ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 825/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 22.12.2017 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 6936,92 RON reprezentând contravaloare utilități consumate în spațiul închiriat în Iași, str. x (fostă str. x) nr. 6; a sumei de 42412,23 RON reprezentând chirie pentru perioada 1.01.2017-10.06.2017 și a sumei de 43659,66 euro (dublul chiriei) reprezentând despăgubiri pentru neeliberarea spațiului după încetarea contractului.

La data de 5.03.2018 C., în calitate de fost asociat al S.C. B. a adus la cunoștința instanței faptul că S.C. B. a fost radiată din registrul comerțului în baza rezoluției 1906/26.01.2018.

La data de 9.05.2018 reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a pârâtului C., fost asociat unic al S.C. B.

La termenul din data de 10.05.2018 a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, C., potrivit dispozițiilor art. 39 C. proc. civ. și 235 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 663/2019 din 02 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C.. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 43.659,66 euro reprezentând dublul chiriei pentru neeliberarea spațiului ulterior încetării contractului de închiriere. A fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 4899 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul C..

Prin decizia nr. 392/2020 din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul formulat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 663/2019 din 02 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, hotărâre pe care o schimbat-o în parte în sensul că a respins în integralitate, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C.; a obligat intimata-reclamantă A. S.A. să plătească apelantului-pârât C. suma de 2.635,06 RON cheltuieli de judecată în apel.

La 17 noiembrie 2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 392/2020 din 16 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, solicitând admiterea căii de atac și casarea hotărâii recurate cu consecința rejudecării cauzei în sensul obligării intimatului-pârât la plata către recurentă a sumei de 43.659,66 Euro reprezentând dublul chiriei pentru neeliberarea spațiului ulterior încetării Contractului de închiriere, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, după prezentarea soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-reclamantă susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Consideră că, în aprecierea bunei credințe a intimatului-pârât, instanța de apel s-a raportat în mod eronat la o procedură de achiziție a spațiului închiriat, anterioară anului 2017. In contextul în care negocierile privind vânzarea imobilului au încetat prin retragerea ofertei de vânzare din partea recurentei, iar încă de la începutul anului 2017 s-au purtat negocieri exclusiv în vederea încheierii noului contract de închiriere, solicită instanței de recurs să constate că, în motivarea hotărârii recurate, Curtea de Apel lași a luat în calcul o încercare de vânzare absolut străină prezentei cauze, apreciind că aceasta poate veni în sprijinul bunei-credințe a intimatului-pârât.

Prin urmare, consideră că, în mod inevitabil, se impune aplicarea unui raționament logico-juridic în dovedirea considerentelor contradictorii ale Curții de Apel lași prin prisma faptului că aceasta a reținut, pe de o parte, că intimatul C. și-a dorit continuarea relației contractuale având ca obiect închirierea spațiului, iar pe de altă parte, buna credință ar fi fost sprijinită de intenția de a achiziționa spațiul închiriat.

Recurenta-reclamantă mai susține și faptul că instanța de apel a reținut concomitent atât comportamentul abuziv, cât și buna-credință a intimatului-pârât, prin raportare la aceeași situație de fapt și același material probatoriu administrat.

Astfel, în cadrul deciziei recurate, instanța de apel a reținut că "într-o acțiune în pretenții cum este cea pendinte, apelantul-pârât C. are calitate procesuală pasivă, întrucât scopul legii este acela de a sancționa comportamentul abuziv al unui asociat cu răspundere limitată." Arată că acest raționament juridic ce a fost dezvoltat de Curtea de Apel Iași în respingerea primului motiv de apel, deși complet temeinic și dovedit de întregul material administrat în probațiune, vine în totală contradicție cu motivarea admiterii celui de-al doilea motiv de apel; instanța de apel apreciază simultan că intimatul-pârât a avut atât un comportament abuziv, cât și că acesta a fost de bună credință.

Pe cale de consecință, consideră că toate aserțiunile instanței de apel pe marginea aprecierii bunei sau relei credințe a intimatului-pârât C. sunt cât se poate de sumar dezvoltate și se contrazic reciproc.

