ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 592/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 483.209,78 RON, cu titlu de debit restant și penalități contractuale.

Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 480/2017/civ din 25 aprilie 2017, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 8.934,22 RON, cu titlu de contravaloare chirie de bază pentru perioada 01.06.2016 - 30.06.2016, către reclamantă; a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, secția civilă.

Prin decizia civilă nr. 169/2018 din 20 martie 2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 480/2017/civ din 25 aprilie 2017, pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 30.909,24 RON, reprezentând: 13.971,05 RON - chirie pentru perioada 01.06.2016-12.07.2016; 254,59 RON - costuri de promovare pentru perioada 01.07.2016-12.07.2016; 2.091,11 RON - costuri servicii pentru perioada 01.01.2016-12.07.2016; 15.468,65 RON - penalități datorate în temeiul Anexei 1, art. 16.2.3 din contractul de închiriere din 12 martie 2014 și a actului adițional nr. x din 20 iulie 2015; au fost păstrate dispozițiile privind compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți la instanța de fond; a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească apelantei suma de 7.106 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2022 din 8 noiembrie 2019, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 169/2018 din 20 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași curți de apel.

Instanța supremă a constatat că sunt fondate criticile recurentei sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, text normativ care prevede următoarele:

"Practica sau clauza contractuală prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă".

Din interpretarea acestuia rezultă că, pe de-o parte, caracterul "vădit inechitabil" se apreciază din perspectiva creditorului obligației de plată a unei sume de bani și nu din cea a debitorului care nu și-a executat obligația de plată, iar pe de altă parte, dispozițiile legale devin incidente în situația "întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști" și nu în situația neexecutării sau executării cu întârziere a oricărei obligații rezultând dintr-un contract încheiat între profesioniști.

În speță, în mod greșit instanța de apel a apreciat, cu privire la dispozițiile Legii nr. 72/2013, că "de prevederile acestui act normativ se poate prevala oricare dintre părțile unui contract - profesionist fiind, atunci când se apreciază că în respectivul contract au fost inserate clauze abuzive". Contrar celor reținute de instanța de apel, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. nu s-ar putea prevala de dispozițiile Legii nr. 72/2013 pentru a obține constatarea nulității absolute a dispozițiilor art. 15.3.2 din contractul încheiat între părți, față de conținutul concret al acestuia și față de calitatea intimatei de debitoare a obligațiilor de plată neexecutate.

Prin decizia nr. 601/2020 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 480/2017/CIV din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal; sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta S.C. B. S.R.L. a fost obligată la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 30.909,24 RON, reprezentând: 13.971,05 RON - chirie pentru perioada 01.06.2016-12.07.2016; 254,59 RON - costuri de promovare pentru perioada 01.07.2016-12.07.2016; 2.091,11 RON - costuri servicii pentru perioada 01.01.2016-12.07.2016; 15.468,65 RON - penalități datorate în temeiul Anexei 1, art. 16.2.3 din contractul de închiriere din data de 12.03.2014 și a actului adițional nr. x din 20 iulie 2015; 57.753 RON - penalități (reduse în temeiul art. 1541 din C. civ.) datorate în temeiul art. 15.3.2 din contractul de închiriere din 12 martie 2014 și a actului adițional nr. x din 20 iulie 2015; s-au păstrat dispozițiile sentinței care nu contravin deciziei; intimata S.C. B. S.R.L. a fost obligată să plătească apelantei suma de 7.106 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În privința clauzei penale, Curtea de Apel Iași a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea solicitată fiind vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Acest lucru este evident prin raportare la dispozițiile contractuale care prevăd că într-un alt caz de reziliere a contractului cuantumul prejudiciului este garanția depusă la încheierea contractului.

Totodată, s-a constatat că reclamanta și-a asigurat o poziție dominantă în contract, în nicio situație nefiind prevăzute despăgubiri la fel de oneroase în cazul în care rezilierea s-ar datora culpei locatorului.

