ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 128/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 128/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 128/2017

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

27 ianuarie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanta RA A. SA - Sucursala B. a

solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumelor de 403.390,82 lei (reprezentând

echivalentul

în

lei a sumei de 94.506,33 euro) și 452.775,62 lei după cum

urmează

:

92.623,77 euro contravaloare lipsă de folosință spațiu

pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010; 1.882,56 euro reprezentând

contravaloare lipsă de folosință garaj pentru perioada aprilie

2009 - septembrie 2010; 435.444,60 lei reprezentând penalități

calculate de la 31 august 2009, la 31 august 2010, facturilor pentru chirie

emise în perioada martie 2008-martie 2009

și

17.331,02

lei reprezentând dobândă legală calculată de la 28 februarie

2009, la 31 august 2010, pentru facturi contravaloare lipsă spațiu

emise în perioada aprilie 2009 - iulie 2010.

Prin

sentința civilă nr. 1664 din 10 octombrie 2011, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată

de reclamanta RA A. SA - Sucursala B., a obligat-o pe pârâta C. la plata sumei

de 403.390,82 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010, a sumei de 435.444,60 lei

reprezentând penalități și a sumei de 17.331,02 lei,

reprezentând dobândă legală.

Pentru a

pronunța această sentință tribunalul a reținut că

între pârâtă și SC D. SA au fost încheiate contractele de închiriere din

16 noiembrie 1990, care au ca obiect imobilul situat în București,

contracte care au fost prelungite succesiv în baza O.U.G. nr. 40/1999 și a

O.U.G. nr. 8/2004, până la data de 08 aprilie 2009.

Prin H.G. nr.

39/1996 imobilul a trecut în administrarea RA A. SA - Sucursala B., figurând în

anexă la actul normativ. Pentru calcularea chiriei de-a lungul

derulării contractelor s-au aplicat succesiv tarifele prevăzute de

O.U.G. nr. 40/1999, aprobată prin Legea nr. 241/2001, și de H.G. nr. 310/2007

până la data de 1 martie 2008, iar după această dată au

fost aplicate dispozițiile O.U.G. nr. 9/2008 și ale O.U.G. nr. 47/2008,

acte normative care au fost aprobate prin Legea nr. 183/2008. Contractele de

închiriere au fost valabile până la data de 08 aprilie 2009, dată

după care acestea nu au mai fost prelungite, pârâta continuând să

ocupe imobilul fără titlu.

A re

ț

inut

tribunalul c

ă,

p

entru

perioada contractuală, părțile au obligația, conform

dispozițiilor art. 969 și 973 C. civ., să execute clauzele din

contract cu bună-credință, obligație pe care pârâta nu a

îndeplinit-o, situație care rezultă din facturile emise. Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 1429 alin. (2) C. civ., locatarul trebuie

să plătească prețul locațiunii la termenele

statornice, obligație care nu a fost îndeplinită. Pentru neexecutarea

acestei obligații, au fost calculate penalități conform

clauzelor contractuale, care au fost acceptate de pârâtă prin semnarea

contractului de închiriere.

Tribunalul a

mai arătat că, după expirarea perioadei pentru care a fost

încheiat contractul de închiriere, prelungit în baza prevederilor legale

anterior menționate, pârâta a continuat să locuiască în imobil

și a folosit anexa (garajul) fără a deține un titlu

valabil, aspect care atrage răspunderea pentru lipsa de

folosință a imobilului conform art. 998 C. civ.

Împotriva

sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a formulat apel

pârâta C.

În motivarea

apelului a arătat că instanța de fond a pronunțat

hotărârea cu nerespectarea normelor de procedură referitoare la

legala citare a părților, deoarece nu a fost citată în mod legal

pentru termenul de judecată din data 10 octombrie 2011, respectiv că

înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul trebuia

să încerce soluționarea litigiului prin conciliere directă cu

cealaltă parte, iar potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (1) C.

proc. civ., în cazurile prevăzute de lege sesizarea instanței se

poate face numai după îndeplinirea procedurii prealabile.

Apelanta-pârâtă

a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei RA A. SA, în susținerea căreia a arătat că a

încheiat contractul de închiriere din 16 noiembrie 1990 cu E.

Herăstrău, iar în prezenta cauză este chemată în

judecată de o altă entitate cu personalitate juridică, RA A. SA.

De asemenea, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, în susținerea căreia a arătat că, în perioada

aprilie 2009 - septembrie 2010, nu a locuit în imobilul care face obiectul

contractului de închiriere din 16 noiembrie1990 și nu a folosit

utilitățile aferente acestui imobil.

Pe fondul

cauzei apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului formulat împotriva

sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011 și respingerea

cererii de chemare în judecată deoarece intimata-reclamantă a

solicitat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosința

raportându-se la o valoare impusă de O.U.G. nr. 9/2008, însă o astfel

de cuantificare a valorii lipsei de folosință a imobilului nu este

legală deoarece pretențiile intimatei-reclamante nu pot izvorî decât

din contractul de închiriere.

În ceea ce

privește calculul penalităților de întârziere, a susținut

că reclamanta nu a făcut dovada temeiniciei acestora și nici a

legalității solicitării lor, întrucât, la data introducerii

cererii de chemare în judecată, contractul de închiriere în temeiul

căruia au fost calculate și solicitate aceste penalități

își încetase existența.