Recurenta-reclamantă apreciază că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în acest sens susținând greșita aplicare a principiului forței obligatorii a contractului (art. 969 C. civ. de la 1864 și art. 1.169 Noul C. civ.).

Cu titlu preliminar, învederează instanței de recurs faptul că părțile au încheiat Contractul de închiriere în data de 19.11.2006, fiind prelungit prin acte adiționale subsecvente, astfel că legea aplicabilă contractului a fost C. civ. din 1864 și Legea locuinței nr. 114/1996, ultima fiind în vigoare până la data de 01.10.2011, ocazie cu care a fost abrogată de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În lumina principiul pacta sunt servanda reglementat de dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864 și interpretărilor doctrinare, recurenta face o analiză a prevederilor art. 12.5 din Contractul de închiriere, prin raportare la efectele pe care acestea le puteau produce.

Astfel, potrivit art. 12.5. din Contract, "în situația încetării contractului, indiferent de motivul ce a atras încetarea, Locatorul va fi obligat la eliberarea spațiului până la data comunicată de Locator, dată care nu poate fi mai mică de 15 zile lucrătoare. Daca Locatarul nu eliberează spațiile la termen, va fi obligat să plătească pentru fiecare zi de întârziere o despăgubire în cuantum egal cu dublul chiriei datorate zilnic." Voința părților la momentul încheierii contractului de închiriere s-a concretizat, astfel, în două efecte subsecvente încetării acestuia, respectiv: obligația de eliberare a spațiului până la data comunicată de recurenta-reclamantă, termen care nu poate depăși 15 zile; obligația de a achita o despăgubire în cuantumul dublului chiriei zilnice datorate.

Invocă dispozițiile art. 23 din Legea locuinței nr. 114/1996, aplicabilă raportului contractual născut sub imperiul acesteia, potrivit cărora "în cazul în care părțile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriașul este obligat să părăsească locuința la expirarea termenului contractual." Același act normativ completează efectele neîndeplinirii obligației de părăsire a spațiului de chiriaș, sens în care art. 25 dispune după cum urmează:

"Evacuarea chiriașului se face numai pe baza unei hotărâri judecătorești irevocabile. Chiriașul este obligat la plata chiriei prevăzute în contractul de închiriere, până la data executării efective a hotărârii de evacuare." Dispozițiile privind procedura de evacuare a chiriașului au fost preluate, într-un mod similar și de art. 1.035 alin (2) C. proc. civ.

În atare situație, recurenta arată că legiuitorul a avut în vedere două mecanisme de protecție atât a chiriașului, cât și a proprietarului, anume: în beneficiul chiriașului a fost instituită o protecție împotriva evacuării abuzive, prin stipularea imposibilității evacuării în lipsa unei hotărâri judecătorești, iar în beneficiul proprietarului a fost instituită o protecție împotriva refuzului abuziv al chiriașului de a părăsi spațiul închiriat până la data obținerii unei hotărâri judecătorești, sens în care a obligat chiriașul la plata chiriei și despăgubirilor până la data evacuării efective.

Concret, până la obținerea concursului forței coercitive a statului în obligarea unui chiriaș la eliberarea spațiului închiriat (ce presupune parcurgerea unor formalități și demersuri procesuale), proprietarul este îndreptățit la despăgubiri în mod corespunzător.

Mai arată și faptul că niciuna dintre aceste dispoziții legale nu precizează sau disting, după caz, situația în care proprietarul somează chiriașul în repetate rânduri în scopul părăsirii spațiului închiriat.

Pe cale de consecință, apreciază că, în lipsa unor dispoziții legale sau contractuale care să specifice în mod clar faptul că o notificare de evacuare o anulează pe cea (cele) anterioară(e), având consecințele, pe de o parte, a repunerii chiriașului în termenul de evacuare și, pe de altă parte, a anulării despăgubirilor la care este îndreptățit proprietarul, instanța de apel nu putea să încalce principiul legalității, să adauge condiții suplimentare și să confere alte efecte decât cele agreate de părți sau prevăzute de lege.

