile raportului reieșind că suma

datorată de SC A. SRL, cu titlu de chirie, este de 39.578,88 euro, din

care a fost achitată suma de 5.800 euro, rămânând așadar un rest

de plată de 33.778,88 euro. În ceea ce privește

penalitățile de întârziere, expertul a arătat că ele se

ridică la suma de 6.953,04 euro până la 26 aprilie 2012, respectiv la

42.437,08 euro, dacă sunt calculate până la data de 08 iunie 2015.

Dacă sub aspectul

cuantumului chiriei, niciuna dintre părți nu a formulat

obiecțiuni la raportul de expertiză, în ce privește

penalitățile, avocatul apelantei SC A. SRL a arătat că ele

ar trebui acordate numai în limita în care au fost solicitate prin

precizările de probe făcute de intervenientă în fața

instanței de apel.

Această din urmă

pretenție a fost considerată pertinentă, având în vedere că

în ședința publică de la termenul din 23 februarie 2015, când au

fost discutate obiectivele expertizei, intervenienta F. a solicitat acordarea

penalităților până la 26 aprilie 2012, când spațiul a fost

preluat de către proprietar, așa încât respectarea principiului

disponibilității care guvernează procesul civil impune acordarea

penalităților numai pentru intervalul pretins de intervenientă.

În considerarea argumentelor

expuse mai sus, instanța de prim control judiciar a apreciat că SC A.

SRL datorează intervenientei F. suma de 33.778,88 euro, în echivalent în

lei la data plății, reprezentând chirie și suma de 6.953,04

euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de

penalități de întârziere.

Întrucât aceste sume sunt

inferioare celor acordate de prima instanță, curtea a respins apelul

declarat de către apelanta-intervenientă F., a admis apelul promovat

de apelanta-reclamantă SC A. SRL și a schimbat în parte sentința

atacată, în limitele expuse anterior. Tot ca o consecință, a

admis și apelul declarat de SC A. SRL împotriva Încheierii nr. 48 din 07

august 2014 a primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul

respingerii cererii intervenientei, de îndreptare a erorii materiale strecurate

în dispozitivul sentinței.

Sub aspectul apelului declarat

de intervenientul D., instanța de prim control judiciar a reținut

că, așa cum judicios a constatat și prima instanță,

între această parte și CN B. SA nu au existat raporturi contractuale,

aspect care rezultă din succesiunea încheierii actelor între

părțile litigante.

În continuare, subliniind

particularitățile speței legate de data la care spațiul a

fost eliberat și cea la care proprietarul a intrat efectiv în posesia sa,

curtea de apel a apreciat că nu au fost probate condițiile

răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 și urm. C.

civ., iar procesul-verbal prin care apelantul-intervenient D., apelanta-reclamantă

SC A. SRL și un martor au constatat degradări ale imobilului nu este

opozabil și CN B. SA. De asemenea, nici constatările expertizei, care

a evaluat pretinsele daune, nici răspunsul la obiecțiuni, prin care

expertul a reconfirmat nu doar valoarea daunelor, ci și faptul că

persoana care le-ar fi cauzat ar fi CN B. SA nu au fost primite, deoarece proba

de specialitate are menirea de a identifica pretinsele degradări, nu

și persoana ce le-ar fi produs.

În acest context,

instanța de apel a apreciat că probatoriul cu martori propus de

apelantul-intervenient D. pentru a face dovada stării spațiului la

momentul predării către CN B. SA și la momentul la care a

reintrat în posesia acestuia a fost în mod corect respins atât la fond, cât

și în calea devolutivă de atac, nefiind nici pertinent, nici

concludent, în contextul în care predarea-primirea spațiilor se face în

baza unor procese-verbale, care să ateste condițiile concrete în care

se afla bunul supus predării. Cum apelantul-intervenient D. și CN B.

SA nu au încheiat un astfel de proces-verbal, curtea de apel a apreciat că

celelalte procese-verbale încheiate între persoanele care au dobândit

spațiul, în succesiunea semnării actelor, nu produc consecințe

juridice în raport cu CN B. SA, nefiindu-i opozabile.

De asemenea, a mai

reținut că nici dispozițiile art. 1432 C. civ. nu sunt

aplicabile în cauză, cât timp între cele două părți nu a

fost încheiat vreun contract de închiriere, pentru a fi analizate

condițiile răspunderii civile contractuale și prezumțiile

operante în materia în discuție.

Având în considerare aceste

argumente, curtea a respins apelul declarat de D., ca nefondat.

