ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 128/2017

Decizia nr. 128/2017 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 27 ianuarie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanta RA A. SA - Sucursala B. a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumelor de 403.390,82 lei (reprezentând echivalentul în lei a sumei de 94.506,33 euro) și 452.775,62 lei după cum urmează : 92.623,77 euro contravaloare lipsă de folosință spațiu pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010; 1.882,56 euro reprezentând contravaloare lipsă de folosință garaj pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010; 435.444,60 lei reprezentând penalități calculate de la 31 august 2009, la 31 august 2010, facturilor pentru chirie emise în perioada martie 2008-martie 2009 și 17.331,02 lei reprezentând dobândă legală calculată de la 28 februarie 2009, la 31 august 2010, pentru facturi contravaloare lipsă spațiu emise în perioada aprilie 2009 - iulie 2010. Prin sentința civilă nr. 1664 din 10 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta RA A. SA - Sucursala B., a obligat-o pe pârâta C. la plata sumei de 403.390,82 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010, a sumei de 435.444,60 lei reprezentând penalități și a sumei de 17.331,02 lei, reprezentând dobândă legală.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că între pârâtă și SC D. SA au fost încheiate contractele de închiriere din 16 noiembrie 1990, care au ca obiect imobilul situat în București, contracte care au fost prelungite succesiv în baza O.U.G. nr. 40/1999 și a O.U.G. nr. 8/2004, până la data de 08 aprilie 2009. Prin H.G. nr. 39/1996 imobilul a trecut în administrarea RA A. SA - Sucursala B., figurând în anexă la actul normativ. Pentru calcularea chiriei de-a lungul derulării contractelor s-au aplicat succesiv tarifele prevăzute de O.U.G. nr. 40/1999, aprobată prin Legea nr. 241/2001, și de H.G. nr. 310/2007 până la data de 1 martie 2008, iar după această dată au fost aplicate dispozițiile O.U.G.

nr. 9/2008 și ale O.U.G. nr. 47/2008, acte normative care au fost aprobate prin Legea nr. 183/2008. Contractele de închiriere au fost valabile până la data de 08 aprilie 2009, dată după care acestea nu au mai fost prelungite, pârâta continuând să ocupe imobilul fără titlu. A re ț inut tribunalul c ă, p entru perioada contractuală, părțile au obligația, conform dispozițiilor art. 969 și 973 C. civ., să execute clauzele din contract cu bună-credință, obligație pe care pârâta nu a îndeplinit-o, situație care rezultă din facturile emise. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1429 alin. (2) C. civ., locatarul trebuie să plătească prețul locațiunii la termenele statornice, obligație care nu a fost îndeplinită.

Pentru neexecutarea acestei obligații, au fost calculate penalități conform clauzelor contractuale, care au fost acceptate de pârâtă prin semnarea contractului de închiriere. Tribunalul a mai arătat că, după expirarea perioadei pentru care a fost încheiat contractul de închiriere, prelungit în baza prevederilor legale anterior menționate, pârâta a continuat să locuiască în imobil și a folosit anexa (garajul) fără a deține un titlu valabil, aspect care atrage răspunderea pentru lipsa de folosință a imobilului conform art. 998 C. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a formulat apel pârâta C. În motivarea apelului a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu nerespectarea normelor de procedură referitoare la legala citare a părților, deoarece nu a fost citată în mod legal pentru termenul de judecată din data 10 octombrie 2011, respectiv că înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul trebuia să încerce soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte, iar potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (1) C. proc. civ., în cazurile prevăzute de lege sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea procedurii prealabile.

Apelanta-pârâtă a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei RA A. SA, în susținerea căreia a arătat că a încheiat contractul de închiriere din 16 noiembrie 1990 cu E. Herăstrău, iar în prezenta cauză este chemată în judecată de o altă entitate cu personalitate juridică, RA A. SA. De asemenea, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că, în perioada aprilie 2009 - septembrie 2010, nu a locuit în imobilul care face obiectul contractului de închiriere din 16 noiembrie1990 și nu a folosit utilitățile aferente acestui imobil. Pe fondul cauzei apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011 și respingerea cererii de chemare în judecată deoarece intimata-reclamantă a solicitat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosința raportându-se la o valoare impusă de O.U.G.

nr. 9/2008, însă o astfel de cuantificare a valorii lipsei de folosință a imobilului nu este legală deoarece pretențiile intimatei-reclamante nu pot izvorî decât din contractul de închiriere. În ceea ce privește calculul penalităților de întârziere, a susținut că reclamanta nu a făcut dovada temeiniciei acestora și nici a legalității solicitării lor, întrucât, la data introducerii cererii de chemare în judecată, contractul de închiriere în temeiul căruia au fost calculate și solicitate aceste penalități își încetase existența. Intimata-reclamantă RA A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, arătând că are calitate procesuală activă în temeiul H.G. nr. 39 din 30 ianuarie 1996, respectiv că apelanta - pârâtă are calitate procesuală pasivă deoarece locuiește în imobil.

