ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 828/2018

Ședința publică din data de 13 martie 2018

Deliberând, constată următoarele:

I. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 174/civ/12.02.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. (în prezent S.C. B. S.A.) în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.551.902,60 RON, reprezentând plată nedatorată, precum și să plătească dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii până la restituirea efectivă a debitului; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.625 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în privința onorariului de avocat.

II. Soluția instanței de apel

Prin Decizia nr. 902/29.11.2016, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinței și încheierilor pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014, a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 34.625 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la instanța de fond; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate și a sentinței pronunțate de prima instanță și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; au fost invocate astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu ar fi indicat un text specific din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 care să fi fost încălcat de prima instanță atunci când a constatat că este competentă să soluționeze cauza.

În acest sens, a arătat că în întâmpinarea depusă în fața primei instanțe a indicat în mod clar și punctual care sunt normele din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 care trebuie aplicate în stabilirea competenței și mai mult, a indicat și normele care instituie excepții de la principiul, dedus și de curtea de apel, conform căruia în astfel de litigii competența aparține instanțelor din statul în care pârâtul își are sediul.

În opinia recurentei, atât timp cât Regulamentul sus-menționat instituie și cazurile de excepție, în care competența este alternativă, nu se pot institui excepții cu privire la competența astfel reglementată prin C. proc. civ.. Așa fiind, instituirea unor astfel de excepții prin art. 1081 C. proc. civ. atrage incidența dispozițiilor art. 4 C. proc. civ., conform cărora, în situația existenței unui conflict de legi procedurale între cele interne și europene, prevalează dreptul Uniunii Europene.

A mai apreciat recurenta că instanța de apel trebuia să analizeze toate apărările formulate la prima instanță și să nu se limiteze la apărările din cererea de apel. În plus, atâta vreme cât instanța de apel a determinat principiul după care se stabilește competența generală a instanțelor, nu se impunea să indice textul din Regulament care a fost nesocotit de prima instanță, întrucât același text de lege a fost nesocotit și de curtea de apel.

De asemenea, recurenta a susținut că analiza instanței de apel cu privire la aplicarea art. 1081 C. proc. civ. este nelegală și, mai mult, este contrazisă prin motivele reținute în fundamentarea respingerii apelului.

În acest context, a susținut că instanța de apel trebuia să analizeze condițiile art. 1081 pct. 3 C. proc. civ. prin determinarea locului producerii faptului juridic sau efectelor acestuia și, cum faptul juridic a fost produs printr-o plată efectuată de solvens, determinarea trebuia realizată ca urmare a analizei instituției juridice a plății, privită ca mod de stingere a obligațiilor.

A concluzionat recurenta că, prin raportare la art. 129 alin. (2) pct. 1 coroborat cu art. 130 alin. (1) C. proc. civ., dar și la art. 174 alin. (2) coroborat cu art. 176 pct. 3 C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate absolută, necondiționată, întrucât cererea trebuia respinsă ca inadmisibilă, nefiind de competența generală a instanțelor române.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a dat două interpretări contradictorii instituției juridice a plății și a subliniat că intimata, prin plata efectuată, a intenționat să stingă obligația asumată prin tranzacția încheiată la 11.09.2014, astfel că izvorul acestei obligații este un act juridic, iar nu un fapt juridic.

O altă critică, încadrată de autoarea căii de atac în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată.

În opinia recurentei, contrar celor reținute de instanța de apel, care și-a raportat analiza la operațiunea juridică, textul de lege sus-menționat trebuia interpretat prin prisma instituțiilor juridice incidente în cauză.

În acest context, a arătat că, examinând condițiile existenței plății nedatorate, instanța de apel a reținut motive contradictorii; astfel, sub aspectul primei condiții, a constatat că plata efectuată de intimată are semnificația executării obligației, care izvorăște din contractul încheiat de părți detaliat prin tranzacția din 11.09.2014, pentru ca în examinarea celorlalte două condiții, să constate că izvorul obligației a cărei stingere s-a intenționat este faptul juridic.

De asemenea, a susținut că plata efectuată de intimată are caracter unitar, a fost efectuată printr-un singur act și s-a avut în vedere stingerea obligației rezultate din contract și tranzacție, astfel că în mod greșit a reținut instanța de apel că pentru suma de 165.893,78 RON exista un izvor al obligației, însă nu și pentru suma de 1.551.902,60 RON.

