Decizia nr. 821/2016 — ÎCCJ, Secția I civilă

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea normelor de procedură referitoare la legala citare a părților, arătând că nu a fost citată în mod legal pentru termenul de judecată din data 10 octombrie 2011, acest termen reprezentând atât primul cât și singurul termen de judecată acordat în această cauză, fiind astfel în imposibilitate de a-și formula și susține apărările față de pretențiile intimatei-reclamante. Întrucât procedura de citare pentru termenul de judecată din data de 10 octombrie 2011 nu a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale menționate de art. 86 și următoarele C. proc. civ., a considerat că se impune casarea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond cu legala citare.

În temeiul art. 109 alin. (1) coroborat cu art. 720 1 C. proc. civ. a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată motivat de faptul ca intimata reclamanta A. nu a îndeplinit procedura concilierii prealabile. Potrivit disp.art. 720 1 C. proc. civ. în procesele evaluabile în bani dintre profeC.iști derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul este obligat să încerce soluționarea litigiului prin conciliere directa cu cealaltă parte, iar potrivit disp.art. 109 alin. (1) C. proc. civ. în cazurile prevăzute de lege sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condițiile stabilite de lege.

Apelanta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a intimatei reclamante A., în susținerea căreia a arătat că a încheiat contractul de închiriere din 16 noiembrie 1990 cu D. Herăstrău, or în prezenta cauza este chemată în judecată de o alta entitate dotata cu personalitate juridica, A.. Întrucât cele doua entități sunt persoane juridice distincte, iar potrivit disp.art. 970 C. civ. convențiile își produc efectele decât între părțile contractante, rezultă că numai D. Herăstrău poate ridica pretenții în ceea ce privește raporturile juridice născute în legătura cu contractul de închiriere din 16 noiembrie 1990, iar nu A. care este terț față de contract. Pe cale de consecință, întrucât între reclamanta din prezenta cauză, A. și titularului dreptului pretins, D. Herăstrău, nu există identitate a solicitat să se admită excepția lipsei calității procesuale active a A. și să respingă acțiunea formulata de aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Apelanta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că nu a locuit în imobilul ce face obiectul contractului de închiriere nr. 60395/16 noiembrie 1990 în perioada aprilie 2009 - septembrie 2010, nu a folosit utilitățile aferente acestui imobil, aceste aspecte urmând a fi dovedite în cadrul probatoriului ce va fi administrat. Totodată, a arătat că, la data formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, contractul de închiriere din 16 noiembrie 1990 nu mai era în vigoare, aspect reținut și de către instanța de judecată. A arătat că intimata reclamanta nu a făcut dovada în fața instanței de fond că a folosit acest imobil în perioada aprilie 2009 - septembrie 2010 astfel încât să susțină în mod legal că datorează contravaloarea lipsei de folosință aferenta acestui imobil. Pe cale de consecință, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.

Pe fondul cauzei, în situația în care se va trece peste excepțiile sus menționate, a solicitat să se admită apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011 și să respingă cererea de chemare în judecată ca fiind nelegală și netemeinică. Astfel, intimata reclamanta a solicitat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosința raportându-se la o valoare impusa de O.U.G. nr. 9/2008, însă o astfel de cuantificare a valorii lipsei de folosință a unui imobil nu este legala, în condițiile în care pretențiile intimatei reclamante nu pot izvorî decât din contractul de închiriere. În ceea ce privește calculul penalităților de întârziere, reclamanta nu a făcut dovada temeiniciei acestora și nici a legalității solicitării lor, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecata de către intimata reclamanta contractul de închiriere în temeiul căruia au fost calculate și solicitate aceste penalități își încetase existența. Față de aceste aspecte mai sus-menționate, a solicitat respingerea solicitărilor intimatei reclamante ca fiind neîntemeiate. Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că are calitate procesual activă în temeiul H.G. nr. 39 din 30 ianuarie 1996 prin care imobilul situat în sector 1, a trecut din administrarea Consiliului Local al Municipiului București în administrarea A.; că apelanta are calitate procesual pasivă deoarece locuiește în prezent în imobil, A. nefiind înștiințată de faptul că apelanta nu mai locuiește acolo, astfel încât pârâta a acționat cu vinovăție, știind că ocupă spațiul în mod abuziv, creându-i un prejudiciu. Cauza a fost suspendată în perioada 30 martie 2012-30 aprilie 2014, până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2011, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. La termenul din data de 23 martie 2013 au fost audiați martorii G. și H. La data de 24 februarie 2015 a fost depus la dosar raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expert I., iar la data de 16 iunie 2015 a fost