Prin Decizia civilă nr. 460/A din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata-reclamantă RA A. SA - Sucursala B., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâtei, ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, această instanță a reținut, din examinarea procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din data de 3 octombrie 2011, că pârâta a fost citată la domiciliul din București, sector 1, adresă pe care chiar aceasta a indicat-o în cererea de apel.

De asemenea, a reținut că intimata-reclamantă a respectat dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., convocând-o pe pârâtă la conciliere, după cum reiese din convocarea aflată la fila 9 din dosarul de fond și din dovezile de comunicare prin poștă și prin mica publicitate aflate la filele 10 și 11 din dosarul de fond. Cu referire la calitatea procesuală activă a reținut că reclamanta RA A. SA are calitatea de a formula cererea de chemare în judecată, deoarece imobilul în litigiu este în administrarea intimatei-reclamante, potrivit Anexei nr. 5, poz. 33, din H.G. nr. 265/2005 și a H.G. nr. 39/1996. Pe fondul cauzei instanța de apel a constatat că probele administrate au demonstrat lipsa faptei ilicite pretinse de către reclamantă, deoarece pârâta nu a mai locuit în imobilul în litigiu începând cu luna martie 2009, astfel că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

Cu referire la excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește penalitățile de întârziere, curte de apel a apreciat că nu este fondată. Astfel, apelanta-pârâtă a administrat în apel o probă, constând în Decizia civilă nr. 56 din 12 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 (rămasă irevocabilă), în sprijinul susținerii conform căreia nu datorează penalitățile cerute de intimata-reclamantă pentru cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată.

Totodată, prin hotărârea judecătorească menționată, instanța a stabilit dreptul reclamantei RA A. SA la obținerea penalităților aferente chiriei datorate de pârâtă pentru perioada august 2008 - martie 2009, însă plafonate în baza acordului părților la valoarea chiriei restante, motiv pentru care a obligat-o pe pârâtă la plata penalităților aferente, în sumă de 145.673,63 lei, calculate pentru perioada septembrie 2008 - 31 august 2009. Prin urmare, pentru penalitățile de întârziere calculate pentru perioada septembrie 2008 - 31 august 2009, aferente chiriei datorate pentru perioada august 2008 - martie 2009, instanțele care au soluționat Dosarul nr. x/3/2011 au constatat că se impune plafonarea lor în baza clauzei penale negociate de părți și inserată în art. 5 alin. (2) din contractul de închiriere.

Cu atât mai mult, aceste penalități de întârziere depășesc plafonul stabilit de părți dacă sunt calculate în continuare - pentru perioada din dosarul de față, de la 31 august 2009 - la 31 august 2010, având în vedere faptul că sunt solicitate pentru aceeași perioadă a chiriei. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 17.331,02 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la 28 februarie 2009, la 31 august 2010, pentru facturi reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, emise în perioada aprilie 2009 - iulie 2010, s-a reținut că, începând cu aprilie 2009, între părți nu a mai existat un contract de închiriere, motiv pentru care reclamanta și-a întemeiat pretențiile aferente perioadelor ulterioare datei de 8 aprilie 2009, pe răspunderea civilă delictuală.