A făcut aplicarea art. 276

C. proc. civ.

Recursurile.

Motivele de nelegalitate

invocate;

Împotriva acestei decizii, SC

A. SRL, CN B. SA, D. și F. au declarat recurs.

Prin calea de atac pe care a

promovat-o, SC A. SRL a solicitat modificarea hotărârii atacate și a

celei pronunțate de prima instanță, în sensul obligării

pârâtelor la plata penalităților de întârziere și a

indexării anuale a ratei chiriei, potrivit art. 5.1, respectiv în art. 3.2

din contract, fie în cuantumul pretins prin cererea de chemare în

judecată, fie în cel determinat prin expertiză.

În motivarea acestui recurs,

întemeiat în drept pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., autoarea sa a arătat că nelegalitatea deciziei atacate

este atrasă de încălcarea dispozițiilor art. 962 C. civ.,

potrivit cărora obiectul convențiilor este acela la care

părțile sau numai una dintre ele se obligă.

În continuare,

recurenta-reclamantă a citat clauzele cuprinse în art. 5.1 și 3.2 din

contract și a arătat că instanța de apel a interpretat

denaturat sensul și înțelesul neîndoielnic al acestora, ignorând

voința reală a părților și, astfel, prevederile art. 977

C. civ., ceea ce face să devină incident cazul de modificare înscris

în art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, invocând art. 969

și 970 C. civ., a susținut că niciuna dintre stipulările

contractului nu lasă loc la îndoială sub aspectul intenției

părților de a institui, pe lângă clauza penală de la art. 8.2,

și acele clauze, distincte de cea dintâi, în temeiul cărora sunt

datorate penalități de întârziere și indexarea anuală a

ratei chiriei, cuprinse în art. 5.1, respectiv în art. 3.2.

Astfel, a arătat că

instanțele de fond au dat o semnificație juridică eronată

demersului prin care, în temeiul contractului, a procedat la încasarea în

termen a chiriei datorate. Recurenta-reclamantă a susținut că

este eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia

încasarea în avans a chiriei presupune lipsa întârzierilor la plata facturilor;

de altfel, și expertiza contabilă a constatat existența unor

asemenea întârzieri.

Prin recursul său, CN B.

SA a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii

cererii reclamantei, ca neîntemeiată.

În motivare,

recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de

apel este lipsită de temei legal, invocând astfel motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

arătat că în mod nefondat, curtea de apel a considerat la data

încheierii contractului prin care i-a fost transmisă folosința

imobilului situat în Iași, jud. Iași, SC A. SRL avea capacitate

deplină de exercițiu. Astfel, a arătat că la 24 iulie 2009,

data încheierii contractului, locatorul nu avea posesia spațiului,

deoarece îl dobândise de la SC J. SRL la aceeași dată, dar

procesul-verbal de predare-primire între cele două societăți

fusese încheiat mai târziu, la 31 iulie 2009. În aceeași ordine de idei,

recurenta-pârâtă a arătat și că SC A. SRL nu avea în

obiectul său de activitate închirierea sau subînchirierea bunurilor,

subliniind că certificatul constatator reținut în considerentele

deciziei atacate a fost emis ulterior încheierii contractului, iar codul 6820 a

fost adăugat prin mențiune olografă.

În ceea ce privește

invocarea art. 8.1.2 din contract, a cărui incidență curtea de

apel a lăsat-o neanalizată pe motiv că încalcă

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a

arătat că deși a ridicat această problemă încă de

la judecata în primă instanță, ea nu a fost examinată.

Recurentul-intervenient D. a

solicitat modificarea deciziei, în sensul admiterii cererii sale de

intervenție și obligării pârâtei CN B. SA la plata sumei de

286.657 lei, cu titlu de daune, precum și a cheltuielilor de judecată

efectuate în toate fazele procesuale.

În motivare, după ce a

prezentat situația de fapt și hotărârile pronunțate în

cauză, acest recurent a susținut că decizia recurată

cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea

greșită a legii; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv

de recurs, a citat din parag. 1 și 3 din pagina 24 a deciziei de apel

și a arătat că, atât timp cât instanța de prim control

judiciar a apreciat că doar prin proces-verbal se pot dovedi

condițiile concrete în care se afla bunul supus predării - așa

încât proba testimonială nu ar fi trebuit administrată - și, în

egală măsură, că dispozițiile cuprinse în art. 1432 C.

civ. nu sunt operante, cu toate că lipsește procesul-verbal de

predare-primire, o asemenea contradicție echivalează cu nemotivarea

hotărârii.

