ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1832/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 29 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. (actuală B. S.A.) a solicitat obligarea pârâtului C. S.R.L. la plata sumei de 264.000 euro (1.188.000 RON) sau echivalentul în RON la data executării, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului aflat în proprietatea sa, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

Reclamanta și-a precizat ulterior acțiunea, în sensul că obiectul acesteia îl reprezintă despăgubirile aferente perioadei cuprinse între 10 februarie 2016 și 10 februarie 2018, perioadă pentru care s-a încheiat contractul de închiriere nr. x din 14 decembrie 2015, cu D. S.R.L., prin care a fost convenită o chirie în cuantum de 11.000 euro/lună, adică o chirie totală de 264.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 84/2018 din 15 februarie 2018, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. (actuală B. S.A.), în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. S.A. (actuală B. S.A.) a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 94.600 euro sau echivalentul în RON la data executării, reprezentând despăgubirile aferente perioadei cuprinse între 10 februarie 2016 și 30 noiembrie 2016.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei atacate, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat raporturile contractuale dintre părți, după care a susținut, în esență, că instanța de apel a apreciat că acțiunea este întemeiată numai în privința chiriei aferente perioadei cuprinse între data încheierii contractului de închiriere cu D. S.R.L. și data evacuării pârâtei. Or, despăgubirile pretinse vizau întreaga durată a contractului de închiriere încheiat cu D. S.R.L., respectiv începând cu 10 februarie 2016 și până la 10 februarie 2018.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere cu privire la restul despăgubirilor pretinse.

După expunerea unor considerații teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești, autoarea recursului a subliniat că se impunea motivarea soluției implicite de "respingere în parte", în sensul dezvoltării motivelor de fapt și de drept care justificau o asemenea soluție.

În condițiile în care instanța de apel a recunoscut integral existența prejudiciului, o soluție de admitere în parte a acțiunii apare ca fiind contradictorie.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri doar pentru perioada în care partea adversă a continuat să folosească spațiul fără drept, în afara perioadei contractuale. Or, prejudiciul invocat prin acțiune vizează o perioadă de 2 ani, în care spațiul putea fi închiriat în mod cert către o terță persoană. Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că despăgubirile se referă și la beneficiul nerealizat.

După evocarea dispozițiilor art. 1531 C. civ., autoarea recursului a arătat că beneficiul nerealizat trebuie să fie cert atât în privința existenței sale, cât și în privința posibilității de evaluare a acestuia.

Recurenta-reclamantă a subliniat că ar fi putut percepe chiria convenită prin contractul de închiriere cu D. S.R.L. dacă partea adversă ar fi eliberat spațiul la data încetării contractului de închiriere inițial.

În aceste condiții, autoarea recursului a arătat că instanța de apel trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 1531 alin. (2) C. civ. și să-i acorde toate sumele solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat.

După evocarea dispozițiilor art. 1532 C. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prejudiciul afirmat are caracter cert și previzibil, inclusiv pentru perioada ulterioară evacuării pârâtei din spațiul închiriat.

În final, autoarea recursului a conchis că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menționat că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-pârâte C. S.R.L. la 22 martie 2019, care nu a depus întâmpinare.

Împotriva aceleiași decizii, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut că sumele achitate cu titlu de echivalent al chiriei au fost restituite către recurenta-pârâtă. Or, din faptul restituirii acestor sume rezultă că acestea au fost consemnate lunar pe numele și la dispoziția părții adverse. În acest sens, recurenta-pârâtă a subliniat că a notificat-o pe recurenta-reclamantă cu mențiunea că suma de 108.538,94 RON, reprezentând contravaloarea folosinței spațiului, aferentă perioadei cuprinse între februarie și noiembrie 2016, a fost consemnată pe numele și la dispoziția acesteia din urmă.

În aceste condiții, autoarea recursului a învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit că recurenta-pârâtă nu a achitat nicio sumă pentru folosința spațiului, aferentă perioadei cuprinse între februarie și noiembrie 2016.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că a fost obligată la plata sumei de 11.000 euro pe lună, reprezentând chiria pe care partea adversă ar fi putut-o încasa în temeiul contractului de închiriere încheiat cu societatea D. S.R.L., în perioada cuprinsă între februarie și noiembrie 2016, în condițiile în care contractul respectiv fusese reziliat în luna martie 2016.

