ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 232/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 232/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal la 16 iunie 2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C. și D. S.R.L. - prin lichidator judiciar E., a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei de fidejusiune cuprinsă în contractul de credit nr. x/27.10.2010, modificat prin actul adițional nr. x/25.08.2011, actul adițional nr. x/05.09.2011, actul adițional nr. x/23.02.2013, actul adițional nr. x/29.08.2012, încheiat între B. S.A. București, D. S.R.L., A. și C., precum și a contractului accesoriu contract de garanție mobiliară nr. x/27.10.2010 și a actului adițional la contractul de garanție nr. x/05.09.2011. A mai solicitat reclamanta și obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu daune morale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași – secția a II-a Civilă-contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta B. S.A.

A fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă.

A fost constatată nulitatea absolută parțială, cu privire la reclamantă, a următoarelor înscrisuri: contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adițional nr. x/25.08.2011 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adițional nr. x/05.09.2011 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adițional nr. x din 28.10.2010 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adițional nr. x/23.02.2012 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adițional nr. x/29.08.2012 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, bilet la ordin seria x emis la data de 27.10.2010 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 27.10.2010 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x emis la data de 05.09.2011 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 29.08.2012 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x emis la data de 17.03.2014 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 17.03.2014 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A..

Au fost obligați pârâții C. și B. S.A. să achite reclamantei cu titlu daune morale suma de 20.000 euro (contravaloarea în RON la data plătii).

Au fost obligați pârâții C., D. S.R.L. și B. S.A. să achite reclamantei suma de 21.420 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 346/2020 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâții C. și B. S.A. împotriva sentinței nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași – secția a II-a Civilă - contencios administrativ și fiscal, hotărârea primei instanței fiind schimbată în parte, în sensul că:

A fost respins capătul de cerere formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C., vizând obligarea acestuia la plata de daune morale.

A fost obligată pârâta B. S.A. să-i plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată, a fost respins apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe.

Au fost păstrate dispozițiile din sentința privind acțiunea în anulare.

A fost obligată intimata A. să-i plătească apelantei B. S.A. suma de 1.400 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 1337 din 2 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în dosar nr. x/2015, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 și a încheierii din 2 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, în contradictoriu cu intimații A., C. și D. S.R.L. - prin lichidator judiciar CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L.

A fost casată în parte decizia atacată, în sensul că: a fost trimisă cauza aceleiași instanțe de apel pentru rejudecarea apelurilor principale declarate de pârâții B. S.A. și C. împotriva sentinței nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul Iași – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate cu privire la apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, precum și cu privire la acțiunea în anulare.

Prin decizia nr. 513 din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă în dosar nr. x/2015, a fost respins apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinței nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal.

A fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: au fost obligați în solidar pârâții B. S.A. și C. să-i plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost obligată intimata A. să-i plătească apelantei B. S.A. suma de 1.200,5 RON, cheltuieli de judecată în apel.

A fost respinsă cererea intimatei A. privind plata cheltuielilor de judecată.

A fost păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii.

Pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că, prin apelul declarat, a criticat hotărârea primei instanțe, motivat de faptul că a fost dată cu încălcarea principiilor disponibilității, al contradictorialitatii și al dreptului la apărare.

În acest sens, potrivit recurentei-pârâte, a arătat că, deși intimata-reclamantă, A., a solicitat atragerea răspunderii personale a băncii, totuși Tribunalul Iași a stabilit în sarcina sa o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, fără însă a pune în discuția contradictorie a părților, în prealabil, schimbarea temeiului juridic, în condițiile și în termenele procedurale în care se desfășura judecata litigului în discuție și fără a verifica dacă există sau nu voința procesuală expresă în acest sens a reclamantei.

Arată recurenta-pârâtă că instanța de apel a respins argumentele sale, considerând că nu se poate reține depășirea limitelor învestirii de către tribunal, atât timp cât judecătorul fondului, în considerarea rolului activ în aflarea adevărului, a calificat acțiunea reclamantei raportat la susținerile din cererea introductivă de instanță.

Recurenta-pârâtă consideră că soluția instanței de apel este însă greșită, întrucât, pe de o parte, instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a motivului de apel privind încălcarea principiilor disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare, iar pe de altă parte, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (4) Cod procedură civilă, privind rolul activ al judecătorului și ale art. 1349 alin. (1) C. civ., reținând în sarcina sa existența unei fapte ilicite, fără a indica și norma legală presupus a fi încălcată de către bancă, iar nu de către un angajat al său.

Recurenta-pârâtă invocă nemotivarea deciziei recurate din perspectiva încălcării principiilor disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, deși s-a reținut ca Tribunalul lași n-ar fi depășit limitele învestirii, instanța de apel nu a procedat la analiza susținerilor sale din cuprinsul apelului, întemeindu-și soluția în mod exclusiv pe presupusa incidență a principiului rolului activ al judecătorului.

Or, astfel cum reiese și din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a ignorat întru totul susținerile sale din cuprinsul cererii de apel, cu încălcarea unor norme de procedură imperative.

