ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1650/2025

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 25 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B.. a chemat în judecată pârâta C. S.R.L. și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 271.302,02 RON, reprezentând contravaloarea chiriei începând cu data de 30 septembrie 2017 până la data de 31 octombrie 2019 reprezentând chirii aferente contractului de închiriere nr. SQ4796/182 din 20 noiembrie 2016, suma de 233.595,19 RON reprezentând penalități aferente, suma de 16.065 RON începând cu data de 30 septembrie 2017 până la data de 31 octombrie 2019, reprezentând chirii restante aferente contractului de închiriere nr. x din 1 februarie 2016 și suma de 5.720,21 RON, reprezentând penalități aferente; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 21/2021 din 9 aprilie 2021, Tribunalul Bacău, secția I civilă a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău - sectia a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 433/2021 din 10 decembrie 2021, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 30 septembrie 2017-23 noiembrie 2017, rezultate din contractul de închiriere nr. x din 1 februarie 2016, fiind respinse ca prescrise aceste pretenții. A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect debitul și penalitățile rezultate din contractul de închiriere nr. x din 1 februarie 2016, aferente perioadei 23 noiembrie 2017-31 octombrie 2019. De asemenea, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește pretențiile rezultate din contractul nr. x din 10 noiembrie 2016. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect debitul și penalitățile rezultate din contractul de închiriere nr. SQ4796/182 din 10 noiembrie 2016.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B.., iar pârâta C. S.R.L. a formulat apel incident.

Prin decizia nr. 931/2022 din 17 octombrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul A. S.A. prin lichidator judiciar B.., fiind schimbată în parte sentința apelată doar cu privire la contractul nr. x din 10 noiembrie 2016.

În rejudecare, a fost admis capătul de cerere vizând acest contract, fiind obligată pârâta C. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.A. prin lichidator judiciar suma de 271.302,02 RON, reprezentând contravaloare chirie și suma de 233.595,19 RON, cu titlu de penalități aferente. Au fost menținute dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune aferente acestui contract, precum și celelalte mențiuni care nu sunt contrare deciziei. De asemenea, a fost respins apelul incident formulat de pârâta C. S.R.L.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.R.L., prin reprezentant convențional Cabinet de avocat D., solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

Ulterior, a formulat recurs pârâta C. S.R.L., prin asociat unic și administrator E., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând repunerea în termenul de recurs, admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin întâmpinare, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B.. a invocat excepțiile netimbrării, tardivității, lipsei calității de reprezentant și inadmisibilității recursului. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia nr. 1580 din 21 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepțiile netimbrării, tardivității și inadmisibilității recursului. A admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 931/2022 din 17 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. A casat decizia nr. 931/2022 din 17 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și sentința civilă nr. 433/2021 din 10 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal. A trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut, în esență, că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este fondat în sensul că au fost încălcate principiile contradictorialității și dreptului la apărare, precum și prevederile art. 153 alin. (1) și art. 155 alin. (1) pct. 3 din același cod, pârâta nefiind citată în fața instanțelor devolutive la sediul social menționat în Registrul comerțului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal sub nr. x/2024.

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a fostului administrator al C. S.R.L., F., prin care a solicitat obligarea numitei F. la plata către pârâtă a sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată. Cererea a fost admisă în principiu prin încheierea din 20 mai 2024.

Prin sentința nr. 98 din 18 septembrie 2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea nr. 4 din 20 ianuarie 2025, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 1 octombrie 2017-22 noiembrie 2017 rezultate din contractul de închiriere nr. x din 1 februarie 2016 și a respins ca fiind prescrise aceste pretenții. A respins excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește pretențiile rezultate din contractul nr. x/182 din 10 noiembrie 2016. A admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a admis în parte pretențiile reclamantei având ca obiect debitul principal și penalitățile aferente rezultate din contractul de închiriere nr. x/182 din 10 noiembrie 2016, în sensul că a fost obligată pârâta C. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 59.490,74 RON, reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei contractuale 10 noiembrie 2016-10 noiembrie 2017 și penalitățile contractuale de 0,10% pe zi de întârziere aferente debitului principal în cuantum total de 63.683,77 RON, calculat de la data scadenței fiecărei facturi în parte până la data solicitată prin cererea de chemare în judecată, 18 noiembrie 2020. A respins restul pretențiilor reclamantei reprezentând debit principal și penalități aferente derivând din contractul de închiriere nr. x/182 din 10 noiembrie 2016. A respins pretențiile reclamantei reprezentând debit principal aferent perioadei 23 noiembrie 2017-31 octombrie 2019 și penalități aferente derivând din contractul de închiriere nr. x din 1 februarie 2016. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garanție F., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel principal ambele părți. Pârâta a formulat și cerere de repunere în termenul de declarare a apelului și cerere de apel incident.