Intimata-reclamantă

RA A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca

nefondat, arătând că are calitate procesuală activă în

temeiul H.G. nr. 39 din 30 ianuarie 1996, respectiv că apelanta -

pârâtă are calitate procesuală pasivă deoarece locuiește în

imobil.

Prin Decizia civilă

nr. 460/A din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva

sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011,

în contradictoriu cu intimata-reclamantă RA A. SA - Sucursala B., a

schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a

respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă

împotriva pârâtei, ca neîntemeiată.

Pentru a

decide astfel, această instanță a reținut, din examinarea

procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din

data de 3 octombrie 2011, că pârâta a fost citată la domiciliul din

București, sector 1, adresă pe care chiar aceasta a indicat-o în

cererea de apel. De asemenea, a reținut că intimata-reclamantă a

respectat dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., convocând-o pe

pârâtă la conciliere, după cum reiese din convocarea aflată la

fila 9 din dosarul de fond și din dovezile de comunicare prin

poștă și prin mica publicitate aflate la filele 10 și 11

din dosarul de fond.

Cu referire

la calitatea procesuală activă a reținut că reclamanta RA

A. SA are calitatea de a formula cererea de chemare în judecată, deoarece

imobilul în litigiu este în administrarea intimatei-reclamante, potrivit Anexei

nr. 5, poz. 33, din H.G. nr. 265/2005 și a H.G. nr. 39/1996.

Pe fondul

cauzei instanța de apel a constatat că probele administrate au demonstrat

lipsa faptei ilicite pretinse de către reclamantă, deoarece pârâta nu

a mai locuit în imobilul în litigiu începând cu luna martie 2009, astfel

că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii

civile delictuale.

Cu referire

la excepția autorității de lucru judecat în ceea ce

privește penalitățile de întârziere, curte de apel a apreciat

că nu este fondată.

Astfel,

apelanta-pârâtă a administrat în apel o probă, constând în Decizia civilă

nr. 56 din 12 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011

(rămasă irevocabilă), în sprijinul susținerii conform

căreia nu datorează penalitățile cerute de

intimata-reclamantă pentru cel de-al treilea capăt al cererii de

chemare în judecată. Totodată, prin hotărârea

judecătorească menționată, instanța a stabilit dreptul

reclamantei RA A. SA la obținerea penalităților aferente chiriei

datorate de pârâtă pentru perioada august 2008 - martie 2009, însă

plafonate în baza acordului părților la valoarea chiriei restante,

motiv pentru care a obligat-o pe pârâtă la plata penalităților

aferente, în sumă de 145.673,63 lei, calculate pentru perioada septembrie

2008 - 31 august 2009. Prin urmare, pentru penalitățile de întârziere

calculate pentru perioada septembrie 2008 - 31 august 2009, aferente chiriei

datorate pentru perioada august 2008 - martie 2009, instanțele care au

soluționat Dosarul nr. x/3/2011 au constatat că se impune plafonarea

lor în baza clauzei penale negociate de părți și inserată

în art. 5 alin. (2) din contractul de închiriere. Cu atât mai mult, aceste

penalități de întârziere depășesc plafonul stabilit de

părți dacă sunt calculate în continuare - pentru perioada din

dosarul de față, de la 31 august 2009 - la 31 august 2010, având în

vedere faptul că sunt solicitate pentru aceeași perioadă a

chiriei.

Cu privire la

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 17.331,02

lei cu titlu de dobândă legală calculată de la 28 februarie

2009, la 31 august 2010, pentru facturi reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință, emise în perioada aprilie 2009 - iulie 2010, s-a

reținut că, începând cu aprilie 2009, între părți nu a mai

existat un contract de închiriere, motiv pentru care reclamanta și-a

întemeiat pretențiile aferente perioadelor ulterioare datei de 8 aprilie

2009, pe răspunderea civilă delictuală. Or, având în vedere

respingerea debitului principal constând în contravaloarea lipsei de

folosință ulterioară datei de 8 aprilie 2009, s-a apreciat

că se impune și respingerea capătului de cerere privind

accesoriul acestuia.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta RA A. SA -

Sucursala B., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.

proc. civ.

Prin Decizia nr.

821 din 6 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta RA A. SA - Sucursala B.

împotriva Deciziei civile nr. 460/A din 14 octombrie 2015 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată

și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a

decide astfel, Înalta Curte a reținut că în cauză s-au depus

înscrisuri prin care se tinde a se dovedi că familia pârâtei a locuit în

imobil până la data de 30 martie 2015, înscrisuri care nu au fost avute în

vedere de către instanța de apel.

Având în

vedere existența unor contradicții evidente în stabilirea

situației de fapt privind ocuparea imobilului după expirarea

contractelor de închiriere, contrarietate care rezultă din probele

testimonială și cu înscrisuri, se impunea cu necesitate

lămurirea acestor contradicții, respectiv statuarea efectelor produse

de pronunțarea sentinței nr. 24340/2012, prin care s-a dispus

evacuarea pârâtei C. și a soțului acesteia, F.