Or, din anexa 1 la contract - termeni și condiții generale - rezultă cu claritate poziția dominantă pe care reclamanta și-a asigurat-o la momentul încheierii contractului, aceasta considerându-se îndreptățită la plata tuturor sumelor la care pârâta s-a obligat chiar și în condițiile în care pârâta a eliberat spațiul și nu mai beneficiază de serviciile reclamantei.

Convențiile trebuie executate cu bună-credință, aceasta fiind o clauză implicită a contractului, la fel de obligatorie ca și clauzele exprese. Voința individuală exprimată la momentul încheierii contractului este prezumată a fi construită pe ideea de echitate și echilibru al prestațiilor. Echitatea face parte din contract, așa cum face parte, de altfel, din lege și din hotărârea judecătorească, fiind nu doar o simplă metodă de interpretare a contractului, ci și o clauză contractuală implicită, ce ține chiar de natura contractului. În măsura în care executarea clauzei penale este extrem de oneroasă, ducând la ruinarea debitorului, așa cum este situația în speță, obligarea debitorului la plata acesteia reprezintă o deturnare a clauzei penale de la scopul său, utilizarea unei astfel de clauze penale reprezentând astfel un abuz de drept.

Această concluzie rezultă chiar din petitul cererii de chemare în judecată, potrivit căruia pârâta ar datora un debit de 30.938,81 RON [în care este inclusă suma de 15.468,65 RON - penalități datorate conform art. 16.2.3 lit. a) din contract], dar îi este solicitată și suma de 452.270,98 RON penalități datorate conform prevederilor art. 15.3.2 din contract.

La data de 22 februarie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 601/2020 din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei nr. 601/2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă în ceea ce privește capătul de cerere aferent clauzei penale prevăzute la art. 15.3.2 din contract, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., urmând să fie menținută hotărârea instanței de apel sub aspectul obligării pârâtei la plata sumei de 30.909,24 RON (debit + penalități contractuale) și a sumei de 7.106 RON (cheltuieli de judecată).

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a apreciat eronat că prevederile clauzei penale negociate de către părți și inserate în contractul de închiriere încalcă "în mod evident" bunele practici în contractele încheiate între profesioniști.

Penalitatea ce poate fi solicitată în acord cu prevederile clauzei penale cuprinse în art. 15.3.2 din Anexa 1 la contractul de închiriere nu este "vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului", astfel cum a considerat instanța de apel (pag. 9 din decizia atacată).

Caracterul și efectele clauzei penale de gradul al IV-lea sunt prevăzute în limitele impuse de lege, întrucât rezilierea contractului de închiriere a avut loc din culpa debitoarei S.C. B. S.R.L. și la inițiativa creditoarei S.C. A. S.R.L., producând efecte de la data de 12 iulie 2016, față de împrejurarea că locatorul a transmis notificarea de reziliere la 4 iulie 2016, în contextul în care s-a constatat că fostul locatar nu a mai deschis spațiul către public.

Potrivit art. 15.3.1 din Anexa 1, "Fără a aduce atingere drepturilor locatorului de a aplica penalitățile prevăzute în prezentul contract de închiriere în situația unui caz de nerespectare a obligațiilor de către locatar, locatorul are dreptul să denunțe unilateral prezentul contract de închiriere prin transmiterea unei notificări de reziliere adresate locatarului, prezentul contract de închiriere fiind reziliat automat (de jure), la data primirii de către locatar a notificării de reziliere, fără a mai fi necesară îndeplinirea altor formalități și fără intervenția instanței judecătorești".

Art. 15.3.2 prevede că:

"În cazul în care contractul de închiriere este reziliat ca urmare a unui caz de nerespectare a obligațiilor de către locatar ori spațiul comercial este părăsit sau abandonat fără aprobare anterior expirării duratei, locatarul este obligat să plătească toate sumele datorate conform prezentului contract de închiriere pentru restul duratei. De asemenea, cu excepția cazului în care se prevede altfel în contractul de închiriere, dacă prezentul contract de închiriere încetează ca urmare a unui caz de nerespectare a obligațiilor de către locatar, locatorul are dreptul de a percepe o penalitate contractuală reprezentând cuantumul garanției, pe lângă alte prejudicii sau pierderi care vor fi solicitate de către locator".