A mai susținut recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere că, la momentul efectuării plății, între părți exista un raport juridic obligațional, izvorul obligației de plată reprezentându-l contractul și tranzacția încheiate de părți.

A mai susținut recurenta că este nelegală și motivarea instanței de apel cu privire la îndeplinirea condiției vizând eroarea în care trebuie să se afle solvensul la momentul efectuării plății, subliniind că aceasta trebuia să privească însăși obligația de plată, iar nu cuantumul sumei. Astfel, în opinia recurentei, nu se poate reține că intimata se afla în eroare, întrucât obligația exista, iar în condițiile în care s-a plătit mai mult, cauza acțiunii ar fi trebuit să fie răspunderea contractuală sau îmbogățirea fără just temei, dar nu plata nedatorată.

Printr-o completare a motivelor de recurs, formulată în termen legal, recurenta a criticat admiterea apelului reclamantei A. S.A., sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță a făcut o apreciere corectă și obiectivă a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, astfel încât era justificată reducerea acestor cheltuieli, în raport de valoarea pricinii, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează soluția de respingere a excepției de necompetență generală a instanțelor române în soluționarea cererii deduse judecății.

În cauză, reclamanta S.C. A. S.A. (în prezent S.C. B. S.A.), cu sediul în România, a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., cu sediul în Italia, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.551.902,60 RON, reprezentând plată nedatorată, efectuată din eroare la data de 18.09.2014, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Fiind în prezența unui litigiu în materie comercială cu element de extraneitate, având în vedere din perspectiva aplicării legii în timp data introducerii acțiunii - 03.11.2014, în conformitate cu considerentul nr. 8 din preambul coroborat cu art. 2-4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, întrucât pârâtul este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, în cauză sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

În consecință, competența generală a instanțelor judecătorești române trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001, iar nu prin aplicarea legislației naționale.

În acest sens, art. 4 C. proc. civ. prevede aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, iar art. 1065 C. proc. civ. stabilește că dispozițiile Cărții a VII-a privind procesul civil internațional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Instanța de apel nu a înlăturat de la aplicare Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ci dimpotrivă, a recunoscut prioritatea dreptului Uniunii Europene, în conformitate cu dispozițiile art. 4 C. proc. civ., a enunțat regula prevăzută la art. 2 din Regulament (invocată în apărare de pârâtă), dar a precizat că există și cazuri de excepție (competențe speciale), în care pârâtul poate fi acționat în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru, făcând implicit trimitere la dispozițiile art. 3 din același Regulament.

Astfel, Regulamentul invocat chiar de recurentă permite, potrivit art. 5 pct. 1 lit. a) și pct. 3, ca o persoană care are domiciliul (sediul) pe teritoriul unui stat membru să poată fi acționată în justiție într-un alt stat membru, în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată, iar în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.

Aplicarea de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 1081 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. deși inexactă, nu poate atrage casarea, în condițiile în care normele de procedură interne nu sunt contrare dreptului Uniunii aplicabil în mod prioritar în prezenta cauză.

Astfel, în jurisprudența C.J.U.E. (Hotărârea din 16 iulie 2009 în cauza C-189/08 Zuid-Chemie BV - paragraful 23), s-a statuat că expresia "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" trebuie să fie înțeleasă în sensul că vizează atât locul unde s-a produs prejudiciul, cât și locul unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel că pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre aceste două locuri.

Or, dispozițiile art. 1081 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. fac referire la locul unde a intervenit faptul juridic ce constituie izvorul obligației extracontractuale sau la locul unde se produc efectele prejudiciabile.

Revenind la aplicarea în prezentul litigiu a normelor de competență specială prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. a) și pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, Înalta Curte constată că, potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (Hotărârea din 13 martie 2014 în cauza C-548/12 Marc Brogsitter - paragrafele 18, 20 și 24), termenii "materie contractuală" și "materie delictuală și cvasidelictuală", trebuie interpretați în mod autonom, prin referire în principal la sistemul și la obiectivele acestui regulament, pentru a se garanta aplicarea lui uniformă în toate statele membre. În consecință, aceștia nu pot fi înțeleși în sensul că ar face trimitere la calificarea pe care legea națională aplicabilă o dă raportului juridic în discuție în fața instanței naționale. "Materia delictuală și cvasidelictuală" cuprinde orice cerere care urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât și care nu decurge din "materia contractuală", aceasta din urmă fiind aplicabilă numai în cazul în care comportamentul reproșat poate fi considerat o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, astfel cum acestea pot fi stabilite ținând seama de obiectul contractului.