Recurentul-intervenient a mai

arătat că cererea sa a fost întemeiată pe art. 998 și urm. C.

civ. și că nicio dispoziție legală nu impune cerința

ca fapta ilicită să poată fi dovedită numai prin

înscrisuri.

Acesta a precizat că la

01 septembrie 2009 a încheiat cu F. un contract de comodat, prin care i-a

transmis, cu titlu gratuit, folosința asupra imobilului situat în

Iași, jud. Iași. Cum nu s-a încheiat un proces-verbal de

predare-primire, recurentul-intervenient a susținut că operează

prezumția legală instituită de art. 1432 C. civ.,

consecința fiind aceea că a predat spațiul într-o stare

corespunzătoare de funcționare. A mai afirmat că aceeași

prezumție operează și în ceea ce privește contractele

ulterioare de subînchiriere/închiriere, adică cele care au fost încheiate

între F. și SC A. SRL și cel între SC A. SRL și CN B. SA,

așa încât concluzia este aceea că spațiul a ajuns în

folosința celei din urmă în stare corespunzătoare. De altfel, a

afirmat că pârâta a ocupat imobilul o perioadă de peste doi ani, ceea

ce întărește prezumția că îi fusese predat într-o stare

aptă să permită folosința.

Pe de altă parte,

recurentul-intervenient a arătat că procesul-verbal din data de 26

aprilie 2012 probează faptul că a fost nevoit, împreună cu SC A.

SRL, să intre în spațiu prin forțarea ușii de acces, tocmai

motivat de faptul că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de

predare. Din această perspectivă, a apreciat că decizia

instanței de apel este contradictorie și întrucât reține că

acest proces-verbal nu este opozabil și CN B. SA, pentru că nu l-a

semnat, în schimb, este opozabil terților și face dovada

predării imobilului înscrisul intitulat proces-verbal de predare-primire din

31 octombrie 2011, care a fost semnat numai de către pârâtă. În acest

context, susținând că instanța de apel, interpretând greșit

acest din urmă act, i-a schimbat natura - căci un proces-verbal de

predare-primire presupune existența unei persoane care predă și

a alteia, care preia - recurentul D. a invocat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat ipotezei reglementate

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autorul acestui recurs a susținut

că i-a fost încălcat dreptul la apărare, în condițiile în

care nici în apel nu i-a fost îngăduită administrarea probei cu

martori pentru dovedirea faptei ilicite, cu atât mai mult cu cât situația

dată nu se încadra în cele în care dovada cu martori nu este primită.

În final, definind

răspunderea civilă delictuală, recurentul-intervenient a

apreciat că sunt îndeplinite condițiile acestei specii a

răspunderii, reluând în detaliu prezentarea deteriorărilor care au

fost constatate prin raportul de expertiză la data de 12 aprilie 2013

și care coincid cu cele enumerate în procesul-verbal din 26 aprilie 2012.

Prin recursul pe care l-a

declarat, recurenta-intervenientă F. a solicitat modificarea deciziei, în

sensul admiterii cererii de intervenție în tot, astfel cum a fost

formulată și obligării SC A. SRL la plata sumei de 42.437,08

euro, cu titlu de penalități de întârziere.

În motivare, această

recurentă, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., a arătat, sub un prim aspect, că

instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, i-a schimbat înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic, cu privire la numărul de cereri de intervenție

pe care le-a formulat.

Astfel, a arătat că

în mod nelegal curtea de apel a reținut că a formulat două

cereri de intervenție.

Recurenta-intervenientă a

susținut că la 06 iunie 2012 a formulat o cerere de intervenție,

prin care a solicitat obligarea CN B. SA la plata sumei de 439.506 lei, cu

titlu de daune, iar prin încheierea din 19 septembrie 2012, prima

instanță a luat act de modificările făcute la cererea de

intervenție, prin care sumele de bani reprezentând chirie și

penalități erau pretinse de la SC A. SRL.

De aceea, recurenta-intervenientă

F. a susținut că a învestit tribunalul cu o singură cerere de

intervenție, pe care a timbrat-o corespunzător.

Invocând prevederile art. 132 C.

proc. civ., această recurentă a afirmat că modificarea unei

cereri se poate face atât cu privire la obiect, cât și cu privire la

părțile în contradictoriu cu care se formulează pretenții.