În concret, decizia recurată nu conține o analiză a motivelor de apel ale băncii, cu referire la aspecte care să poată, eventual, justifica incidența principiului rolului activ al judecătorului primei instanțe, astfel încât să se poată mai departe accepta concluzia că instanța de apel și-a respectat obligația, potrivit normelor evocate, de a expune raționamentul pentru care a înlăturat argumentele privind încălcarea principiului disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare.

Potrivit recurentei-pârâte, chiar și în ipoteza în care prima instanță ar fi dat eficiență rolului său activ, este incontestabil că în cuprinsul deciziei recurate nu există niciun considerent din care să rezulte:

- de ce anume s-a considerat în apel că o astfel de exercitare a rolului activ ar fi înlăturat obligația magistratului fondului de a recalifica sau reîncadra pretențiile deduse judecății de către reclamantă;

- de ce anume nu era necesară punerea acestor aspecte în discuția contradictorie a ambelor părți, ceea ce implica și clarificarea voinței procesuale a reclamantei și, nu în ultimul rând,

- de ce anume nu s-a dat permisiunea băncii ca, în exercitarea dreptului său la apărare, să formuleze apărări și să administreze probe în raport de noul temei juridic al acțiunii, astfel cum ar fi rezultat din așa-zisa exercitare a rolului activ al primei instanțe.

Un alt motiv de recurs invocat vizează încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor privind rolul activ al judecătorului în speță, deși intimata-reclamantă A. a solicitat atragerea răspunderii personale a băncii, Tribunalul Iași, fără o punere prealabilă în discuția contradictorie a părților, a stabilit în sarcina sa o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, ignorând în mod nejustificat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Cu toate că prin apelul declarat a arătat că recalificarea tipului de răspundere reținut de Tribunalul Iași, din răspundere personală, în răspundere pentru fapta altuia, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, prin decizia recurată, în mod nejustificat, instanța de apel a reținut incidența aceluiași principiu.

Potrivit recurentei-pârâte, nu se poate reține incidența principiului rolului activ al judecătorului într-o situație în care se dispune recalificarea temeiului de drept fără ca aceste aspecte să fi fost puse în mod prealabil în discuția contradictorie a părților.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 1.349 alin. (1) C. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește fapta ilicită, recurenta-pârâtă arată că, prin decizia recurată s-a reținut că aceasta ar consta în modalitatea în care prepușii băncii și-au îndeplinit obligațiile prevăzute de lege în momentul în care au semnat contractul de împrumut și toate înscrisurile ulterioare.

De fapt, din considerentele deciziei recurate nu reiese care este temeiul de drept pentru care instanța de apel a reținut în sarcina sa existența unei fapte ilicite.

Astfel, deși se menționează în cuprinsul deciziei recurate faptul că recurenta-pârâtă, prin prepușii săi - funcționari bancari, avea obligația de a proceda la legitimarea și identificarea garantului la semnarea contractului, nu este identificată nicio normă legală care ar impune o asemenea conduită care să fi fost încălcată.

Or, pentru a putea angaja răspunderea sa în calitate de comitent, instanța de apel trebuia, pe de o parte, să identifice fapta săvârșită de prepusul său, iar pe de altă parte, trebuia să motiveze caracterul ilicit al acesteia, arătând norma de drept încălcată de angajatul său la încheierea de către garant a actelor juridice contestate.

Astfel, simpla constatare că funcționarii bancari aveau sarcina ca în momentul întocmirii înscrisurilor să solicite prezența personală a părților implicate, să le identifice prin legitimare și ca semnarea să aparțină persoanelor ce se obligă, nu este suficientă, în opinia recurentei-pârâte, pentru reținerea caracterului ilicit al faptei prepusului său, fiind obligatoriu ca instanța de apel să arate și care anume este norma de drept încălcată.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că, neexistând o dispoziție legală care să impună funcționarului bancar să procedeze la certificarea semnăturii vreunui garant al creditelor acordate, care să fi fost nesocotită de către bancă, nu se poate reține existența vreunei fapte ilicite, împrejurare de natură a înlătura angajarea răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susține că o astfel de obligație legală nici nu avea cum să existe, în condițiile în care intimata-reclamantă nu avea calitatea de împrumutat, ci calitatea de fidejusor, aceasta nefiind client al băncii.

Astfel, în condițiile în care intimata-reclamantă nu avea deschis un cont curent, la deschiderea căruia s-ar fi putut proceda la identificarea titularului și obținerea unui specimen de semnătura utilizat în relația cu banca, din simpla calitate a acesteia de garant fidejusor, banca nu avea mijloacele legale de verificare nu doar a identității acesteia, ci și a semnăturii folosite de aceasta în mod uzual cu banca, raportul de creditare derulându-se cu împrumutatul D. S.R.L., reprezentat prin pârâtul C..

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și a invocat nulitatea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

La 7 noiembrie 2023, intimata-reclamantă a depus la dosar note de concluzii.