Or, având în vedere respingerea debitului principal constând în contravaloarea lipsei de folosință ulterioară datei de 8 aprilie 2009, s-a apreciat că se impune și respingerea capătului de cerere privind accesoriul acestuia. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta RA A. SA - Sucursala B., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 821 din 6 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta RA A. SA - Sucursala B. împotriva Deciziei civile nr. 460/A din 14 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că în cauză s-au depus înscrisuri prin care se tinde a se dovedi că familia pârâtei a locuit în imobil până la data de 30 martie 2015, înscrisuri care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel. Având în vedere existența unor contradicții evidente în stabilirea situației de fapt privind ocuparea imobilului după expirarea contractelor de închiriere, contrarietate care rezultă din probele testimonială și cu înscrisuri, se impunea cu necesitate lămurirea acestor contradicții, respectiv statuarea efectelor produse de pronunțarea sentinței nr. 24340/2012, prin care s-a dispus evacuarea pârâtei C. și a soțului acesteia, F. Înalta Curte a apreciat că prin înscrisurile depuse la dosar nu au fost lămurite, pe deplin, raporturile juridice dintre părți în ceea ce privește momentul până la care pârâta a ocupat efectiv imobilul, astfel că se impune administrarea de noi probe în acest sens.

Critica privind greșita reținere a efectului pozitiv al lucrului judecat a fost apreciată nefondată. Astfel, prin cererea de apel, intimata-pârâtă a arătat că pe rolul instanțelor se mai află o cauză având ca obiect pretenții, izvorând din aceleași contracte de închiriere și respectiv faptă ilicită, iar prin încheierea din 30 martie 2012 s-a dispus suspendarea judecății apelului până la soluționarea irevocabilă a cauzei nr. x/3/2011. Înalta Curte a constatat că excepția procesuală menționată, manifestată în cauză ca o prezumție legală, a fost invocată prin cererea de apel și a fost analizată în mod legal și temeinic de către instanța de apel.

De asemenea, a constatat că, în mod legal, raportat la cele statuate prin decizia civilă nr. 56/12 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a reținut că pretențiile solicitate cu titlu de chirie restantă, pentru perioada anterioară lunii august 2003, atât pentru locuință, cât și pentru garaj, sunt prescrise. În ceea ce privește pretențiile reprezentând contravaloarea chiriei locuinței și penalitățile pentru perioada august 2008 - martie 2009, Înalta Curte a reținut că acestea au fost stabilite în mod irevocabil prin Decizia nr. 56/2013, sus-menționată. Cererea privind plata chiriei aferente garajului pentru aceeași perioadă, precum și a penalităților, a fost respinsă în mod irevocabil prin aceeași hotărâre.

S-a constatat, de asemenea, că prin Decizia civilă nr. 56 din 12 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost analizate și soluționate pretențiile dintre părți izvorând atât din contractele de închiriere, cât și din fapta ilicită invocată pentru perioade diferite astfel: chirie locuință perioada martie 2008 - martie 2009; chirie garaj perioada aprilie 2008 - martie 2009 și penalități calculate de la data de 31 februarie 2008 până la data de 31 august 2009, izvorând din plățile invocate ca restante la cele două contracte de închiriere.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a analizat fondul pretențiilor privind dobânda legală calculată de la 28 februarie 2009, până la 31 august 2010, pentru facturile reprezentând contravaloare lipsă spațiu, emise în perioada aprilie 2009 - iulie 2010, care nu au făcut obiect al judecății în dosarul soluționat prin Decizia civilă nr. 56 din 12 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. După casarea cu trimitere pentru rejudecarea apelului, Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 30 mai 2016, sub nr. x/3/2011*.

Prin Decizia nr. 685/A din 6 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C., împotriva sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă RA A. SA - Sucursala B., a schimbat, în parte, sentința apelantă în sensul că a înlăturată dispoziția de obligare a pârâtei la plata penalităților în cuantum de 435.444,60 lei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut că raportul juridic dedus judecății de către reclamantă se circumscrie răspunderii civile delictuale, astfel că, pentru determinarea prejudiciului suferit de persoana păgubită, trebuie stabilită data la care a încetat fapta ilicită.

Principiul disponibilității care semnifică, printre altele, că, în cercetarea judecătorească, instanța este ținută să respecte cadrul impus de reclamant prin petitul acțiunii, limitează verificările instanței la perioada aprilie 2009 - septembrie 2010, acesta fiind intervalul de timp pentru care s-au solicitat despăgubiri pentru ocuparea fără drept, de către pârâtă, a imobilului situat în București. A arătat instanța de apel că, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram, persoana vătămată nu are posibilitatea de a recurge simultan la răspunderea civilă contractuală și la răspunderea civilă delictuală, pentru că, dacă s-ar accepta o asemenea posibilitate, s-ar ajunge la repararea de două ori a aceluiași prejudiciu și la o îmbogățire fără justă cauză.