Înalta Curte

a apreciat că prin înscrisurile depuse la dosar nu au fost lămurite,

pe deplin, raporturile juridice dintre părți în ceea ce privește

momentul până la care pârâta a ocupat efectiv imobilul, astfel că se

impune administrarea de noi probe în acest sens.

Critica

privind greșita reținere a efectului pozitiv al lucrului judecat a

fost apreciată nefondată. Astfel, prin cererea de apel,

intimata-pârâtă a arătat că pe rolul instanțelor se mai

află o cauză având ca obiect pretenții, izvorând din aceleași

contracte de închiriere și respectiv faptă ilicită, iar prin

încheierea din 30 martie 2012 s-a dispus suspendarea judecății

apelului până la soluționarea irevocabilă a cauzei nr. x/3/2011.

Înalta Curte

a constatat că excepția procesuală menționată,

manifestată în cauză ca o prezumție legală, a fost invocată

prin cererea de apel și a fost analizată în mod legal și

temeinic de către instanța de apel.

De asemenea,

a constatat că, în mod legal, raportat la cele statuate prin decizia

civilă nr. 56/12 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, s-a reținut că

pretențiile solicitate cu titlu de chirie restantă, pentru perioada

anterioară lunii august 2003, atât pentru locuință, cât și

pentru garaj, sunt prescrise.

În ceea ce

privește pretențiile reprezentând contravaloarea chiriei

locuinței și penalitățile pentru perioada august 2008 -

martie 2009, Înalta Curte a reținut că acestea au fost stabilite în

mod irevocabil prin Decizia nr. 56/2013, sus-menționată.

Cererea

privind plata chiriei aferente garajului pentru aceeași perioadă,

precum și a penalităților, a fost respinsă în mod

irevocabil prin aceeași hotărâre.

S-a

constatat, de asemenea, că prin Decizia civilă nr. 56 din 12

februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, au fost analizate și soluționate pretențiile

dintre părți izvorând atât din contractele de închiriere, cât și

din fapta ilicită invocată pentru perioade diferite astfel: chirie

locuință perioada martie 2008 - martie 2009; chirie garaj perioada

aprilie 2008 - martie 2009 și penalități calculate de la data de

31 februarie 2008 până la data de 31 august 2009, izvorând din

plățile invocate ca restante la cele două contracte de

închiriere.

Înalta Curte

a constatat că instanța de apel nu a analizat fondul

pretențiilor privind dobânda legală calculată de la 28 februarie

2009, până la 31 august 2010, pentru facturile reprezentând contravaloare

lipsă spațiu, emise în perioada aprilie 2009 - iulie 2010, care nu au

făcut obiect al judecății în dosarul soluționat prin Decizia

civilă nr. 56 din 12 februarie 2013, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a civilă.

După

casarea cu trimitere pentru rejudecarea apelului, Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la

data de 30 mai 2016, sub nr. x/3/2011*.

Prin Decizia nr.

685/A din 6 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C., împotriva

sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu

cu intimata-reclamantă RA A. SA - Sucursala B., a schimbat, în parte,

sentința apelantă în sensul că a înlăturată

dispoziția de obligare a pârâtei la plata penalităților în

cuantum de 435.444,60 lei, menținând celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a

decide astfel, Curtea de Apel București a reținut că raportul

juridic dedus judecății de către reclamantă se circumscrie

răspunderii civile delictuale, astfel că, pentru determinarea

prejudiciului suferit de persoana păgubită, trebuie stabilită

data la care a încetat fapta ilicită.

Principiul

disponibilității care semnifică, printre altele, că, în

cercetarea judecătorească, instanța este ținută

să respecte cadrul impus de reclamant prin petitul acțiunii,

limitează verificările instanței la perioada aprilie 2009 -

septembrie 2010, acesta fiind intervalul de timp pentru care s-au solicitat

despăgubiri pentru ocuparea fără drept, de către

pârâtă, a imobilului situat în București.

A arătat

instanța de apel că, potrivit principiului electa una via non datur

recursus ad alteram, persoana vătămată nu are posibilitatea de a

recurge simultan la răspunderea civilă contractuală și la

răspunderea civilă delictuală, pentru că, dacă s-ar accepta

o asemenea posibilitate, s-ar ajunge la repararea de două ori a

aceluiași prejudiciu și la o îmbogățire fără

justă cauză.

Prin

sentința civilă nr. 24340 din 19 decembrie 2012, pronunțată

de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2012, a

fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului

la acțiune, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC A.

SA

și s-a dispus evacuarea pârâților

C. și F.

din imobilul - locuință și garaj, situat în București, sector

1.

Recursul

declarat împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

civilă nr. 22/07 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă.

În

considerentele sentinței nr. 24340 din 19 decembrie 2012, Judecătoria

sectorului 1 București a reținut următoarele: contractul din 16

noiembrie 1990, care a avut ca obiect închirierea imobilului situat în

București, sector 1, nu a fost prorogat legal conform O.U.G. nr. 44/2009,

întrucât nu a intervenit tacita relocațiune în condițiile C. civ. de

la 1864, având în vedere că locatorul a anunțat concediul anterior

expirării termenului ultimei prorogări legale, prin promovarea unei

acțiuni în justiție. Termenul contractual de închiriere a

locuinței a expirat la data de 08 aprilie 2009, la data

pronunțării acestei hotărâri judecătorești (19

decembrie 2012), pârâții ocupând spațiul fără un titlu

valabil.