Prin decizia nr. 173/2025 din 25 martie 2025, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului principal, formulată de pârâtă. A admis excepția tardivității apelului principal formulat de pârâta C. S.R.L. și, în consecință, a respins ca tardiv formulat apelul principal formulat de aceasta. A respins ca nefondat apelul incident formulat de aceeași pârâtă. A admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B.., împotriva sentinței civile nr. 98 din 18 septembrie 2024 pronunțată a Tribunalului Bacău, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că obligația de plată a pârâtei către reclamantă este în cuantum de 271.302,02 RON, reprezentând chiria datorată în baza contractului nr. x din 10 noiembrie 2016 și a tacitei relocațiuni, respectiv de 233.596,19 RON cu titlu de penalități aferente. A înlăturat din sentință dispoziția privind respingerea ca nefondată a restului pretențiilor reclamantei reprezentând debit principal și penalități aferente derivând din contractul de închiriere nr. x/182 din 10 noiembrie 2016. A menținut celelalte dispoziții din sentința apelată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.R.L., solicitând casarea hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac susține că decizia recurată nu este motivată întrucât instanța de apel nu a identificat probele pe care și-a întemeiat considerentele, ci a menționat la modul general probatoriul administrat.

Recurenta-pârâtă mai susține că nu au fost corect interpretate și aplicate dispozițiile art. 1270 alin. (1), art. 1266 - art. 1268, art. 1781, art. 1787 și art. 1556 C. civ., în ceea ce privește exigibilitatea obligației de plată aferente contractului nr. x din 10 noiembrie 2016. Arată că instanța de apel nu a interpretat clauzele contractului potrivit voinței părților și că în mod greșit a apreciat că reclamanta și-a îndeplinit obligația de predare a bunului pe baza clauzei 1.2 din contract și a art. 1781 C. civ.. Curtea de apel nu a ținut cont de clauza 4.1 lit. a) care prevede obligația de predare a bunului de către locator și nici de art. 1787 și art. 1556 C. civ.. Autoarea căii de atac apreciază că din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale și contractuale rezultă că obligația de predare nu fusese îndeplinită și că pârâta era îndreptățită să refuze executarea obligației de plată.

Aceeași parte consideră că statuarea curții de apel în sensul că a intervenit tacita relocațiune este eronată și rezultă din interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1810 și art. 1270 C. civ.. Susține că nu erau îndeplinite condițiile pentru a interveni tacita relocațiune întrucât pârâta nu era în posesia bunului. Mai arată că părțile agreaseră că orice modificare a contractului este supusă voinței lor comune, iar partea care poate invoca tacita relocațiune este locatarul, și nu locatorul. Menționează că instanța de apel a obligat pârâta la plata unei sume pentru o perioadă care depășește perioada contractuală de 1 an.

Recurenta-pârâtă susține că și dispozițiile art. 1270, art. 1266-art. 1267 și art. 1523 alin. (2) și (4) C. civ. au fost interpretate și aplicare eronat în ceea ce privește punerea în întârziere pentru obligațiile de plată aferente contractului de închiriere nr. SQ 4796/182 din 10 noiembrie 2016 în sensul că, deși art. 3.2 și 3.3 din contract prevedeau că plata se face în baza facturii emise de locator, reclamanta a emis facturi pentru neplata cărora a calculat penalități, fără a îi comunica pârâtei aceste aspecte. Autoarea căii de atac apreciază că a fost pusă în întârziere la data de 13 ianuarie 2024, data comunicării contractului, a facturilor și a cererii de chemare în judecată, astfel cum a dispus decizia instanței supreme nr. 1580 din 21 iunie 2023.