depus răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de A. Prin Decizia civilă nr. 460/A din 14 octombrie 2015 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C., împotriva sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. - B., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. - B. împotriva pârâtei C., ca neîntemeiată. Curtea de Apel a reținut următoarele: 1. Primul motiv de apel nu este întemeiat. Din examinarea procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din data de 3 octombrie 2011 se constată că pârâta a fost citată la domiciliul din București, sector 1, adresă pe care, de altfel, a indicat-o chiar apelanta-pârâtă prin cererea de apel. Alte critici nu au fost formulate cu privire la realizarea procedurii de citare din data de 3 octombrie 2011. 2. Nefondată este și cea de-a doua critică, având în vedere faptul că intimata-reclamantă a respectat dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., convocând pârâta la conciliere, după cum reiese din convocarea aflată la fila 9 din dosarul de fond și dovezile de comunicare prin poștă și prin mica publicitate aflate la filele 10 și 11 din dosarul de fond. 3. Este nefondată și cea de-a treia critică, privind lipsa calității procesuale active a intimatei reclamante A. de a formula cererea de chemare în judecată, constatându-se că imobilul în litigiu este în administrarea intimatei-reclamante A., potrivit Anexei nr. 5, poz. 33, din H.G. nr. 265/2005 și a H.G. nr. 39/1996. 4. Cea de-a patra critică formulată de apelanta-pârâtă, este fondată, cu mențiunea că se apreciază că aspectul dacă pârâta a locuit sau nu în imobilul în litigiu nu ține de calitatea procesual pasivă, ci de fondul litigiului, deoarece temeiul juridic al pretențiilor constând în contravaloarea lipsei de folosință îl reprezintă tocmai susținerea conform căreia pârâta a locuit în imobil, fără vreun titlu locativ. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată formulate de intimata-reclamantă îl reprezintă obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: - 92.623,77 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință spațiu pentru perioada aprilie 2009-septembrie 2010; - 1.882,56 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosință garaj pentru perioada aprilie 2009-septembrie 2010; - 435.444,60 lei cu titlu de penalități calculate de la 31 august 2009 la 31 august 2010, pentru facturi chirie emise în perioada martie 2008-martie 2009; - 17.331,02 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la 28 februarie 2009 la 31 august 2010, pentru facturi contravaloare lipsă spațiu emise în perioada aprilie 2009-iulie 2010. Cu privire la primele două capete de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 92.623,77 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință spațiu pentru perioada aprilie 2009-septembrie 2010, precum și la plata sumei de 1.882,56 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosință garaj pentru perioada aprilie 2009-septembrie 2010: Așa cum a arătat chiar reclamanta în motivarea cererii de chemare în judecată, la data sesizării instanței contractele de închiriere din civilă delictuală, reclamanta imputând pârâtei săvârșirea faptei ilicite constând în folosirea spațiului și a garajului ce au făcut obiectul celor două contracte de închiriere fără titlu, în perioada aprilie 2009-septembrie 2010. Singurele probe administrate de intimata-reclamantă în susținerea acțiunii prin care tinde la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta descrisă mai sus au constat în depunerea la dosar a facturilor conform cărora aceasta a facturat contravaloarea lipsei de folosință și a centralizatoarelor acestor facturi. În faza de apel, apelanta-pârâtă a administrat proba testimonială, constând în audierea în fața instanței a martorilor G. și H., care au declarat faptul că apelanta-pârâtă nu a mai locuit în imobil din luna martie 2009. Intimata-reclamantă nu a combătut cu nicio probă declarațiile testimoniale administrate la termenul din data de 23 martie 2012. De asemenea, examinând cererea de chemare în judecată cât și susținerile formulate de-a lungul procesului de către reclamantă, se constată că aceasta nu a invocat tacita relocațiune, în susținerea acestui capăt cerere, așa încât instanța este ținută conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil să analizeze acest capăt de cerere în baza condițiilor răspunderii civile delictuale. Or, constatând că probele administrate în cauză au demonstrat lipsa faptei ilicite pretinse de către reclamantă, deoarece pârâta nu a locuit în imobilul în litigiu (apartament și garaj) începând cu luna martie 2009, se constată că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale și se impune admiterea acestui motiv de apel și respingerea primelor două capete de cerere ca nefondate. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 435.444,60 lei cu titlu de penalități calculate de la 31 august 2009 la 31 august 2010, pentru facturi chirie emise în perioada martie 2008-martie 2009: Prin apelul formulat, apelanta-pârâtă a învederat instanței faptul că anterior introducerii acestei cereri, reclamanta a mai promovat o acțiune în pretenții împotriva sa, iar la termenul din data de 23 martie 2012 a solicitat suspendarea judecării cauzei de față până la rămânerea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2011. Examinând Decizia civilă nr. 56 din 12 februarie 2013 pronunțată de Curtea de apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, rămasă irevocabilă prin decizia pronunțată în data de 6 martie 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție (filele 119-136 din dosarul de apel), se constată că operează în cauză efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești, ca mijloc de probă. Autoritatea de lucru judecat are două funcții procesuale, respectiv de excepție și de prezumție. Excepția autorității de lucru judecat este reglementată de art. 1201 C. civ. și de art. 166 C. proc. civ. și este o excepție procesuală de fond, absolută și peremptorie, ce conduce la respingerea acțiunii fără cercetarea în fond a pricinii, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. În schimb, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este o prezumție legală, reglementată prin dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., deci are natura juridică a unui mijloc de probă, a cărui aplicare ține de fondul litigiului. În cauză nu se poate reține excepția autorității de lucru judecat, ci faptul că, în evaluarea temeiniciei sentinței apelate, se constată că apelanta-pârâtă a administrat în faza de apel o probă (constând în Decizia civilă nr. 56 din 12 februarie 2013 pronunțată de Curtea de apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, rămasă irevocabilă) în sprijinul susținerii conform căreia nu datorează penalitățile cerute de intimata-reclamantă la cel de-al treilea capăt al acțiunii. Într-adevăr, prin Decizia civilă nr. 56 din 12 februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Curtea de apel București, secția a V-a civilă, a stabilit următoarele, cu privire la pretențiile solicitate de reclamanta A. cu titlu de chirie pentru perioada martie 2008-martie 2009: (1) pretențiile solicitate cu titlu de chirie pentru perioada martie 2008-august 2008 sunt prescrise. Față de aceste statuări ale instanței care a soluționat acțiunea vizând dreptul principal, se constată că se impune respingerea solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata accesoriului acestor pretenții, deoarece sunt lipsite de temei. (2) pretențiile solicitate cu titlu de chirie pentru perioada august 2008-martie 2009 sunt întemeiate, Curtea de apel București, secția a V-a civilă, dispunând obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul chiriei pentru această perioadă. Totodată, prin hotărârea judecătorească menționată, instanța a stabilit dreptul reclamantei A. la obținerea penalităților aferente chiriei datorate de pârâtă pentru perioada august 2008-martie 2009, însă plafonate în baza acordului părților la valoarea chiriei restante, motiv pentru care a obligat pârâta la plata penalităților aferente, în sumă de 145.673,63 lei, calculate pentru perioada septembrie 2008-31 august 2009. Prin urmare, deja pentru penalitățile de întârziere calculate pentru perioada septembrie 2008-31 august 2009, aferente chiriei datorate pentru perioada august 2008-martie 2009, instanțele care au soluționat Dosarul nr. x/3/2011 au constatat că se impune plafonarea lor în baza clauzei penale negociate de părți și inserată în art. 5 alin. (2) din contractul de închiriere, prin urmare, cu atât mai mult, aceste penalități de întârziere depășesc plafonul stabilit de părți dacă sunt calculate în continuare - pentru perioada din dosarul de față, de la 31 august 2009 la 31 august 2010, având în vedere faptul că sunt solicitate pentru aceeași perioadă a chiriei. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 17.331,02 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la 28 februarie 2009 la 31 august 2010, pentru facturi contravaloare lipsă spațiu emise în perioada aprilie 2009-iulie 2010. Așa cum s-a reținut în cele de mai sus, începând cu data de aprilie 2009 între părți nu a mai existat un contract de închiriere, motiv pentru care reclamanta și-a întemeiat pretențiile aferente perioadelor ulterioare datei de aprilie 2009, pe răspunderea civilă delictuală. Or, având în vedere respingerea debitului principal constând în contravaloarea lipsei de folosință ulterioară datei de aprilie 2009, se constată că se impune și respingerea capătului de cerere privind accesoriul acestuia. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. - B. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5,7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 998-999, 1200 alin. (4) și art. 1202 C. civ. atunci când a respins capetele nr. 1 și 2 ale acțiunii principale reținând că în cauză nu s-a făcut dovada faptei ilicite, respectiv a ocupațiunii imobilului și că reclamanta nu a combătut faptele relatate de cei doi martori. Or, în cauză au fost depuse înscrisuri (procesul verbal încheiat de reclamantă și expertul desemnat în Dosarul nr. x/290/2008 și adeverința eliberată soțului pârâtei) care atestă faptul că imobilul era ocupat de familia C. la data de 01 septembrie 2010. Mai mult, instanța trebuia să aibă în vedere faptul că după expirarea contractelor de închiriere pârâta nu a procedat la predarea imobilului, evacuarea familiei C. având loc la data de 30 martie 2015, cu