Instanța

de apel a reținut că apelanta-pârâtă a ocupat fără

titlu imobilul în litigiu în perioada 08 aprilie 2009 - septembrie 2010, ceea

ce atrage incidența normelor privitoare la răspunderea civilă

delictuală.

Dată

fiind perioada de referință cu privire la care

intimata-reclamantă a susținut că pârâta a săvârșit o

faptă ilicită (aprilie 2009 - septembrie 2010), instanța de apel

a apreciat că nu este învestită să tranșeze raporturile

juridice legate de executarea silită sau voluntară a sentinței

civile nr. 24340/19 decembrie 2012, sus-menționată. Pe de altă

parte, între părți mai există un proces care se referă la o

perioadă ulterioară lunii septembrie a anului 2010, în care s-a

dispus suspendarea judecății, până la soluționarea

prezentei cauze.

În

speță, curtea de apel a apreciat că este suficient să se

rețină că fapta pârâtei de a ocupa fără titlu imobilul

situat în București, sector 1, este ilicită și a fost

săvârșită cu vinovăție, în condițiile în care,

locatorul anunțase încetarea locațiunii anterior expirării

termenului contractual, astfel cum s-a reținut prin sentința

civilă nr. 24340 din 19 decembrie 2012, pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București.

S-a mai

reținut că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă este

reprezentat de beneficiul pe care aceasta l-ar fi obținut dacă bunul

imobil nu ar fi fost ocupat ilicit. Dovada acestui prejudiciu rezultă din

actele normative prin care este reglementată suma pe care ar fi obținut-o

RA A. SA, dacă ar fi închiriat imobilul, intimata - reclamantă

neavând posibilitatea de a practica alte prețuri de închiriere decât cele

stabilite prin lege.

Așa cum

a reținut și prima instanță, cuantumul chiriei calculate

conform O.U.G. nr. 9/2008, pentru imobilul situat în București, sector 1,

compus din locuință și garaj, pentru perioada aprilie 2009 -

septembrie 2010 este de 403.390,82 lei (sumă calculată la cursul Băncii

Naționale a României pentru moneda euro din data de 25 ianuarie 2011).

Întrucât

apelanta-pârâtă nu a contestat calculul chiriei conform O.U.G. nr. 9/2008,

ci a susținut că prejudiciul nu poate fi echivalentul acestei chirii,

Curtea de Apel București a apreciat că în mod corect prima

instanță a obligat-o pe pârâta C. la plata către reclamantă

a sumei de 403.390,82 lei, reprezentând despăgubiri egale cu

contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 8 aprilie 2009 -

septembrie 2010.

Instanța

de apel a arătat că, prin acordarea contravalorii lipsei de

folosință, s-a acoperit integral prejudiciul suferit de către

reclamantă, astfel că apare ca fiind ilogică acordarea unor

penalități de întârziere al căror cuantum este chiar mai mare

decât cel al chiriei, sarcina probării altor prejudicii revenind intimatei

- reclamante.

Instituția

penalităților de întârziere este specifică răspunderii

civile contractuale și presupune executarea cu întârziere a unei

obligații. Or, față de faptul că, raportul juridic dedus

judecății este grefat pe o faptă ilicită, este imposibil de

stabilit care este obligația executată cu întârziere. Ar fi fost

posibilă acordarea unor penalități de întârziere dacă s-ar

fi pus problema executării obligației contractuale a predării

imobilului de către locatar la sfârșitul locațiunii, ceea ce nu

a fost cazul în speță.

A

reținut, de asemenea, Curtea de Apel București a arătat că,

po

trivit

art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008, privind completarea O.U.G. nr. 9/2008,

pentru stabilirea tarifului lunar al chiriei pe mp, care se aplică pentru

închirierea locuințelor și terenului aferent acestora, aflate în

domeniul public și privat al statului, administrate de RA A. SA,

publicată în M. Of. nr. 322 din 23 aprilie 2008, „chiriile calculate

conform prevederilor O.U.G. nr. 9/2008, datorate de chiriașii

prevăzuți la art. 1, și neachitate se recalculează potrivit

prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, fără a se

percepe penalități de întârziere”.

Or, dacă

legiuitorul a apreciat că simpla plată a chiriei în cuantumul

stabilit prin O.U.G. nr. 9/2008 este suficientă pentru acoperirea

prejudiciului suferit de RA A. SA în cazul neîndeplinirii obligației de

către chiriaș, fără ca acesta să datoreze

penalități de întârziere, nu se poate susține că, prin

imposibilitatea închirierii imobilului către alte persoane, reclamanta ar

fi fost privată și de dreptul de a percepe sume de bani cu titlu de

penalități de întârziere.

În

consecință, curtea de apel a înlăturat dispoziția prin care

prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de

435.444,60 lei, către reclamantă, cu titlu de penalități de

întârziere.