Susține că, în cauza dedusă iudecății, în pofida faptului că până la data de 04.07.2017 (data ultimei notificări de părăsire a spațiului) recurenta a adresat intimatului-pârăt un număr de încă trei astfel de somații, Curtea de Apel lași a reținut că relevantă este exclusiv ultima notificare, încălcând astfel atât principiul legalității, cât și principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la greșita aplicare a dispozițiilor privind buna credință (art. 970 C. civ. de la 1864 și art. 1.170 Noul C. civ.).

Învederează instanței de recurs faptul că, în cadrul deciziei recurate, existența bunei-credințe a intimatului-pârât a fost, în mod nelegal, pe de o parte, interpretată prin extensie, luându-se în considerare o intenție irelevantă și anterioară a intimatului de achiziționare a bunului ce a făcut obiectul închirierii, iar pe de altă parte, contrazisă de însăși instanța de apel, prin prisma faptului că tot aceasta a stabilit că intimatul C. a avut un comportament abuziv, respingând astfel excepția lipsei calității procesuale pasive și, respectiv, a fost utilizată în scopul de a adăuga la lege sau la contractul părților anumite efecte suplimentare unui multiplu de notificări succesive de părăsire a spațiului.

Consideră recurenta că noțiunea legală de bună-credință și atitudinea intimatului-pârât în relația cu ea nu pot fi puse sub semnul egalității, loialitatea la încheierea contractelor impunând părților obligația de a se informa reciproc, adică de a prezenta toate datele și elementele necesare pentru formarea în bune condiții a contractului.

Raportându-se la cauza dedusă judecății, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs să constate că intimatul-pârât a fost considerat a fi acționat cu bună credință, deși: (i) nu a avut, în niciun moment, o veritabilă intenție de a încheia un nou contract, ci doar a tergiversat șederea abuzivă până în ultimul moment posibil; (ii) i-a fost pus în vedere de patru ori să părăsească spațiul închiriat, începând cu data de 25 ianuarie 2017, iar evacuarea propriu-zisă a fost efectuată abia în data de 18 septembrie 2017; (iii) în toată această perioadă nu a înțeles să achite nici benevol, nici la solicitarea recurentei, vreo sumă de bani aferentă chiriei sau măcar utilitățile consumate de care a beneficiat exclusiv societatea B.; (iv) a dat dovadă de o atitudine nestatornică și a adoptat poziții diametral opuse, inițial solicitând încheierea unui nou contract, iar ulterior, în urma utilizării spațiului pentru o perioadă de aproximativ 6 luni, a invocat diverse pretenții absolut nefondate, nedovedite și netemeinice, privind anumite investiții pe care le-ar fi efectuat asupra spațiului, investiții care oricum fuseseră compensate sub formă de discount al chiriei acordat de recurentă; (v) odată cu părăsirea spațiului, în pofida faptului că dispozițiile contractului de închiriere și a actelor adiționale subsecvente îi interziceau acest lucru, a decis să sustragă și să-și însușească toate bunurile (chiar și bunurile imobile prin destinație), facilitățile, instalațiile și accesoriile existente în spațiu, provocând distrugeri însemnate acestuia; (vi) a refuzat înregistrarea în contabilitate a facturilor emise pentru utilizarea spațiului și a utilităților; (vii) într-un final, printr-o vădită falsificare a bilanțului contabil de lichidare, a inițiat și urgentat procedurile de dizolvare, lichidare și radiere astfel încât să nu poată fi tras la răspundere, în calitate de fost asociat unic și administrator al societății B., pentru cele aproximativ zece luni de utilizare "gratuită" a spațiului și pentru distrugerea acestuia, toate aspectele fiind probate neechivoc în cadrul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului atât din perspectiva faptului că prin criticile formulate se tinde la schimbarea situației de fapt și reaprecierea relevanței probelor, fiind incidente dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și la art. 492 alin. (1) C. proc. civ., cât și din perspectiva invocării unor motive noi în recurs, câtă vreme recurenta nu a invocat până în această fază procesuală prevederi din vechiul C. civ., din Legea nr. 114/1996, din Legea nr. 71/2011, precum și art. 1035 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a recursului. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părțile neînțelegând să utilizeze de acest drept.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, acesta fiind admis în principiu.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce în dezbatere, în esență, problematica stabilirii bunei-credințe a intimatului-pârât, modul de conduită a părților, evaluarea comportamentului acestora, aspecte stabilite de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, și care reprezintă chestiuni de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabile în recurs.