În speță, obligația de restituire a sumei de bani pretinse nu s-a născut din contractul de furnizare de produse și nici din tranzacția încheiate de părți, ci din faptul juridic licit ("cvasidelictual") al plății nedatorate a sumei de 1.551.902,60 RON, în plus față de obligațiile stabilite contractual.

Ca urmare, este aplicabilă norma de competență specială prevăzută de art. art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în conformitate cu care în mod corect a fost acționată în justiție pârâta în fața instanțelor române, de la "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă".

În concret, atât locul plății nedatorate, cât și cel unde s-a produs paguba sunt în România, deoarece suma de 1.717.796,38 RON, achitată prin ordinul de plată nr. x/18.09.2014, a fost virată în contul pârâtei C. S.R.L. nr. x deschis în România, la D. Agenția București Mihalache, cont menționat de altfel și pe facturile indicate în cuprinsul tranzacției din 11.09.2014.

Având în vedere considerentele expuse, în mod corect a fost respinsă excepția de necompetență generală a instanțelor române în soluționarea cererii deduse judecății.

2.2. Este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a analizat în mod coerent condițiile plății nedatorate, iar raționamentul juridic expus în decizia atacată nu este contradictoriu.

În privința primei condiții a plății nedatorate, în acord cu prevederile art. 1341 C. civ., instanța a reținut că este necesar ca prestația pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificația unei plăți. Aceasta înseamnă că solvensul a făcut plata cu intenția de a stinge o datorie, iar nu cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.

Plata făcută din eroare, în sensul inexistenței datoriei ce se urmărea a fi stinsă, reprezintă un fapt juridic licit, fiind izvorul obligației de restituire de natură extracontractuală.

Aspectele ce țin de inexistența datoriei către pârâtă, ca și cele ce vizează natura extracontractuală a obligației de restituire urmează a fi detaliate în continuare, odată cu analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2.3. Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanțele de fond făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată.

În plus față de considerentele deja expuse la pct. 2.2, Înalta Curte reține că, deși plata făcută prin ordinul de plată nr. x/18.09.2014 a avut caracter unitar, urmărindu-se stingerea obligațiilor născute din contractul de furnizare de produse și din tranzacția încheiată la 11.09.2014, datoria exista doar în parte, până la concurența sumei de 165.893,78 RON, iar diferența de 1.551.902,60 RON nu era datorată, întrucât anterior, la 12.06.2014, intimata-reclamantă mai plătise în contul acelorași facturi suma de 1.559.080,53 RON.

Această plată a fost făcută de intimata-reclamantă din eroare cu privire la diferența de 1.551.902,60 RON, fără a fi avute în vedere plățile anterioare și obligațiile convenite prin tranzacția părților.

Raportul juridic obligațional existent între părți la momentul efectuării plății conținea doar datoria de 165.893,78 RON, conform pct. 2 din tranzacția încheiată la 11.09.2014. Plata efectuată cu depășirea acestui cuantum reprezintă o plată nedatorată ce dă naștere obligației de restituire în sarcina accipiensului, în temeiul art. 1341-1344 C. civ., nefiind aplicabile nici răspunderea contractuală și nici îmbogățirea fără justă cauză, față de caracterul subsidiar al actio de in rem verso (art. 1348 C. civ.).

2.4. În fine, nu pot fi primite nici criticile formulate prin completarea motivelor de recurs, referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată cu onorariul avocatului, în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Aprecierea instanței cu privire la un anumit cuantum considerat necesar și rezonabil al onorariului de avocat este în concret subiectivă.

Criticile recurentei nu ar putea fi examinate decât prin raportare la încadrarea lor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce prevederile art. 451 C. proc. civ. sunt norme de procedură, iar nu norme de drept material. Or, în cauză nu s-a demonstrat încălcarea unei reguli de procedură sancționată cu nulitatea. Recurenta tinde la cenzurarea temeiniciei criteriilor aplicate de instanțele de fond pentru acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, ceea ce nu constituie critici de nelegalitate care să poată fi analizate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 902/29.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2018.