Cu referire

la pretențiile având ca obiect dobânda legală calculată de la

data de 28 februarie 2009, la data de 31 august 2010, pentru facturi

reprezentând contravaloare lipsă spațiu emise în perioada 28

februarie 2009 - 31 august 2010, curtea de apel a arătat că prima

instanță a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 17.331,02 lei,

cu acest titlu, iar această dispoziție a intrat în puterea lucrului

judecat deoarece apelanta-pârâtă C. a criticat sentința civilă nr.

1664/2011 doar din perspectiva obligării la plata contravalorii lipsei de

folosință, prin raportare la valoarea impusă de O.U.G. nr. 9/2008

și a calculului penalităților de întârziere.

Or,

ținând seama de regula tantum devolutum quantum apellatum, se impune

menținerea acelor dispoziții din sentință cu privire la

care nu s-au formulat critici prin cererea de apel.

Pentru aceste

considerente, curtea de apel a admis apelul, a schimbat în parte sentința

apelată și a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtei de

plată a penalităților în cuantum de 435.444,60 lei.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C.

proc. civ.,

reclamanta

RA A. SA - Sucursala B., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte

a deciziei atacate, respectiv doar în privința penalităților de

întârziere, iar pe fond, respingerea apelului și menținerea

sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011, pronunțată de

Tribunalul București.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 299

și 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a

făcut o prezentare a soluțiilor dispuse în speță și a

considerentelor instanței de apel, care nu se impun a fi reluate, și

a susținut că hotărârea atacată conține motive

contradictorii și este dată cu greșita aplicare a legii, în ceea

ce privește capătul al 3-lea de cerere, care vizează

penalitățile de întârziere.

Astfel, s-a

arătat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., deoarece curtea de apel a respins cererea de acordare a

penalităților de întârziere, apreciind că „prin acordarea lipsei

de folosință s-a acoperit integral prejudiciul suferit de către

reclamantă, astfel că, apare ca fiind ilogică acordarea unor

penalități de întârziere al căror cuantum este chiar mai mare

decât cel al chiriei”, respectiv că „este imposibil de stabilit care este

obligația executată cu întârziere”; pe de altă parte, a

considerat că penalitățile nu sunt datorate, în temeiul art. 2, alin.

(2) din O.U.G. nr. 47/2008, privind completarea O.U.G. nr. 9/2008.

Totodată,

instanța de apel a fost în eroare în ceea ce privește perioada pe

care trebuie să o aibă în vedere la analizarea acordării

penalităților de întârziere, referindu-se la perioada 08 aprilie 2009

- septembrie 2010 (perioadă ulterioară încetării contractului),

când, de fapt, acestea au fost solicitate la plată, pentru chiria

datorată pe perioada derulării contractului, respectiv martie 2008 -

martie 2009.

Prin urmare,

motivarea deciziei atacate, prin care se arata că: „Ar fi fost

posibilă acordarea unor penalități de întârziere dacă s-ar

fi pus problema executării obligației contractuale a predării

imobilului de către locatar la sfârșitul locațiunii, ceea ce nu

a fost cazul în speță”, nu este întemeiată, penalitățile

de întârziere fiind solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor datorate

pentru o perioadă în care contractul de închiriere din 16 noiembrie 1990

(care a încetat la 08 aprilie 2009) era în vigoare.

Printr-o

altă critică, recurenta-reclamantă a arătat că

instanța de apel a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă C.,

pentru cel de-al treilea capăt de cerere, privind plata

penalităților de întârziere, interpretând în mod greșit art. 2 alin.

(2) din O.U.G. nr. 47/2008, privind completarea O.U.G. nr. 9/2008, astfel

că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Cu privire la

motivarea conform căreia este ilogică acordarea unor

penalități de întârziere mai mari decât cuantumul chiriei,

recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel avea

posibilitatea să le cenzureze, să le acorde în parte, dar nu să

le respingă integral. Instanța de apel s-a raportat la prevederile art.

5 alin. (2), din contractul părților iar, prin Decizia nr. 685/A din

6 octombrie 2016, a respins acordarea acestor penalități,

interpretând în mod greșit art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008.

Astfel, s-a

arătat că, potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 9/2008: „Prevederile

prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică: a) pentru

locuințele și terenul aferent acestora, închiriate prin

licitație publică, organizată potrivit legii și b) pentru

reședințele oficiale, locuințele de protocol și

locuințele de serviciu, pentru care se aplică tariful stabilit în

conformitate cu prevederile cap. III din O.U.G. nr. 40/1999 privind

protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile

cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare,

actualizat potrivit legii”.

Recurenta-reclamantă

a expus conținutul modificărilor aduse O.U.G. nr. 9/2008 prin O.U.G. nr.