Astfel, argumentul reținut de instanță, în sensul că

formularea pretențiilor față de două persoane juridice

diferite ar determina concluzia existenței a două cereri de intervenție

distincte, a fost criticat de către recurentă, care a susținut

că el nu poate să-i înlăture intenția, îngăduită

de dispozițiile procedurale evocate anterior, de a-și modifica

cererea inițială sub toate aspectele, înțelegând să

solicite sumele de bani de la SC A. SRL.

Circumscris motivului de

recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-intervenientă a arătat că hotărârea

instanței cu privire la cuantumul penalităților și la data

până la care acestea urmează să fie acordate are la bază

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Autoarea acestui recurs a

precizat faptul că instanța de apel a obligat SC A. SRL la plata

penalităților calculate doar până la data de 26 aprilie 2012,

motivat de faptul că prin cererea de probe formulată în apel,

avocatul părții ar fi solicitat ca accesoriile să fie calculate

numai până la acest moment.

Recurenta-intervenientă a

apreciat că prin această modalitate de calificare a actului de

procedură reprezentat de cererea de probe, instanța de apel a

încălcat normele care reglementează obiectul cererii și limitele

învestirii, deoarece, pe de o parte, nicio prevedere a legii nu îngăduie

modificarea obiectului sesizării prin cererea de probe, iar pe de

altă parte, nu există nicio cerere expresă din partea sa, în sensul

micșorării pretențiilor în raport cu data de 26 aprilie 2012.

Astfel, a arătat că

prin cererea de intervenție, a solicitat obligarea SC A. SRL la plata

sumei de 152.000 lei, cu titlu de chirie și a sumei de 80.000 lei, cu

titlu de penalități, iar ulterior, în urma efectuării

expertizei, și-a mărit câtimea obiectului cererii la 334.372 lei -

chirie și 172.769 lei, penalități.

Așadar,

recurenta-intervenientă a arătat că nu a solicitat ca

accesoriile să fie calculate până la data de 26 aprilie 2012.

Mai mult, a precizat că

instanța de apel a stabilit ca cel de-al treilea obiectiv la expertizei

contabile administrate în calea devolutivă de atac să fie cel al

calculului penalităților, fără vreo limitare temporală

a acestora.

Și, cu toate că din

concluziile expertizei rezultă că penalitățile se

ridică la suma de 42.437,08 euro, curtea de apel a obligat pe SC A. SRL la

plata doar a sumei de 6.953,04 euro, cu acest titlu, motivat de faptul că

prin cererea de probe, calculul accesoriilor s-a pretins a fi efectuat

până la 26 aprilie 2012.

Recunoscând această

împrejurare, recurenta-intervenientă a arătat totuși că

obiectivele au fost cenzurate de către instanța de apel, iar limitele

învestirii nu se stabilesc prin cererile de probe. În acest context, a mai

susținut și că nu au fost respectate prevederile art. 294

și 295 C. proc. civ.

La 25 mai 2016, D. a depus la

dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de SC

A. SRL și de CN B. SA (cu precizarea că, în ceea ce privește

acest recurs, a invocat excepția nulității, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.) și admiterea celui promovat de F., iar la

30 mai 2016, CN B. SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului declarat de D.

Examinând cu prioritate, în

temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C.

proc. civ., excepția nulității recursului declarat de CN B. SA,

Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor ori, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În mod expres, recurenta CN B.

SA a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

iar dezvoltarea argumentelor prezentate în susținerea sa face

posibilă încadrarea lor în ipoteza art. 304 C. proc. civ., în limitele

care vor fi arătate în cele ce succed.

Aceste argumente sunt

însă suficiente pentru ca excepția nulității să fie

respinsă.

Analizând actele dosarului,

precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate

invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Deși fiecare recurent a

prezentat critici apte, în opinia sa, să determine o soluție de

modificare a deciziei instanței de apel, urmată de o evocare a

fondului, examinarea în ansamblu a motivelor de recurs conduce spre concluzia

că nici în judecata în fața primei instanțe, dar nici în apel,

nu a fost stabilit cu rigurozitate cadrul procesual și nu au fost

administrate probe suficiente; mai mult, instanțele de fond au ignorat, în

parte, voința reală a părților exprimată în contracte

și au aplicat greșit legea.

Pentru a facilita

părților înțelegerea deciziei, Înalta Curte va lua în

analiză, cu prioritate, cadrul procesual, așa cum acesta rezultă

din succesiunea actelor de procedură efectuate în fața primei

instanțe și, parțial, în fața instanței de prim

control judiciar și va verifica măsura în care au fost corect

calificate. În acest sens, examinarea instanței supreme va porni de la

recursul declarat de recurenta F.