ajutorul executorului judecătoresc. Faptul că soții C. locuiau în imobil și la nivelul anului 2012 este constatat și prin sentința civilă nr. 24340/2012, prin această hotărâre dispunându-se evacuarea. Numai cu ignorarea acestor hotărâri, instanța a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada ocupațiunii imobilului și că acest fapt ar fi dovedit cu declarațiile martorilor audiați în apel. În ceea ce privește penalitățile în sumă de 435.444,60 lei, calculate la data de 31 august 2009 și 31 august 2010, pentru facturi chirie emise în perioada martie 2008 - martie 2009 și acordate la instanța de fond, în mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1968 instanța de apel a apreciat că nu pot fi acordate raportat la efectul pozitiv al Hotărârii nr. 56/2013, în condițiile în care prin cererea de apel nu s-a formulat o astfel de critică iar această problemă de drept nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcat principiul contradictorialității - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Mai mult prin Hotărârea nr. 56/2013 s-au constatat prescrise chiriile pentru perioada martie 2008 - august 2008, or în cauză au fost solicitate penalități pentru sumele datorate pentru perioada 2009 - 2010, care nu sunt prescrise. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost stabilite. Dispozițiile art. 314 C. proc. civ. sunt aplicabile numai atunci când starea de fapt a fost precis determinată încât nu implică intervenția instanței asupra împrejurărilor de fapt ori reapreciere a dovezilor administrate. După abrogarea pct. 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs nu mai poate cenzura situația de fapt reținută în etapele procesuale anterioare decât în condițiile art. 305 C. proc. civ. respectiv când în recurs se depun înscrisuri noi care tind la contrazicerea stării de fapt reținută de instanțele de fond. Or, în cauză s-au depus înscrisuri prin care se tinde a se dovedi că familia C. a locuit în imobil până la data de 30 martie 2015, înscrisuri care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel. Având în vedere existența unor contradicții evidente în stabilirea situației de fapt privind ocupațiunea imobilului după expirarea contractelor de închiriere, contrarietate care rezultă din proba testimonială și proba cu înscrisuri, se impune cu necesitate lămurirea acestor contradicții, respectiv statuarea efectelor produse de pronunțarea sentinței nr. 24340/2012, prin care s-a dispus evacuarea pârâtei C. și a soțului J. Se constată că prin înscrisurile depuse nu se lămuresc pe deplin raporturile juridice dintre părți privind momentul până la care a avut loc ocupațiunea efectivă a imobilului astfel că apare necesitatea de a administra noi probe în sensul arătat. Critica privind greșita reținere a efectului pozitiv a lucrului judecat, reprezentat de Hotărârea nr. 56/2013, întrucât nu a constituit motiv de apel este nefondată. Prin cererea de apel, intimata-pârâtă a arătat că pe rolul instanțelor se mai află o cauză având ca obiect pretenții, izvorând din aceleași contracte de închiriere și respectiv fapta ilicită, iar prin încheierea din 30 martie 2012 s-a dispus suspendarea judecății apelului până la soluționarea irevocabilă a cauzei nr. x/3/2011. „Excepția puterii de lucru judecat” care diferă de „excepția autorității de lucru judecat” este o excepție reglementată legal atât ca o prezumție legală (în temeiul art. 1200 pct. 4 C. civ.) cât și ca o excepție procesuală prin art. 166 C. proc. civ., astfel că se poate invoca de părți sau instanță, chiar în fața instanțelor de control judiciar. Se constată că această excepție procesuală, manifestată în cauză ca și prezumție legală a fost invocată prin cererea de apel și analizată în mod legal și temeinic de către instanța de apel. În mod legal, raportat la cele statuate prin Decizia nr. 56/2013 s-a constatat că pretențiile solicitate cu titlu de chirie restantă atât pentru locuință cât și pentru garaj pentru perioada anterioară lunii august 2003 sunt prescrise. În ceea ce privește pretențiile formulate reprezentând contravaloare chirie locuință și penalități pentru perioada august 2008-martie 2009, acestea au fost stabilite în mod irevocabil prin Decizia nr. 56/2013. Cererea privind plata chiriei aferente garajului pentru aceeași perioadă, precum și a penalităților aferente de asemenea a fost respinsă în mod irevocabil prin aceeași hotărâre. Se constată că prin hotărârea susmenționată s-au analizat și soluționat pretențiile dintre părți izvorând din contractele de închiriere cât și din fapta ilicită invocată pentru perioade diferite astfel: chirie locuință perioada martie 2008-martie 2009; chirie garaj perioada aprilie 2008-martie 2009 și penalități calculate de la data de 31 februarie 2008 până la dat de 31 august 2009, izvorând din plățile invocate ca restante la cele două contracte de închiriere. Or, se constată că instanța de apel nu a analizat și fondul pretențiilor privind dobânda legală calculată de la 28 februarie 2009 la 31 august 2010 pentru facturi reprezentând contravaloare lipsă spațiu emise în perioada aprilie 2009-iulie 2010 și care, nu au făcut obiect al judecății soluționate prin Decizia nr. 56/2013. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecarea apelului.