Se critică și soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, pronunțată, în opinia recurentei, în urma interpretării și aplicării eronate a prevederilor art. 6 și art. 20 din Legea nr. 82/1991 și ale art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Autoarea demersului judiciar arată că dna F. avea obligația de a înregistra în contabilitate orice operațiune economic-financiară și de a ține în mod corect registrele cerute de lege, chiar dacă pârâta nu a recunoscut niciodată acele facturi. Mai arată că dna F. a recunoscut în fața instanței că nu a înregistrat facturile în contabilitatea pârâtei, iar această recunoaștere echivalează cu o mărturisire judiciară, în sensul art. 348 C. proc. civ.. Consideră că fostul administrator răspunde față de pârâtă în temeiul art. 1915 C. civ.

Recurenta-pârâtă indică dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se constată că recurenta-pârâtă critică exclusiv soluțiile de respingere ca nefondat a apelului incident și de admitere a apelului principal formulat de intimata-reclamantă și că nu contestă soluțiile de respingere a cererii de repunere în termen, de admitere a excepției tardivității și de respingere ca tardiv a apelului principal al pârâtei. Ca urmare, aceste ultime aspecte au intrat în puterea lucrului judecat și nu vor fi analizate în cadrul prezentului recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispozițiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Înalta Curte va reține criticile prin care recurenta arată că motivarea deciziei atacate nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Acest text de lege reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătorești între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Din analiza considerentelor hotărârii atacate nu rezultă că instanța de apel a examinat criticile formulate de cele două apelante astfel încât să se poată decela de ce a fost admis apelul principal și de ce a fost respins apelul incident.

Instanța de prim control judiciar reține, sub aparența unor considerente comune, că predarea în sine a bunului și starea corespunzătoare a acestuia nu sunt condiții pentru încheierea contractului de închiriere, ci eventual obligații neîndeplinite de către locator. În continuare, curtea de apel concluzionează că pârâta nu a dovedit starea necorespunzătoare a bunului, dar nu construiește un raționament prin care să arate care anume probe au fost avute în vedere și în ce mod au fost interpretate astfel încât să formeze convingerea judecătorului.

Instanța devolutivă nu descrie cu claritate nici situația de fapt în sensul că nu stabilește care este starea bunului la momentul încheierii contractului de închiriere și dacă, din probatoriul administrat, rezultă că locatorul și-ar fi îndeplinit obligația de predare, ci se limitează să constate pe baza unei prevederi contractuale că pârâta, în calitate de locatar, se afla în posesia bunului.

În ceea ce privește intervenirea sau nu a tacitei relocațiuni, argumentația este incoerentă și incompletă întrucât curtea de apel reține, pe de o parte, că soluția tribunalului nu este corectă, dar pe de altă parte, fără a analiza condițiile instituției juridice, constată că "neplata în sine a chiriei nu poate ridica decât problema răspunderii contractuale a pârâtei, nu a intervenirii tacitei relocațiuni." Ca urmare, nu este clar dacă instanța de apel a apreciat ca fiind intervenită tacita relocațiune și care este silogismul logico-juridic pe baza căruia a ajuns la această concluzie.

De asemenea, nu este evidentă rațiunea pentru care a fost avut în vedere obiectul dosarului nr. x/2018 în contextul în care pârâta s-a apărat prin întâmpinarea depusă în apel arătând că acest dosar vizează un raport juridic distinct.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 173/2025 din 25 martie 2025, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Față de efectele casării deciziei atacate în temeiul pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă nu va mai analiza celelalte critici exprimate prin cererea de recurs.

Cu ocazia unei noi judecăți, instanța de apel, cu respectarea efectului devolutiv al căii de atac, va analiza susținerile părților, precum și probatoriul din dosar, cu indicarea concretă a mijloacelor de dovadă pe care le-a avut în vedere, va stabili în mod corect situația de fapt și va construi un raționament logico-juridic coerent și clar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 173/2025 din 25 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2025.