Mai exact, cuantumul garanției face parte din cuantumul penalităților ce pot fi solicitate și nu reprezintă o penalitate alternativă care poate fi solicitată de către locator în locul clauzei penale principale, așa cum a apreciat instanța de apel (pag. 9 din decizia atacată), cu atât mai mult în contextul în care se reține, la pag. 7, că debitoarea nu a contestat faptul că încetarea contractului de închiriere a avut loc prin rezilierea acestuia de către recurentă și din culpa debitoarei.

Culpa fostului locatar a constat în neachitarea debitelor restante, respectiv contravaloarea costurilor stabilite prin contractul de închiriere pentru dreptul de a folosi spațiul, în neconstituirea depozitului (respectiv a garanției) după ce acesta a fost folosit pentru stingerea unei părți din debitele restante și în părăsirea spațiului fără aprobare, anterior expirării duratei contractuale negociate de către părți.

Durata contractului de închiriere a fost privită ca fiind de esența contractului și pentru nerespectarea acesteia s-au preevaluat de către părți convențional penalitățile aplicabile. Nu se poate pune problema unei executări substanțiale a contractului de închiriere de vreme ce la data de 20 iulie 2015 părțile au agreat o durată contractuală care urma să expire la 31 iulie 2018 (art. 4.2 din actul adițional nr. 1), iar locatarul a abandonat spațiul în cursul anului 2016.

Astfel, în condițiile în care a încetat intempestiv contractul de închiriere din culpa locatarului și nu a fost executată nici măcar o jumătate din durata agreată, locatorul are dreptul cu atât mai mult la plata prejudiciilor conținute în clauza penală.

Instanța de judecată nu poate aprecia cu privire la reducerea cuantumului clauzei penale în temeiul art. 1541 din C. civ., întrucât aceasta a fost negociată și stabilită în prealabil de către părți.

Clauza penală reprezintă o prevedere contractuală prin care părțile stabilesc anticipat, de comun acord, o valoare forfetară (sau o altă prestație) care să fie plătită de către partea care nu-și va respecta o anumită obligație din contractul respectiv, aspecte esențiale referitoare la clauza penală fiind următoarele:

- poate fi stabilită de către părți la încheierea contractului și integrată în conținutul acestuia, având în vedere că toate costurile au fost stabilite prin contractul de închiriere (chirie, costuri servicii, costuri de promovare), ceea ce înseamnă că penalitatea putea fi evaluată chiar de la data încheierii contractului de închiriere;

- trebuie agreată de către părți întotdeauna înainte de producerea prejudiciului, prin contractul de închiriere, modificat prin actul Adițional nr. 1;

- are rol compensatoriu (de evaluare anticipată a prejudiciului creditorului în caz de neexecutare din partea debitorului) și rol sancționator (pedeapsa contractuală a debitorului pentru nerespectarea obligației);

- scopul clauzei penale este protecția creditorului din contract, adică a aceluia care va fi prejudiciat de cealaltă parte contractantă pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea defectuoasă de către aceasta, a obligațiilor asumate prin respectivul contract;

- îl scutește pe creditorul prejudiciat de dovedirea prejudiciului, adică simpla existență a clauzei penale în contract face posibilă executarea clauzei penale, fără a fi nevoie ca respectivul prejudiciu să fie demonstrat de partea prejudiciată (creditor).

Clauza penală nu este nici mai mare, nici mai mică decât obligația principală asumată de către debitoarea S.C. B. S.R.L. prin contract (aceea de plată a costurilor), ci are valoare echivalentă, clauza penală cuprinsă în art. 15.3.2 din Anexa 1 fiind echivalentul "sumelor datorate conform prezentului contract de închiriere pentru restul duratei".

