ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1789/2022

Ședința publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal la 19 iunie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. - prin Sucursala Regională C.F. Iași a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând rezilierea contractului de închiriere nr. x din 30 octombrie 2015, obligarea pârâtei la plata sumei de 332.862,27 RON, reprezentând: 200.247,74 RON contravaloare chirie pentru perioada decembrie 2016 - aprilie 2018, 107.618,99 RON penalități aferente perioadei 1 ianuarie 2016 - 31 mai 2018 și, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului, 24.995,64 RON contravaloare daune-interese la contract și înființarea sechestrului asigurător pe bunurile mobile sau imobile urmăribile ale debitoarei aflate în posesia acesteia până la concurența debitului.

Tribunalul Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, prin sentința nr. 77/2020 din 25 martie 2020, a admis în parte acțiunea, a constatat că a intervenit rezilierea contractului de închiriere nr. x din 30 octombrie 2015, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumelor de 200.247,74 RON reprezentând debit chirie și, respectiv, 54.757,79 RON cu titlu de penalități și a respins celelalte pretenții.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel.

Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, prin decizia nr. 750/2020 din 21 decembrie 2020, a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 107.618,89 RON, în loc de 54.757 RON, cu titlu de penalități și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; prin decizia nr. 223/2021 din 24 martie 2021, aceeași instanță a admis în parte cererea petentei C.N. C.F. C.F.R. S.A. - prin Sucursala Regională C.F. Iași de completare a dispozitivului deciziei nr. 750/2020, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 1.976,65 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și a respins cererea de completare a hotărârii cu privire la acordarea penalităților după data de 31 mai 2018; prin încheierea din 1 aprilie 2021, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta și în dispozitivul deciziei nr. 223/2021 din 24 martie 2021, în sensul menționării sumei corecte de 2.478,65 RON, în loc de 1.978,65 RON.

Împotriva acestor decizii, reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. - prin Sucursala Regională C.F. Iași a declarat recurs, solicitând casarea parțială a acestora.

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 750/2020, recurenta a arătat că hotărârea este insuficient motivată, fără a fi avute în vedere susținerile reclamantei, ceea ce contravine dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și că, totodată, s-au încălcat condițiile contractuale (art. 19, 20 și 21), precum și prevederile art. 1.270, art. 1.350, raportate la art. 1.516, art. 1.527, art. 1.530, art. 1.531 și art. 1.538 C. civ.. În acest sens, s-a susținut că pârâta a ocupat terenul în mod abuziv după ce contractul a fost reziliat, astfel că i-a fost creat un prejudiciu, motiv pentru care apreciază că se impune obligarea acesteia la plata de daune-interese de la 1 mai 2018 (data rezilierii contractului) până la eliberarea efectivă a terenului.

Totodată, în raport cu dispozițiile contractuale, a solicitat să se constate că părțile au stabilit prin acord cuantumul daunelor-interese aplicabile în cazul în care contractul de închiriere este reziliat, astfel încât intimata datorează suma de 24.995,64 RON, cu titlu de daune-interese aferente perioadei 1 mai 2018-31 mai 2018, perioadă stabilită de la data rezilierii contractului și până la data scoaterii la licitație a imobilului de către A.N.A.F. Bacău.

În opinia recurentei, instanța de apel în mod greșit a interpretat că, nefăcându-se dovada evacuării, nu s-a probat ocuparea spațiului după notificarea de reziliere și nici îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de art. 25 și de art. 28 din contract, pentru activarea clauzei penale.

Potrivit recurentei, această concluzie este nelegală, deoarece instanța de apel nu a ținut cont de faptul că este în obligația locatarului eliberarea amplasamentului, conform art. 24 din contract, care stipulează că, în cazul neplății chiriei pe o perioadă de mai mult de 30 de zile de la data scadenței facturii, locatarul se obligă să elibereze spațiul ocupat, fapt care nu s-a întâmplat.

A mai relevat faptul că, intimata a fost notificată în vederea eliberării terenului prin somația nr. 7.5.1/1954 din 2 martie 2017 și procesul-verbal de eșalonare datorii nr. x/51 din 31 mai 2017, precum și faptul că această parte nu a făcut dovada predării spațiului cu proces-verbal de predare-primire, conform contractului, terenul fiind ocupat de construcția provizorie a acesteia până la data predării către societatea care a adjudecat-o în urma licitației.

Referitor la penalitățile de întârziere, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, apreciind că se impune calcularea lor într-un cuantum de 0,10%/zi de întârziere până la data achitării efective a debitului restant, sens în care a redat conținutul art. 1.530, art. 1.531 și art. 1.538 C. civ.

În final, a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material referitoare la răspunderea contractuală, la daunele moratorii și la clauza penală.

În drept, a invocat motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 223/2021, s-a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor contractuale și a celor ale art. 1.270, art. 1.350, raportate la art. 1.516, art. 1.523, art. 1.531, art. 1.535 și art. 1.538 C. civ., referitoare la răspunderea contractuală, la daunele moratorii și la clauza penală.

Potrivit recurentei, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor privind regimul juridic al clauzei penale stipulate pentru daune moratorii, astfel încât raționamentul instanței de apel este eronat, deoarece rezilierea contractului nu afectează existența și executarea clauzei penale stipulate în contract.

Totodată, a relevat faptul că pârâta datorează penalități de întârziere în valoare de 107.618,89 RON, calculate până la 31 mai 2018, iar acestea urmează a fi calculate și datorate în continuare până la data achitării efective a debitului.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2022, recursurile au fost admise în principiu și a fost fixat un termen în ședință publică, în vederea soluționării acestora.

