ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2022/2019
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2022/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Ședința publică din data de 8 noiembrie 2019
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Iași, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L.A la plata sumei de 483.209,78 RON cu titlu de debit restant și penalități contractuale.
Prin sentința nr. 480/2017/CIV din 25 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.934,22 RON cu titlu de contravaloare chirie de bază pentru perioada 01.06.2016-30.06.2016 și au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, secția Civilă.
Prin decizia civilă nr. 169/2018 din 20 martie 2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 480/2017/CIV din 25 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a schimbat în parte sentința, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 30.909,24 RON, reprezentând: 13.971,05 RON - chirie pentru perioada 01.06.2016-12.07.2016; 254,59 RON - costuri de promovare pentru perioada 01.07.2016-12.07.2016; 2.091,11 RON - costuri servicii pentru perioada 01.01.2016-12.07.2016; 15.468,65 RON - penalități datorate în temeiul Anexei 1, art. 16.2.3 din contractul de închiriere din data de 12.03.2014 și a actului adițional nr. x din data de 20.07.2015. Au fost păstrate dispozițiile privind compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți la instanța de fond. A fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească apelantei suma de 7.106 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 169/2018 din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.
Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește capătul de cerere aferent clauzei prevăzute în art. 15.3.2 din contract, urmată de trimiterea spre rejudecare instanței de apel cu privire la cele recurate și menținerea deciziei instanței de apel cu privire la obligarea la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 30.909,24 RON(debit+penalități contractuale) și 7.106 RON cheltuieli de judecată.
În argumetarea cereri de recursului susține, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod eronat că prevederile clauzei penale negociate de către părți și inserată în contractul de închiriere încalcă "în mod evident" bunele practici în contractele încheiate între profesioniști.
În opinia recurentei, Legea nr. 72/2013 nu este aplicabilă relației contractuale dintre părți, iar contractul de închiriere nu este unul de adeziune, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.
În acest context, apreciază că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, întrucât scopul legii invocate de este în sensul protecției creditorului, nu a debitorului, iar în speță intimata B. nu are calitatea de creditoare a obligației de plată, ci recurenta-reclamantă.
Sub un alt aspect, consideră că nu se poate pune problema faptului că recurenta s-ar fi aflat într-o poziție de superioritate/dominantă sau că ar fi vorba de un contract de adeziune, în condițiile în care părțile, în calitate de profesioniști, au negociat și și-au asumat prevederile Contractului de închiriere, care a avut inclusiv o secțiune specială de derogări (Anexa D la Contractul de închiriere), cât și cele ale actului adițional nr. x semnat la 20.05.2015 prin care Locatorul a acordat Debitoarei numeroase facilitați financiare, precum reducere de chirie (Art. 5.1).
De asemenea, arată că i s-a imputat recurentei că nu a făcut dovada faptului că "această clauză penală nu încalcă în mod evident bunele practici în contractele încheiate între profesioniști", or nu s-ar fi putut face dovada unui fapt negativ.
Precizează că răspunsurile date de recurentă la interogatoriu, respectiv răspunsurile la întrebările 3, 5, 6, 7. 10 nu echivalează, în niciun caz cu recunoașterea acesteia asupra faptului că acordul dintre părți reprezintă un contract de adeziune, ci pur și simplu în calitate de Locator ca urmare a negocierilor clauza penala a fost menținută în cadrul Contractului, oferindu-i-se Locatarului alte facilități financiare. În consecință, Locatorul (recurenta) a negociat cu bună credință Contractul de închiriere, acesta fiind o convenție valabil încheiată în sensul art. 1270 C. civ.
Totodată, clauza penală în discuție respectă regimul juridic al clauzei penale reglementat de art. 1538-1543 C. civ., respectiv aceasta este o "clauză contractuală prin care părțile stabilesc anticipat, de comun acord, o valoare forfetară (sau o altă prestație) care să fie plătită de către partea care nu-și va respecta o anumită obligație".
Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar în subsidiar, reducerea clauzei penale în condițiile art. 1541 din Noul C. civ.
Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.
Prin încheierea din 16 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.
Prin încheierea din 20 septembrie 2019, constatându-se că recursul reclamantei este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) Cod procedurăcivilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., la 8 noiembrie 2019, cu citarea părților.
Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este fondat, pentru considerentele care urmează:
Se constată ca fiind fondate criticile recurentei sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 72/2013:
"Practica sau clauza contractuală prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă".
Din interpretarea textului de lege menționat rezultă că, pe de-o parte, caracterul "vădit inechitabil" se apreciază din perspectiva creditorului obligației de plată a unei sume de bani și nu din cea a debitorului care nu și-a executat obligația de plată, iar pe de altă parte, dispozițiile legale devin incidente în situația "întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști" și nu în situația neexecutării sau executării cu întârziere a oricărei obligații rezultând dintr-un contract încheiat între profesioniști.
În speță, în mod greșit instanța de apel a apreciat cu privire la dispozițiile Legii nr. 72/2013 că "de prevederile acestui act normativ se poate prevala oricare dintre părțile unui contract - profesionist fiind, atunci când se apreciază că în respectivul contract au fost inserate clauze abuzive".
Contrar celor reținute de instanța de apel, intimata-pârâtă B. nu s-ar putea prevala de dispozițiile Legii nr. 72/2013 pentru a obține constatarea nulității absolute a dispozițiilor art. 15.3.2 din contractul încheiat între părți, față de conținutul concret al acestuia și față de calitatea intimatei de debitoare a obligațiilor de plată neexecutate.
Pentru rațiunile înfățișate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 169/2018 din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.
Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.
În raport de soluția pronunțată, toate celelalte critici ale recurentei-reclamante nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanța de apel, în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 169/2018 din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.
Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2019.