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să constate că art. 1541 din C. civ. este inaplicabil, având în vedere prevederile alin. (2) al acestui text de lege care menționează faptul că "în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale".

Contractul de închiriere a fost negociat cu bună-credință și, fiind o convenție valabil încheiată conform art. 1270 din C. civ., fiecare dintre cele două părți fiind ținută să îl execute întocmai, în sensul art. 1350 din același cod.

Pe cale de consecință, având în vedere calitatea locatorului și domeniul în care acesta își exercită activitatea, nu putea aprecia asupra managementului exercitat de către locatar sau despre situația sa financiară, acest atribut căzând exclusiv în sarcina locatarului, singurul care ar fi trebuit și ar fi putut să aprecieze dacă îndeplinește sau nu condițiile pentru a-și exercita activitatea în acel spațiu al locatorului.

De asemenea, recurenta consideră că instanța de apel, în motivarea deciziei atacate, a analizat în mod subiectiv situația dedusă judecății, apreciind doar cu privire la "ruinarea debitorului" și impactul negativ al încetării contractului de închiriere doar asupra sa.

Cu atât mai mult, instanța de apel trebuia să aprecieze eficacitatea clauzei și raportat la faptul că în cadrul contractului era prevăzută o clauză de denunțare unilaterală care nu presupunea și achitarea acestor penalități contractuale, fiind condiționată doar de achitarea debitelor la zi.

Din situația de fapt stabilită, rezultă că locatarul nu a utilizat această modalitate de încetare a contractului, ci a părăsit spațiul, iar ulterior a încercat să creeze în mod fals impresia că nu a știut și/sau nu a negociat clauzele contractuale.

Așadar, nu se poate pune problema că reclamanta s-ar fi aflat într-o poziție de superioritate/dominantă, în condițiile în care părțile, în calitate de profesioniști, au negociat și au înțeles să-și asume prevederile contractului de închiriere, care a avut inclusiv o secțiune specială de derogări (Anexa D la contractul de închiriere care se regăsește la dosarul de fond), dar și pe cele ale actului adițional nr. x, semnat la data de 20 mai 2015, prin care locatorul a acordat debitoarei numeroase facilități financiare cum ar fi reducerea chiriei (art. 5.1), negocierea unei clauze de denunțare unilaterală a contractului de închiriere, pe care locatarul nu a utilizat-o însă, preferând să părăsească spațiul (art. 4.3) - dosarul de fond.

În finalul cererii de recurs, s-a arătat că instanța de judecată nu poate să admită alte apărări ale intimatei-pârâte în acest stadiu procesual, cu excepția celor formulate în cadrul procesual anterior casării.

Or, prin întâmpinarea depusă la judecata de fond/apel (anterior casării cu trimitere spre rejudecare) nu a fost cerută reducerea cuantumului penalității întemeiat pe "lipsa bunelor practici între profesioniști" ori a "fraudei la lege".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând recursul declarat, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că instanța de judecată nu poate să admită alte apărări ale intimatei-pârâte în acest stadiu procesual, cu excepția celor formulate în cadrul procesual anterior casării.

Astfel, a arătat că prin întâmpinarea depusă la judecata de fond/apel (anterior casării cu trimitere spre rejudecare) nu a fost cerută reducerea cuantumului penalității întemeiat pe "lipsa bunelor practici între profesioniști" ori a "fraudei la lege".

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs ce vizează depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, în rejudecare, nu este fondat și va fi înlăturat.

Contrar susținerilor din cererea de recurs, referitor la penalitate, prin întâmpinarea depusă la dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Iași, secția civilă, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a arătat că solicitarea penalității în valoare de 452.270,98 RON, ce include toate sumele pe care societatea pârâtă le-ar fi plătit către reclamantă în situația funcționării contractului până la scadență, este nelegală, vădit abuzivă, reclamanta urmărind să obțină obligarea pârâtei la plata unor servicii ce ar fi trebuit să le presteze (chirie, servicii, promovare, utilități etc.).