Această parte a depus în

dosarul tribunalului, la 06 iunie 2012, o cerere de intervenție în interes

propriu, prin care a solicitat obligarea CN B. SA la plata sumei de 439.506

lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului

situat în Iași, jud. Iași.

Ulterior, la 19 septembrie 2012,

a depus un înscris intitulat „precizări la cererea de intervenție în

nume propriu depusă la termenul anterior”, prin care a solicitat obligarea

SC A. SRL la plata sumei de 152.000 lei, reprezentând chirie parțială

și a penalităților, în cuantum de 80.000 lei, pentru ca, în urma

efectuării expertizei, să-și majoreze câtimea obiectului cererii

la 334.372 lei - chirie și 172.769 lei, penalități.

Instanțele anterioare au

apreciat că intervenienta F. a formulat două cereri de

intervenție, una în contradictoriu cu CN B. SA, pe care au respins-o,

și una în contradictoriu cu SC A. SRL, pe care au admis-o.

Ca o consecință a

faptului că intervenienta nu a achitat decât taxa judiciară de timbru

aferentă cererii îndreptate împotriva SC A. SRL, curtea de apel a

obligat-o la plata taxei datorate pentru judecata cererii de intervenție

formulate în contradictoriu cu CN B. SA, întemeindu-și în drept

măsura pe O.U.G. nr. 80/2013, ale cărei dispoziții nu sunt

însă incidente în speță, față de normele tranzitorii

cuprinse în art. 55, raportat la momentul începerii procesului, anterior

intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență.

Niciuna dintre instanțele

devolutive nu a avut însă în vedere prevederile art. 132 alin. (1) C.

proc. civ., care permit modificarea cererii (desigur, inclusiv a celei de

intervenție), fără a distinge după cum modificarea

vizează obiectul sau partea în raport cu care se formulează

pretențiile ori ambele, deopotrivă.

De altfel, este util de notat

că prin încheierea de la data de 12 decembrie 2012, prima

instanță a admis în principiu două cereri de intervenție

(respectiv, cea formulată de F. și cea înregistrată de D.), iar

nu trei, cum ar fi trebuit, în cazul în care ar fi apreciat că

intervenienta a formulat două cereri de intervenție, pentru ca, la

pronunțarea pe fond, să se considere învestită cu

soluționarea a două cereri de intervenție formulate de

intervenienta F., pe lângă cea a intervenientului D.

De aceea, instanța

supremă constată, sub un prim aspect, că încă de la faza

judecății în primă instanță, nu a fost stabilit corect

cadrul procesual și, ca efect, limitele învestirii au fost depășite.

Pe de altă parte, prin

calea sa de atac, recurenta-intervenientă F. a arătat că

hotărârea instanței cu privire la cuantumul penalităților

și la data până la care acestea urmează să fie acordate are

la bază încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Într-adevăr, schimbând în

parte sentința tribunalului ca efect al admiterii apelului declarat de SC

A. SRL, instanța de apel a obligat-o pe aceasta din urmă la plata

către intervenientă a penalităților calculate numai

până la data de 26 aprilie 2012, motivat de faptul că, prin cererea

de probe formulată în apel, avocatul părții ar fi solicitat ca

accesoriile să fie calculate numai până la acest moment.

Înalta Curte subliniază

însă că actul de procedură prin care instanțele de

judecată sunt învestite să judece pretenții ale diverselor persoane

îl constituie, după caz, cererea de chemare în judecată, cererea

reconvențională, cererile de intervenție ori de atragere a

terților în proces, precum și căile de atac, în limitele

indicate de lege; orice alt act de procedură, cum ar fi întâmpinarea sau

cererile de probe, are o funcție diferită.

Or, prin niciun act de

procedură, intervenienta F. nu a solicitat ca accesoriile să fie

datorate numai până la 26 aprilie 2012.

Corespunde însă

adevărului că prin cererea de probe formulată în apel, avocatul

acestei părți a solicitat ca accesoriile să fie calculate

până la data de 26 aprilie 2012, dar la dosar nu există nicio cerere

expresă din partea intervenientei, nici vreun mandat special dat

avocatului, în sensul micșorării pretențiilor în raport cu data

menționată mai sus.