De asemenea, nu pot forma obiectul unei analize în recurs criticile care vizează art. 1035 alin. (2) C. proc. civ., prevederi din Legea nr. 114/1996 și din Legea nr. 71/2011, în condițiile în care acestea nu au fost supuse cenzurii în cursul judecării apelului, fiind prezentate omisso medio. Aceasta, întrucât, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. instanței de recurs nu îi este permis să analizeze motive sau apărări care nu au fost susținute și în apel.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată nefondat, hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei în cuprinsul deciziei recurate, susținând, în esență, că instanța de apel a luat în calcul o încercare de vânzare absolut străină prezentei cauze, apreciind că aceasta poate veni în sprijinul bunei-credințe a intimatului-pârât.

Totodată, a susținut că raționamentul juridic dezvoltat de instanța de prim control judiciar în respingerea primului motiv de apel, deși complet temeinic și dovedit de întregul material administrat în probațiune, vine în totală contradicție cu motivarea admiterii celui de-al doilea motiv de apel, instanța de apel apreciind simultan că intimatul-pârât a avut atât un comportament abuziv, cât și că acesta a fost de bună credință.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte constată că, în speță, calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât C. a fost analizată de curtea apel în considerarea dispozițiilor art. 237

1

din Legea nr. 31/1990, respectiv a excepțiilor de la regula limitării răspunderii asociatului din societățile cu răspundere limitată instituite prin această lege și în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, fără a se aprecia simultan, așa cum susține recurenta-reclamantă, că intimatul-pârât a avut atât un comportament abuziv, cât și că acesta a fost de bună credință.

Astfel, se observă că, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a reținut existența unui comportament abuziv al intimatului-pârât C., ci doar a statuat, în mod corect, că acesta are calitate procesuală pasivă, întrucât scopul legii este acela de a sancționa comportamentul abuziv al unui asociat cu răspundere limitată.

Ulterior, instanța de prim control judiciar a procedat la analizarea celui de-al doilea motiv de apel invocat de pârât, care viza netemeinicia acțiunii reclamantei și a reținut, în raport de probatoriile administrate, că în cauză nu este operantă ipoteza reglementată de art. 12.5 din contractul de închiriere perfectat între părți, din moment ce spațiul a fost eliberat în termenul de 30 zile convenit prin Notificarea nr. x/11.08.2017.

Avându-se în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, Înalta Curte constată că, în speță, soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și nu se poate reține existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte reține ca fiind nefondat acest motiv de recurs.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă aduce, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat.

Este de menționat că aspectele constatate de către instanța de apel din analiza probatoriilor administrate, respectiv a contractului perfectat între părți și a celorlalte înscrisuri depuse în probatoriu, nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin care se reiterează apărările pe care le-a susținut în fața instanțelor devolutive cu privire la elemente de fapt referitoare la executarea contractului, modalitatea de îndeplinire și executare a obligațiilor asumate, sunt critici de netemeinicie, iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

Chiar dacă recurenta invocă greșita aplicare a principiului forței obligatorii a contractului și a dispozițiilor legale privind buna-credință, în dezvoltarea acestor susțineri nu prezintă argumente de nelegalitate și nu arată, în concret, în ce a constat greșita aplicare a dispozițiilor legale, respectiv care sunt greșelile de judecată săvârșite de instanță, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel.

Criticile recurentei vizând aprecierea bunei-credințe a intimatului-pârât de către instanța de apel și reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, precum și susținerea acesteia în sensul că noțiunea de bună-credință și atitudinea intimatului-pârât în relația cu ea nu pot fi puse sub semnul egalității reprezintă o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În aceste condiții, criticile referitoare la principiul forței obligatorii a contractului și la buna-credință vizează exclusiv aspecte de apreciere și interpretare a clauzelor contractuale, a înscrisurilor depuse în probațiune, respectiv aspecte ce țin de temeinicia deciziei recurate nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă D. S.A. la plata sumei de 8842,61 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C., conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.A. împotriva deciziei nr. 392/2020 din 16 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă D. S.A. la plata sumei de 8842,61 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2022.