47/2008 și a conchis că prevederile art. 2 alin. (2) din acest act

normativ, (potrivit cărora: “Chiriile calculate conform prevederilor O.U.G.

nr. 9/2008, datorate de chiriașii prevăzuți la art. 1, și

neachitate se recalculează potrivit prevederilor prezentei ordonanțe

de urgență, fără a se percepe penalități de

întârziere”) se aplică sub condiția ca suprafața utilă a

imobilului închiriat să nu depășească suprafața

minimală, prevăzută de la pct. b din anexa nr. 1 la Legea

locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Însă,

imobilul situat în București, sector 1, pe care 1-a ocupat

apelanta-intimată, nu se încadrează în prevederile invocate mai sus,

deoarece are o suprafață locuibilă de 178,58 mp, la care se

adaugă suprafața de 153,25 mp, aferentă antreului, tindei,

verandei, culoarului, bucătăriei, chicinetei, oficiului, debaralei,

cămării, băii etc., plus 233 mp de terase, pivnițe, boxe,

logii, spălătorii și uscătorii, un garaj de 23,09 mp

și o curte de 679,55 mp.

Referitor la

probarea „altor prejudicii”, respectiv a penalităților de întârziere,

recurenta-reclamantă a susținut că a făcut pe deplin

această dovadă. De altfel, în cauză a fost administrată

și proba cu expertiză contabilă, dispusă de

instanță, din oficiu, unul din obiective fiind stabilirea

penalităților de întârziere pentru perioada solicitată prin

cererea de chemare în judecată. Prin raportul de expertiză

contabilă, expertul a verificat și validat pretențiile RA A. SA,

inclusiv pe cele reprezentând penalitățile de întârziere.

Recurenta-reclamantă

a apreciat că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru

perceperea penalităților de întârziere solicitate, și anume:

obligația pârâtei constă în plata unei sume de bani, creanța este

lichidă și exigibilă, iar neplata la termen a sumei datorate se

prezumă că a produs creditorului un prejudiciu, care se impune a fi

reparat prin acordarea penalităților de întârziere, în temeiul

contractului părților.

Prin urmare,

a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei apelate,

doar în privința penalităților de întârziere, și

respingerea apelului declarat de apelanta-pârâtă C., cu consecința

menținerii soluției de obligare a pârâtei la plata sumei de

435.444,60 lei, cu titlu de penalități de întârziere.

Intimata - pârâtă,

legal citată, nu a depus întâmpinare și nu a învederat Înaltei

Curți excepțiile și apărările sale.

Potrivit

dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de

timbru, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în

judecată (27 ianuarie 2011), cererea de recurs este scutită de plata

taxei judiciare de timbru.

În faza

procesuală a recursului nu au fost administrate probe.

Examinând

decizia recurată, în limita criticilor formulate, Înalta Curte reține

că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru

considerentele ce succed:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă, la data de 27 ianuarie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanta RA A. SA

- Sucursala B. a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumelor

de

403.390,82

lei (reprezentând echivalentul în lei a sumei de 94.506,33 euro) și

452.775,62 lei după cum urmează: 1) 92.623,77 euro contravaloare

lipsă de folosință spațiu pentru perioada aprilie 2009 -

septembrie 2010; 2) 1.882,56 euro reprezentând contravaloare lipsă de

folosință garaj pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010; 3)

435.444,60 lei reprezentând penalități calculate de la 31 august 2009

la 31 august 2010, aferente facturilor pentru plata chiriei emise în perioada

martie 2008-martie 2009 și 4) 17.331,02 lei reprezentând dobândă

legală calculată de la 28 februarie 2009, la 31 august 2010, pentru

facturi contravaloare lipsă spațiu emise în perioada aprilie 2009 -

iulie 2010.

În drept,

cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 969, 973, 998 și 999 C. civ. de la 1864.

În motivarea

capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata

penalităților în cuantum de 435.444,60 lei, reclamanta a arătat

că acestea au fost calculate pentru facturi reprezentând contravaloarea

chiriei, emise în perioada martie 2008 - martie 2009, perioadă în care

și-au produs efectele contractele de închiriere.

Potrivit

situației de fapt reținute de instanțele de fond, între autoarea

reclamantei RA A. SA - Sucursala B., SC D. SA, și pârâtă s-au

încheiat, la data de 16 noiembrie 1990, contractele de închiriere, pentru

imobilul situat în București, sector 1, compus din construcție cu

destinație de locuință, curte și garaj. Aceste contracte au

fost prelungite succesiv în temeiul O.U.G. nr. 40/1999 și O.U.G. nr. 8/2004,

până la data de 08 aprilie 2009.

Curtea de

Apel București, cu prilejul rejudecării apelului declarat de apelanta

- pârâtă, a examinat capătul de cerere privind plata

penalităților de întârziere din perspectiva condițiilor de

antrenare a răspunderii civile delictuale, reținând în mod eronat

că: “Raportul juridic dedus judecății se circumscrie

răspunderii civile delictuale”.

Cum prin

cererea de chemare în judecată reclamanta a formulat mai multe capete de

cerere distincte, din care doar unele se circumscriu răspunderii civile

delictuale (respectiv capetele de cerere 1, 2 și 4), cel de-al treilea

fiind întemeiat în drept pe răspunderea civilă contractuală, în

sensul că s-a solicitat plata unor penalități de întârziere

derivate din contractele de închiriere, adică aferente unor facturi emise

pentru plata chiriei în perioada martie 2008-martie 2009, curtea de apel a

cercetat capătul de cerere privind plata penalităților de

întârziere prin raportare la răspunderea civilă delictuală,

ignorând dispozițiile art. 129 alin. (6) și pe cele ale 295 alin. (1)

C. proc. civ.

În acest sens

Înalta Curte reține că prima instanță a soluționat

fondul cererii de acordare a penalităților de întârziere din

perspectiva răspunderii civile contractuale iar, prin criticile formulate

în apel, apelanta-pârâtă nu a pus în discuție natura juridică a

răspunderii civile ci a susținut că nu poate fi obligată la

plata penalităților de întârziere deoarece contractul de închiriere

în temeiul căruia acestea au fost solicitate și calculate și-a

încetat existența.