Considerentele expuse anterior

conduc spre concluzia că recursul declarat de recurenta-intervenientă

F. este fondat.

În ce privește recursul

declarat de recurentul-intervenient D., instanța supremă

constată că niciuna dintre instanțele anterioare nu au cercetat,

în mod efectiv, fondul pretențiilor formulate de această parte.

Pornind de la realitatea

inexistenței unor raporturi contractuale între D. și CN B. SA, atât

tribunalul, cât și curtea de apel au considerat această împrejurare

suficientă pentru a aprecia ca nefondată cererea de obligare a

pârâtei CN B. SA la plata sumei de 286.657 lei, cu titlu de daune.

Astfel, instanța de prim

control judiciar a apreciat că doar prin proces-verbal se pot dovedi

condițiile concrete în care se afla bunul supus predării - așa

încât proba testimonială nu ar fi trebuit administrată - și, în

egală măsură, că dispozițiile cuprinse în art. 1432 C.

civ. nu sunt operante, cu toate că lipsește procesul-verbal de

predare-primire.

În opinia recurentului-intervenient,

acest raționament ar releva o contradicție care echivalează cu

nemotivarea hotărârii.

Înalta Curte nu poate primi o

astfel de susținere.

Potrivit art. 1432 C. civ.,

„în lipsă de inventar se prezumă că locatarul a primit lucrul

închiriat ori arendat în starea în care locatorul era dator a-l trăda

și trebuie să-l restituie în aceeași condiție, afară

numai când ar putea proba contrariul”.

Textul legal citat mai sus

instituie o prezumție legală relativă, dar ea este operantă

numai în materia răspunderii contractuale; de aceea, raționamentul

expus de instanța de apel nu este contradictoriu.

Cu toate acestea,

instanța supremă subliniază că recurentul-intervenient nu a

înțeles să-și întemeieze pretențiile pe răspunderea

civilă contractuală - într-adevăr, inexistentă - ci pe

răspunderea delictuală, tocmai în considerarea lipsei unor raporturi

contractuale cu pârâta CN B. SA.

Instanța de fond, al

cărei raționament a fost confirmat în apel, a acreditat ideea că

intervenientul D. ar trebui să se îndrepte cu o acțiune ex contractul

împotriva intervenientei F., care, la rândul său, să formuleze o

acțiune similară împotriva SC A. SRL, pentru ca și aceasta, în

final, să se îndrepte împotriva CN B. SA, numai într-o astfel de

succesiune de demersuri judiciare putând să fie recuperată dauna

produsă prin degradările aduse imobilului.

Cu toate acestea,

opțiunea alegerii între o acțiune întemeiată pe răspunderea

civilă contractuală îndreptată împotriva părții

căreia folosința imobilului i-a fost transmisă în temeiul unei

convenții și o acțiune în răspundere delictuală

împotriva posesorului final, legitimat în urma unei succesiuni de contracte, îi

aparține reclamantului (în speță, intervenientului).

În aceste condiții, apare

ca fiind nejustificat refuzul instanțelor devolutive de a încuviința

intervenientului dreptul la administrarea unor dovezi, printre care și a

celei testimoniale, pentru a-i da posibilitatea să-și probeze

susținerile. Procedând astfel, instanțele anterioare nu au cercetat,

în mod real, cererea de intervenție, ceea ce impune reluarea

judecății.

Cu ocazia rejudecării, va

fi stabilită persoana vinovată de producerea degradărilor

imobilului și va fi examinată măsura în care părțile

și-au îndeplinit obligațiile contractuale pe parcursul și la

încetarea diverselor contracte translative de folosință, precum

și consecințele pe care atitudinea lor le-a produs.

În ceea ce privește

recursul declarat de către SC A. SRL, care urmărește obligarea

pârâtelor și la plata penalităților de întârziere și a

indexării anuale a ratei chiriei, potrivit art. 5.1, respectiv art. 3.2

din contract, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 5.1 din

contractul de închiriere  din 24 iulie 2009, pentru neplata

utilităților și a chiriei lunare la termenele prevăzute la

cap. IV, locatarul este obligat să achite locatorului penalități

de întârziere de 0,3% pe zi, calculate la valoarea plăților

neefectuate la datele stabilite prin contract.

Iar în conformitate cu art. 3.2

din contract, rata lunară a chiriei se va indexa la începutul

fiecărui an calendaristic cu rata inflației anului precedent,

publicată de Institutul Național de Statistică.

Pentru a respinge

pretențiile întemeiate pe aceste clauze, instanțele anterioare