Prin concluziile scrise înregistrate la data de 7 octombrie 2020, intimata-pârâtă a menționat că solicitarea formulată în acest sens nu a fost analizată, soluțiile pronunțate cu privire la clauza de penalitate fiind fundamentate pe alte temeiuri de drept, astfel că se impune, în acest moment procesual, analiza clauzei inserate la art. 15.3.2 din perspectiva caracterului ei excesiv, potrivit art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ.

Societatea pârâtă a formulat apărări și în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Iași, potrivit cărora în situația în care instanța va aprecia că nu este vorba de o clauză abuzivă, sunt incidente dispozițiile art. 1541 din C. civ., impunându-se reducerea clauzei penale în raport de toate circumstanțele cauzei (paragr. 8.15).

De asemenea, în paragr. 8.19 din întâmpinare se arată că "În mod evident suma solicitată de reclamantă este vădit excesivă, în raport cu prejudiciul efectiv suferit, cu atât mai mult cu cât spațiul ce a făcut obiectul contractului este liber și poate fi închiriat către o altă persoană oricând".

În acest context, se cuvine a fi menționat că principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care la doresc, dar și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv ultra petita. Hotărârea pronunțată cu nerespectarea acestei obligații este supusă revizuirii conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

În situația în care pârâtul, pe cale de apărare, invocă în fața instanței caracterul vădit excesiv al penalității, instanța trebuie să cerceteze și să se pronunțe asupra acestei solicitări.

Art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. consacră expres că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Dacă se invocă, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de apărare, caracterul manifest excesiv al clauzei penale, instanța are asigurat cadrul procesual legal pentru a putea diminua cuantumul penalităților.

În această situație este respectat principiul disponibilității, conduita judecătorului supunându-se dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., cercetarea judecătorească și soluția procesului încadrându-se în ceea ce părțile au stabilit prin cererile și apărările lor.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. precizează fără echivoc faptul că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

În fine, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a criticat decizia pronunțată de instanța de apel, în rejudecare, din perspectiva faptului că aceasta nu putea aprecia cu privire la reducerea cuantumului clauzei penale în temeiul art. 1541 din C. civ., întrucât respectiva prevedere contractuală a fost negociată și stabilită în prealabil de către părți.

Dispozițiile legale care reglementează condițiile în care se poate reduce clauza penală se regăsesc în cuprinsul art. 1541 din C. civ. cu următorul cuprins:

"(1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale. (3) Orice stipulație contrară se consideră nescrisă".

Una din condițiile impuse de textul de lege anterior evocat vizează evaluarea prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, în raport de care instanța trebuie să stabilească caracterul vădit excesiv al penalității contractuale.

În situația în care se constată îndeplinită condiția impusă de dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea redusă trebuie să rămână, totuși, superioară obligației principale, în rejudecare, instanța de apel pronunțând o soluție legală sub acest aspect.

Celelalte critici inserate în memoriul de recurs și care au în vedere modalitatea în care instanța devolutivă de atac a apreciat concret elementele de fapt ale prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la momentul încheierii contractului pentru a reține caracterul vădit excesiv al penalității contractuale, în aplicarea dispoziției legale incidente în cauză, nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind susțineri care să antameze o posibilă nelegalitate a deciziei de apel.

Or, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., analiza Înaltei Curți este limitată la examinarea conformității deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, neputând proceda la o reanalizare a situației de fapt.

Prin urmare, aceste susțineri nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

Înalta Curte constată că instanța de apel, soluționând raportul juridic dedus judecății a reținut și apreciat pe deplin situația de fapt, a identificat și interpretat corect normele de drept incidente în cauză și le-a aplicat corect situației de fapt reținute.

Cum nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu se poate justifica soluția de casare a deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 601/2020 din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2022.