Prin urmare,

apelanta-pârâtă nu a solicitat instanței de apel să cenzureze

calificarea raportului juridic dedus judecății prin cel de-al treilea

capăt din cererea de chemare în judecată, ci a criticat

hotărârea de primă instanță sub aspectul întrunirii

condițiilor răspunderii civile contractuale.

Este real

că pentru repararea aceluiași prejudiciu reclamanta nu poate apela

concomitent la cele două forme ale răspunderii civile, însă, în

speță, aceasta tinde la repararea unor prejudicii produse în perioade

diferite, din care unele se situează, potrivit susținerilor acesteia,

în perioada în care contractele de închiriere pentru locuință și

garaj își produceau efectele.

Distinct de

împrejurarea că instanța de apel a încălcat principiul

disponibilității, examinând cel de-al treilea capăt din cererea

de chemare în judecată din perspectiva răspunderii civile delictuale,

cu consecința necercetării, sub acest aspect a fondului apelului,

Înalta Curte reține, din considerentele potrivit cărora: “(…) prin

acordarea contravalorii lipsei de folosință s-a acoperit integral

prejudicial suferit de către reclamantă”, coroborate cu cele prin

care se arată că nu se poate stabili care este obligația executată

cu întârziere, că perioada pentru care au fost solicitate

penalitățile de întârziere a fost greșit reținută în

decizia recurată.

Astfel, se

constată că, în analiza motivelor de apel, instanța de apel s-a

raportat exclusiv la perioada aprilie 2009 - septembrie 2010, deși,

conform cererii de chemare în judecată, penalitățile au fost

calculate de la 31 august 2009, la 31 august 2010, ca fiind aferente facturilor

pentru plata chiriei emise în perioada martie 2008 - martie 2009.

Prin urmare,

este fondată critica recurentei-reclamante întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul c

ă

motivarea

curții de apel, sub aspectul capătului de cerere privitor la plata

penalităților de întârziere, apare ca fiind străin

ă

de natura

pricinii, fondul apelului nefiind cercetat sub acest aspect.

Examinând în

continuare criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că sunt fondate în sensul că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare a

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008.

Astfel,

curtea de apel a interpretat aceste dispoziții în sensul că: “(…)

legiuitorul a apreciat că simpla plată a chiriei în cuantumul

stabilit prin O.U.G. nr. 9/2008, este suficientă pentru acoperirea

prejudiciului suferit de RA A. SA în cazul neîndeplinirii obligației de

către chiriaș, fără ca acesta să datoreze

penalități de întârziere.”

Or,

această interpretare, conform căreia art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008

ar institui o regulă în sensul că niciun chiriaș nu ar datora

penalități de întârziere pentru depășirea scadenței

chiriei datorate în temeiul O.U.G. nr. 9/2008, nu poate fi primită.

În acest

sens, Înalta Curte reține că prin art. 1 al O.U.G. nr. 9 din 13

februarie 2008, începând cu data de 01 martie 2008 a fost reglementat tariful

lunar al chiriei pe mp pentru închirierea locuințelor și a terenului

aferent acestora, aflate în domeniul public și privat al statului,

administrate de RA A. SA.

Potrivit art.

5 din acest act normativ: „Prevederile prezentei ordonanțe de

urgență nu se aplică: a) pentru locuințele și terenul

aferent acestora, închiriate prin licitație publică, organizată

potrivit legii; b) pentru reședințele oficiale, locuințele de

protocol și locuințele de serviciu, pentru care se aplică

tariful stabilit în conformitate cu prevederile cap. III din O.U.G. nr. 40/1999

privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru

spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu

modificările ulterioare, actualizat potrivit legii”.

O.U.G. nr. 9

din 13 februarie 2008 a fost completată cu dispozițiile din O.U.G. nr.

47 din 21 aprilie 2008 care prevede:

Art. 1.

După art. 5 din O.U.G. nr. 9/2008 pentru stabilirea tarifului lunar al

chiriei pe mp care se aplică pentru închirierea locuințelor și

terenului aferent acestora, aflate în domeniul public și privat al

statului, administrate de RA A. SA, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 120 din 15 februarie 2008, se introduc două noi articole,

art. 6 și 7, cu următorul cuprins:

„Art. 6. -

(1) Prin excepție de la prevederile art. 1, chiriașilor care

ocupă imobile cu destinație de locuință în baza unor

contracte de închiriere prelungite prin efectul Legii nr. 17/1994 pentru

prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele

suprafețe locative, O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările

ulterioare, și O.U.G. nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor

contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, li se va

percepe chiria stabilită și actualizată potrivit prevederilor O.U.G.

nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare.