Examinând deciziile atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate care, în drept, se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., însă nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele expuse în susținerea recursului; în cauză, se constată că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile acestora, răspunzând printr-un considerent comun, motivarea fiind o chestiune de conținut.

De asemenea, criticile recurentei-reclamante nu susțin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

În consecință, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele instanței de apel nu atrage incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anume absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Recursurile apar fondate însă, sub alte aspecte.

Astfel, în analiza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., verificând dezlegările date prin deciziile recurate, Înalta Curte reține că, potrivit principiului forței obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 C. civ., părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract, la termenele și în condițiile stabilite.

Cu referire la aspectul disputat, al ocupării spațiului în discuție, se constată că în conformitate cu art. 19 din contractul de închiriere nr. x din 30 octombrie 2015, locatarul, în speță pârâta, era obligată fără altă formalitate, ca la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul să elibereze în termen de 5 zile bunul închiriat. În același termen de 5 zile trebuia eliberat amplasamentul închiriat și în cazul rezilierii ori expirării termenului de preaviz de 15 zile acordat de locator, iar conform art. 21 din contract, locatarul datorează locatorului plata de daune-interese pe perioada ocupării amplasamentului după expirarea termenului pentru care s-a încheiat contractul, ori la încetarea sau rezilierea contractului. Aceste daune sunt egale cu dublul chiriei lunare și T.V.A. aferent pentru fiecare lună până la eliberarea bunului care face obiectul închirierii.

În considerentele deciziei recurate s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada evacuării spațiului de către pârâtă, în condițiile convenite de părți, nici a împrejurării că fostul chiriaș ar fi ocupat abuziv spațiul după primirea notificării de reziliere și, pe cale de consecință, nici a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 25 și 28 din contract pentru activarea clauzei penale.

Potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care face o afirmație, iar nu celui care neagă, respectiv celui care solicită satisfacerea pretenției deduse judecății, în aplicarea principiilor actori incumbit probatio; probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat.

Astfel, întrucât ca efect al rezilierii contractul de închiriere a încetat începând cu data notificării prin scrisoare recomandată (cap. XI din contract), iar reclamanta a făcut dovada faptului generator al raportului juridic litigios dintre aceasta și pârâtă, se reține că, în aplicarea acelorași dispoziții ale art. 249 C. proc. civ., sarcina probei în a-și dovedi, la rândul său, susținerile referitoare la eliberarea și, respectiv, neocuparea spațiului în discuție, revenea, de de o manieră evidentă, pârâtei.

Altfel spus, cum obligația eliberării amplasamentului revenea locatarului conform art. 19, 21 și 28 din contractul de închiriere încheiat între părți, acestuia îi revenea și obligația producerii dovezii faptului pozitiv al eliberării terenului. Or, prin interpretarea dată clauzelor contractuale, instanța de apel a răsturnat sarcina probei în ceea ce privește acest aspect, reproșând în mod injust reclamantei împrejurarea că nu a făcut dovada unui fapt negativ, respectiv a faptului că imobilul a fost ocupat de chiriași și după notificarea rezilierii contractului și al neevacuării acestuia, context de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vătămarea pricinuită astfel recurentei-reclamante neputând fi acoperită decât prin casarea hotărârii pronunțate cu încălcarea normelor de procedură incidente.

Totodată, conform contractului de închiriere nr. x din 30 octombrie 2015 încheiat între părți, neplata în termen a chiriei atrage plata penalităților de 0,10% pe zi de întârziere, calculate la suma datorată, până la data achitării integrale a sumei restante.

Pe de altă parte, potrivit art. 25 și art. 28 din același contract, locatarului trebuie să i se notifice rezilierea contractului, iar dacă în termen de 2 zile de la această notificare nu eliberează de bună-voie spațiul, se apelează la notificarea prin executor judecătoresc, caz în care locatarul datorează daune pentru perioada cuprinsă între notificarea rezilierii și evacuarea efectivă.

Cum clauza penală conținută în dispozițiile contractuale este obligatorie între părți, instanța nu este îndreptățită a o lipsi de efectele juridice în vederea cărora a fost prevăzută și nu poate solicita creditorului să dovedească întinderea prejudiciului suferit, trebuind doar să dea eficiență acestei convenții prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte, constatând că nașterea creanței pretinse de reclamantă s-a realizat tocmai în puterea efectelor contractului, reține o greșită interpretare a clauzelor contractuale și o aplicare greșită a normelor de drept material care reglementează interpretarea și forța obligatorie a contractului, atât cu privire la penalitățile datorate până la achitarea integrală a debitului, cât și cu privire la daunele-interese. Altfel spus, în mod greșit a reținut instanța de apel că de la data rezilierii contractului nu mai există temei pentru acordarea despăgubirilor solicitate, întrucât acestea din urmă se justifică tocmai în considerarea forței obligatorii a clauzelor contractuale ce continuă să-și producă efectele până la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, activarea clauzei penale în discuție fiind o consecință și apărând ca o sancțiune tocmai pentru intervenirea cauzei prejudiciabile de reziliere a contractului.

Așadar, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recursurile declarate de recurenta-reclamantă C.N. C.F. C.F.R. S.A. București, prin Sucursala Regională C.F. Iași vor fi admise și, în baza art. 497 C. proc. civ., deciziile atacate vor fi casate, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului reclamantei, în cadrul căruia vor fi avute în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă C.N. C.F. C.F.R. S.A. București, prin Sucursala Regională C.F. Iași, împotriva deciziei nr. 750/2020 din 21 decembrie 2020 și a deciziei nr. 223/2021 din 24 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă.

Casează deciziile recurate și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.