La 9 noiembrie 2023, CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ IPURL, în calitate de lichidator judiciar al intimatei-pârâte D. S.R.L. a depus la dosar note de concluzii asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 7 februarie 2024, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Înalta Curte va proceda la analiza unitară a criticilor expuse în susținerea motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., observând că recurenta-pârâtă invocă, pe de o parte, nemotivarea deciziei recurate din perspectiva încălcării de către prima instanță a principiilor disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare, iar pe de altă parte încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., din perspectiva răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, fără o punere prealabilă în discuția contradictorie a părților.

Subsumat acestor critici, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 1337 din 2 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în prim ciclu procesual, instanța a reținut:

"În aceste condiții, se constată că pârâtul C. în perioada 2010 - 2014 a încheiat cu B. S.A. un contract de credit, cunoscând că acesta a fost semnat în fals în numele fostei sale soții A., precum și cinci acte adiționale la acest contract, încredințând băncii pentru garantarea acestui contract un număr de șase bilete la ordin, emise în aceeași perioadă și cuprinzând mențiunea falsă a avalizării în nume propriu de reclamantă, iar sub aspectul prejudiciului produs reclamantei, rezultă implicit legătura de cauzalitate din modalitatea băncii și a împrumutatului principal de a acționa, chestiuni ce nu constituie un element care se impune a fi probat separat.

Așadar, din motivarea instanței de apel nu reies aspecte din care să rezulte că doar banca B. S.A. trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat, câtă vreme prin acțiune se face referire la fapta ilicită a prepușilor băncii, dar și a pârâtului C., context în care se constată greșita înlăturare de către instanță a răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1381 și art. 1391 C. civ..".

De asemenea, instanța de recurs a mai statuat în sensul că: "Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate în cadrul căii de atac a apelului, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care instanța de apel nu a expus raționamentul pentru care nu a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și pentru pârâtul C., reglementată de art. 1381 și art. 1391 C. civ., alături de B. S.A., iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate".

Faptul că acțiunea privește răspunderea băncii pentru prepușii săi, dar și a pârâtului C., a fost rezolvată definitiv la nivelul Înaltei Curți, în primul ciclu procesual.

Potrivit art. 501 C. proc. civ., " (1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul.(…) (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (…)".

Textul legal citat instituie regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării – totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Această abordare a fost confirmată în cadrul controlului de constituționalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, impunându-se, pentru identitate de rațiune, și actualului cadru legislativ, Curtea Constituțională subliniind, pe de o parte, că îndrumările date de instanța de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activității cu caracter jurisdicțional desfășurate de instanța de control judiciar, iar pe de altă parte, că instituirea acestei obligații a apărut din necesitatea nereiterării erorilor săvârșite prin pronunțarea hotărârii desființate, soluția contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Raportând aceste considerații la obiectul prezentului recurs, Înalta Curte constată că instanța de trimitere a respectat autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare. Astfel, instanța supremă reiterează că, în rejudecare, curtea de apel s-a pronunțat în limitele casării, câtă vreme în primul ciclu procesual Înalta Curte a reținut că: "rezultă implicit legătura de cauzalitate din modalitatea băncii și a împrumutatului principal de a acționa, chestiuni ce nu constituie un element care se impune a fi probat separat", că "prin acțiune se face referire la fapta ilicită a prepușilor băncii, dar și a pârâtului C.", iar "instanța de apel nu a expus raționamentul pentru care nu a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și pentru pârâtul C., reglementată de art. 1381 și art. 1391 C. civ., alături de B. SA".

Înalta Curte subliniază faptul că statuările sale din primul ciclu procesual, circumscrise răspunderii băncii pentru prepușii săi, se impun deopotrivă și în această fază procesuală, perspectivă din care toate criticile recurentei-reclamante astfel cum au fost expuse mai sus, nu mai pot constitui obiect al vreunei controverse.

În acest context, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.349 alin. (1) C. civ., susținând, pe de o parte, faptul că instanța de prim control judiciar nu a indicat în mod concret care sunt dispozițiile legale pe care aceasta le-a încălcat, iar, pe de altă parte, că nu deținea mijloacele legale de verificare a identității și, respectiv a semnăturii reclamantei, în condițiile în care aceasta avea calitatea de garant fidejusor, nu avea un cont deschis la bancă, neexistând un specimen de semnătură utilizat în relația cu banca.

În raport de criticile dezvoltate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu expuse critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, ci argumente care reflectă, în realitate, nemulțumirea sa față de interpretarea probelor administrate și de situația de fapt reținută de instanța de apel, urmărind o nouă verificare a apărărilor pe care le-a făcut.

Așadar, motivele de casare invocate implică raportarea criticilor formulate la conținutul deciziei care formează obiect al căii extraordinare de atac, iar nu repunerea în discuție a fondului cauzei.

Or, examinarea instanței de recurs este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 513 din 14 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția Civilă. În raport de dispozițiile art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite în parte cererea formulată de intimata-reclamantă A., privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Va obliga recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 3.000 RON către intimata-reclamantă, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului, conform dovezii aflate la dosar, cheltuielile reprezentând cazare, în cuantum de 818 RON, conform facturii fiscale aflate la fila x neputând fi acordate, în lipsa dovezii privind efectuarea acestora, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 513 din 14 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, ca nefondat.

Admite în parte cererea formulată de intimata-reclamantă A., privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 3.000 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2024.