(2)

Chiriașilor, alții decât cei prevăzuți la alin. (1), care

realizează un venit mediu net lunar pe membru de familie care nu

depășește salariul mediu net lunar pe economic, respectiv situat

între salariul mediu net lunar pe economie și dublul acestuia, li se va

percepe chiria calculată în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (1)

teza întâi din O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare.

Prevederile art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu

modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.

(3)

Prevederile alin. (1) și (2) se aplică sub condiția ca

suprafața utilă a locuinței pe care o ocupă chiriașii

respectivi să nu depășească suprafețele minimale

stabilite la pct. B din anexa nr. 1 la Legea locuinței nr. 114/1996,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 7. -

Prevederile art. 6 se aplică doar în cazul în care cuantumul calculat al

chiriei este mai mic decât cel rezultat în urma aplicării

dispozițiilor art. 1.”

Art. 2 (1)

Sumele rezultate că diferența între chiria calculată și

achitată în baza O.U.G. nr. 9/2008 de către chiriașii

prevăzuți la art. 1 și cea rezultată prin aplicarea

prevederilor prezentei ordonanțe de urgență se consideră

chirie plătită în avans pentru următoarele perioade de

facturare.

(2) Chiriile

calculate conform prevederilor O.U.G. nr. 9/2008, datorate de chiriașii

prevăzuți la art. 1, și neachitate se recalculează potrivit

prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, fără a se

percepe penalități de întârziere”.

Din

interpretarea sistematică a dispozițiilor sus-menționate

rezultă cu evidență că art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008

nu este de aplicație generală ci are în vedere exclusiv situația

chiriașilor care datorau chiria prevăzută de art. 1 din O.U.G. nr.

9/2908, se încadrau în situațiile de excepție instituite de art. 1

din O.U.G. nr. 47/2008 și nu achitaseră chiria stabilită prin art.

1 din O.U.G. nr. 9/2008 la momentul completării acestui act normativ cu O.U.G.

nr. 47/2008.

Din

coroborarea art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2008, completată, cu art. 2 alin.

(2) din O.U.G. nr. 47/2008, rezultă că sunt exceptați de la

beneficiul scutirii de plata penalităților chiriașii care

dețin locuințe a căror suprafață utilă depășește

suprafețele minimale stabilite la pct. B din anexa 1 la Legea

locuinței nr. 114/1996.

În

condițiile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 9/2008, sub rezerva

îndeplinirii condiției privitoare la suprafața utilă a

locuinței, este necesar ca venitul mediu net lunar pe membru de familie

să nu depășească venitul mediu net lunar pe economie.

Prin urmare, restul

chiriașilor care intră sub incidența O.U.G. nr. 9/2008 și

nu se încadrează în situațiile de excepție reglementate de O.U.G.

nr. 47/2008, datorează, în condițiile legii, penalități de

întârziere pentru achitarea cu întârziere a tarifului lunar al chiriei.

În

speță, recurenta-reclamantă a susținut că imobilul din

sectorul 1, pe care l-a ocupat apelanta-intimată, nu se încadrează în

prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008, deoarece are o

suprafață locuibilă de 178,58 mp, la care se adaugă

suprafața de 153,25 mp, aferentă antreului, tindei, verandei,

culoarului, bucătăriei, chicinetei, oficiului, debaralei,

cămării, băii etc., plus 233 mp de terase, pivnițe, boxe,

logii, spălătorii și uscătorii, un garaj de 23,09 mp

și o curte de 679,55 mp.

Aceste

suprafețe se regăsesc în fișa de calcul a chiriei, aflată

la fila 14 din dosarul tribunalului.

Instanța

de apel nu a analizat aceste împrejurări de fapt ale judecății,

apreciind că penalitățile de întârziere nu sunt datorate

deoarece, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii

civile delictuale, iar pe de altă parte pentru că ar fi incidente

dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008.

Or, așa

cum s-a arătat în precedent, răspunderea civilă delictuală

nu reprezintă temeiul juridic al capătului de cerere în discuție

iar o veritabilă cercetare judecătorească a acestuia din

perspectiva răspunderii civile contractuale nu a avut loc în fața

instanței de apel care, făcând o greșită interpretare a

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008, fără a

examina legalitatea și temeinicia sentinței sub aspectul

penalităților de întârziere la care prima instanță a

obligat-o pe pârâtă, a conchis, de plano, că acestea nu ar fi în

niciun caz datorate.

Pentru

considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

și (3) și art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul formulat de recurenta - reclamantă RA A. SA - Sucursala B.

împotriva Deciziei nr. 685/A din 6 octombrie 2016, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,, va casa decizia

și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel,

cu prilejul rejudecării, instanța de apel urmând a examina criticile

și apărările părților privitoare la capătul de

cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 435.444,60

lei reprezentând penalități calculate de la 31 august 2009 la 31

august 2010, aferente facturilor pentru plata chiriei emise în perioada martie

2008 - martie 2009, din perspectiva răspunderii civile contractuale.

Față

de motivele care au condus la admiterea recursului, criticile privitoare la

îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale nu se impun

a fi cercetate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de recurenta - reclamantă RA A. SA - Sucursala B.

împotriva Deciziei nr. 685/A din 6 octombrie 2016, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează

decizia și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.