Așadar, recurenta-pârâtă a susținut că, de la data rezilierii contractului de închiriere (21 martie 2016) și până la data evacuării sale (30 noiembrie 2016), nu a existat niciun temei care s-o îndreptățească pe recurenta-reclamantă să perceapă o chirie lunară de 11.000 euro.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a subliniat că, după data încetării contractului respectiv, recurenta-reclamantă nu mai putea pretinde echivalentul chiriei cu titlu de beneficiu nerealizat, deoarece chiria nu mai putea fi încasată.

Totodată, autoarea recursului a arătat că instanța de apel a obligat-o în mod nelegal la plata echivalentului chiriei lunare de 11.000 euro pentru diferența de 135 mp, pe care nu a ocupat-o niciodată și pe care noul chiriaș o putea folosi.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea când a reținut și valorificat, ca temei al obligației de plată stabilite în sarcina sa, că operațiunea de închiriere fără TVA a fost înregistrată la organele fiscale. În concret, aceeași parte a susținut că actul de închiriere încheiat cu societatea D. S.R.L. nu a fost înregistrat la organele fiscale, evocând în acest sens o serie de apărări făcute în fața instanțelor devolutive.

Autoarea recursului a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că prejudiciul pretins este cert în privința existenței și întinderii sale.

După evocarea dispozițiilor art. 1532 alin. (1) C. civ., aceeași parte a subliniat că prejudiciul nu este cert pentru că nu exista certitudinea executării contractului de închiriere de către D. S.R.L., pe întreaga sa durată de 2 ani. În acest sens, a arătat că nu a existat nici măcar un început de executare a contractului anterior evocat, motiv pentru care nu există nicio certitudine că societatea D. S.R.L. ar fi plătit chiria totală de 264.000 euro, pe durata celor 2 ani.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că prezintă relevanță în prezenta cauză notificarea prin care recurenta-reclamantă i-a acordat un termen de eliberare a imobilului până la 26 martie 2016. Înainte de expirarea acestui termen, respectiv la 21 martie 2016, recurenta-reclamantă a reziliat contractul de închiriere încheiat cu societatea D. S.R.L. În aceste condiții, recurenta-pârâtă a susținut că nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri pentru neexecutarea unei obligații înainte de împlinirea termenului stabilit chiar de partea adversă.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat ca, în situația în care recursul său va fi admis, cauza să fie trimisă spre o nouă judecată la secția a II-a Civilă a Curții de Apel Bacău.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a menționat că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 martie 2019 .

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la 4 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului recurentei-pârâte pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 15 aprilie 2019, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepția insuficientei timbrări a recursului formulat de recurenta-reclamantă B. S.A., a respins excepția nulității recursului declat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de apel Bacău, secția I civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La 20 martie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar o cerere prin care a invocat nulitatea comunicării către aceasta a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, a solicitat comunicarea raportului cu respectarea dispozițiilor legale și reexaminarea admisibilității în principiu a recursului formulat de această parte, cu luarea în considerare a punctului de vedere asupra raportului, exprimat în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a prorogat discutarea excepției nulității comunicării raportului asupra admisibilității în principiu, invocată de recurenta-reclamantă.

Examinând recursurile formulate în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a înscrisurilor depuse în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Recursul a fost timbrat inițial cu 5.784 RON taxă judiciară de timbru, conform dovezii aflată la dosar.

La 25 noiembrie 2019 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate în cauză, magistratul-asistent raportor reținând, cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, că acesta este insuficient timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.784 RON, întrucât taxa datorată este în cuantum 5.921,59 RON, conform art. 24 alin. (1) și (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, calculată prin raportare la suma 169.400 euro, reprezentând diferența dintre suma pretinsă prin acțiune, în cuantum de 264.000 euro și suma obținută în apel, în cuantum de 94.600 euro, la cursul valutar de la data declarării recursului, respectiv la 14 februarie 2019 (4,7451 euro/leu). Prin urmare, s-a constatat că recurenta-reclamantă datorează o diferență de taxă judiciară de timbru în cuantum de 137,59 RON.

Prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune un punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Recurenta-reclamantă a primit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului la 23 decembrie 2019, însă nu a înțeles să depună un punct de vedere la raport și nici dovada achitării diferenței de taxă judiciară de timbru în cuantum de 137,59 RON.

Prin urmare, întrucât recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a depune la dosar dovada achitării diferenței de taxă judiciară de timbru în cuantum de 137,59 RON, în baza art. 486 alin. (2) teza I C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să facă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul formulat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

În ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, instanța supremă apreciază că este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, "casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material".

În ceea ce privește chestiunea privind aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1532 C. civ., instanța supremă reține că, pentru a exista răspunderea civilă contractuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

În literatura de specialitate (Revista Dreptul, nr. 7/2010) s-a formulat ideea potrivit căreia "prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile", "piatra unghiulară a întregii construcții juridice", fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, "prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii ci și măsura ei, în sensul că se angajează doar în limitele prejudiciului injust cauzat".

Art. 1532 C. civ. reglementează una dintre condițiile premise ale reparării prejudiciului, caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existența sa este sigură, prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. Condiția caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în privința întinderii acestuia.

Art. 1532 alin. (2) C. civ. menționează că "prejudiciul ce ar putea fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu posibilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurarea și de situația concretă a creditorului". O atare reglementare este în mod evident subsumată celei cuprinse în alin. (1) al aceluiași articol, intitulat "caracterul cert al prejudiciului", în care se arată că, "la stabilirea daunelor interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe".

În cauză, analizând probatoriul administrat, instanța de apel a apreciat că prejudiciul cert, atât ca existență cât și ca întindere, îl reprezintă contravaloarea chiriei neîncasate de la D. S.R.L., în cuantum de 11.000 euro pe lună, pentru spațiul în suprafață de 308 mp, chirie calculată pentru perioada cuprinsă între data de 10.02.2016, data încheierii contractului de închiriere cu D. S.R.L., și data de 30.11.2016, data la care recurenta-pârâtă a fost evacuată din spațiul închiriat, în baza sentinței civile de evacuare nr. 7113/17.11.2016 a Judecătoriei Bacău, conform procesului-verbal încheiat la 29.11.2016 .

Critica recurentei-pârâte privind lipsa caracterului cert al prejudiciului deoarece nu ar exista certitudinea executării contractului de închiriere dintre reclamantă și D., pe toată perioada de 2 ani, nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a avut în vedere că prejudiciul trebuie acoperit doar până la data evacuării recurentei-pârâte din spațiul închiriat, respectiv la 30.11.2016, iar nu pentru întreaga perioadă a contractului încheiat cu respectiva societate, care s-ar fi încheiat la 10.02.2018, iar, pe de altă parte, recurenta însăși a cauzat imposibilitatea de executare a contractului de închiriere în discuție, prin refuzul de a părăsi spațiul închiriat la sfărșitul perioadei contractuale aferente contractului de închiriere nr. x din 01.02.2012, cu valabilitate până la 01.02.2016.

Se mai constată și că instanța de apel a dispus restituirea unui prejudiciu reținut în temeiul art. 1532 alin. (2) C. civ., iar nu a unui prejudiciu actual, astfel că nici critica privind evaluarea prejudiciului abia la finalul perioadei de 2 ani, aferente contractului de închiriere dintre reclamantă și D., nu poate fi primită.

Instanța supremă mai reține și că, pentru a stabili caracterul cert al prejudiciului, față de dispozițiile art. 1532 alin. (2) C. civ., instanța de apel a avut în vedere și alte contracte de închiriere pentru spații proprietatea reclamantei, situate la aceeași adresă, din care a rezultat realitatea prețului chiriei percepute de reclamantă pentru spațiul închiriat D. S.R.L.

În ceea ce privește fapta ilicită a recurentei-pârâte, constând în neexecutarea obligației contractuale prevăzute la art. 21 din contractul de închiriere nr. x/01.02.2012, de predare a spațiului la finalul contractului, se reține că aceasta a fost stabilită corect de către instanța de apel, întrucât este necontestată atât eliberarea spațiului închiriat de către recurenta-pârâtă prin evacuare, la 30.11.2016, cât și rezilierea contractului de închiriere dintre reclamantă și D. S.R.L., ca urmare a imposibilității de punere la dispoziție a întregului spațiu de 308 mp la 10.02.2016, din culpa recurentei-pârâte.

Criticile recurentei-pârâte privind nevalorificarea apărărilor sale și reținerea greșită a instanței de apel cu privire la neachitarea chiriei după finalul perioadei contractuale, precum și cele care vizează dobândirea de data certă a contractului de închiriere nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, întrucât privesc modul de interpretare a probatoriului de către instanța de apel și stabilirea situației de fapt, nefiind indicate dispozițiile legale pretins aplicate greșit de către instanța de apel. Tot de netemeinicie sunt și criticile vizând interpretarea probei cu notificarea înregistrată cu nr. x/21.01.2016 la organele fiscale, recurenta-pârâtă arătându-și nemulțumirea față de valoarea probatorie a acestui înscris, fără a aduce veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate. Totodată, se reține că aceste critici sunt străine față de obiectul cauzei, întrucât reclamanta nu a solicitat ca și prejudiciu valoarea impozitului achitat pentru chiria percepută D. S.R.L.

În ce privește criticile recurentei-pârâte privind notificarea primită din partea recurentei-reclamante, prin care i se punea în vedere eliberarea spațiului la data maximă de 26.03.2016, instanța constată că această apărare a fost invocată pentru prima dată direct în calea de atac a recursului, nefăcând obiectul dezbaterilor contradictorii în fazele anterioare ale procesului, sens în care nu poate fi analizată în această etapă procesuală.

În ce privește criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greșită a legii prin obligarea recurentei la plata chiriei și pentru spațiul pe care aceasta nu l-a închiriat și pe care D. S.R.L. îl putea folosi, pe lângă faptul că recurenta nu indică dispozițiile legale aplicate greșit de către instanța de apel, instanța supremă reține că acestea privesc, în realitate, stabilirea voinței reale a părților, respectiv a reclamantei și a D. S.R.L., în sensul restrângerii suprafeței închiriate ca urmare a faptei ilicite a recurentei, aspect care nu a făcut obiectul cercetărilor în prezenta cauză și nu poate fi analizat de instanța de recurs.

Totodată, se constată că referirile recurentei-pârâte la starea de fapt reținută în motivare, la pag. 4 par. 7 din decizie, aparțin instanței de fond, iar nu instanței de apel, a cărei decizie este supusă controlului legalității în recurs.

Pe de altă parte, se reține că instanța de apel a avut în vedere și dispozițiile art. 1531 C. civ., în sensul că, "Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de către creditor și beneficiul de care acesta este lipsit….", coroborate cu dispozițiile art. 1532 alin. (2) din același cod, care dispun că prejudiciul poate fi reparat proporțional cu posibilitatea obținerii avantajului, ori, stabilind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a recurentei-pârâte și rezilierea contractului de închiriere cu D., pentru spațiul de 308 mp ce includea cei 178 mp ocupați de recurentă, rezultă că în mod corect s-a dat eficiență acestor dispoziții legale.

Prin urmare, constatând că motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă este nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1), Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Față de cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Pe de altă parte, poziția juridică de parte câștigătoare în proces este determinată de rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Ca atare, cum demersurile ambelor părți urmează a fi respinse, nu se poate considera că vreuna dintre ele are calitate de parte câștigătoare, iar cealaltă ca fiind căzută în pretenții, pentru a se pune problema acordării cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., așa cum solicită recurenta-reclamantă.

Nici în raport de soluția de respingere a căii de atac declarate de partea adversă, reclamanta nu este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nefăcând dovada în sensul că o parte din cheltuielile de judecată pretinse (onorariu de avocat) sunt în legătură cu apărările formulate în raport cu recursul pârâtei-recurente.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea recurentei-reclamante B. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca netimbrat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei-reclamante B. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.