Prin sentința civilă nr. 24340 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2012, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC A. SA și s-a dispus evacuarea pârâților C. și F. din imobilul - locuință și garaj, situat în București, sector 1. Recursul declarat împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 22/07 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. În considerentele sentinței nr. 24340 din 19 decembrie 2012, Judecătoria sectorului 1 București a reținut următoarele: contractul din 16 noiembrie 1990, care a avut ca obiect închirierea imobilului situat în București, sector 1, nu a fost prorogat legal conform O.U.G.

nr. 44/2009, întrucât nu a intervenit tacita relocațiune în condițiile C. civ. de la 1864, având în vedere că locatorul a anunțat concediul anterior expirării termenului ultimei prorogări legale, prin promovarea unei acțiuni în justiție. Termenul contractual de închiriere a locuinței a expirat la data de 08 aprilie 2009, la data pronunțării acestei hotărâri judecătorești (19 decembrie 2012), pârâții ocupând spațiul fără un titlu valabil. Instanța de apel a reținut că apelanta-pârâtă a ocupat fără titlu imobilul în litigiu în perioada 08 aprilie 2009 - septembrie 2010, ceea ce atrage incidența normelor privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Dată fiind perioada de referință cu privire la care intimata-reclamantă a susținut că pârâta a săvârșit o faptă ilicită (aprilie 2009 - septembrie 2010), instanța de apel a apreciat că nu este învestită să tranșeze raporturile juridice legate de executarea silită sau voluntară a sentinței civile nr. 24340/19 decembrie 2012, sus-menționată. Pe de altă parte, între părți mai există un proces care se referă la o perioadă ulterioară lunii septembrie a anului 2010, în care s-a dispus suspendarea judecății, până la soluționarea prezentei cauze. În speță, curtea de apel a apreciat că este suficient să se rețină că fapta pârâtei de a ocupa fără titlu imobilul situat în București, sector 1, este ilicită și a fost săvârșită cu vinovăție, în condițiile în care, locatorul anunțase încetarea locațiunii anterior expirării termenului contractual, astfel cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 24340 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

S-a mai reținut că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă este reprezentat de beneficiul pe care aceasta l-ar fi obținut dacă bunul imobil nu ar fi fost ocupat ilicit. Dovada acestui prejudiciu rezultă din actele normative prin care este reglementată suma pe care ar fi obținut-o RA A. SA, dacă ar fi închiriat imobilul, intimata - reclamantă neavând posibilitatea de a practica alte prețuri de închiriere decât cele stabilite prin lege. Așa cum a reținut și prima instanță, cuantumul chiriei calculate conform O.U.G. nr. 9/2008, pentru imobilul situat în București, sector 1, compus din locuință și garaj, pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010 este de 403.390,82 lei (sumă calculată la cursul Băncii Naționale a României pentru moneda euro din data de 25 ianuarie 2011). Întrucât apelanta-pârâtă nu a contestat calculul chiriei conform O.U.G.

nr. 9/2008, ci a susținut că prejudiciul nu poate fi echivalentul acestei chirii, Curtea de Apel București a apreciat că în mod corect prima instanță a obligat-o pe pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 403.390,82 lei, reprezentând despăgubiri egale cu contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 8 aprilie 2009 - septembrie 2010. Instanța de apel a arătat că, prin acordarea contravalorii lipsei de folosință, s-a acoperit integral prejudiciul suferit de către reclamantă, astfel că apare ca fiind ilogică acordarea unor penalități de întârziere al căror cuantum este chiar mai mare decât cel al chiriei, sarcina probării altor prejudicii revenind intimatei - reclamante. Instituția penalităților de întârziere este specifică răspunderii civile contractuale și presupune executarea cu întârziere a unei obligații.

Or, față de faptul că, raportul juridic dedus judecății este grefat pe o faptă ilicită, este imposibil de stabilit care este obligația executată cu întârziere. Ar fi fost posibilă acordarea unor penalități de întârziere dacă s-ar fi pus problema executării obligației contractuale a predării imobilului de către locatar la sfârșitul locațiunii, ceea ce nu a fost cazul în speță. A reținut, de asemenea, Curtea de Apel București a arătat că, po trivit art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008, privind completarea O.U.G. nr. 9/2008, pentru stabilirea tarifului lunar al chiriei pe mp, care se aplică pentru închirierea locuințelor și terenului aferent acestora, aflate în domeniul public și privat al statului, administrate de RA A. SA, publicată în M. Of.

nr. 322 din 23 aprilie 2008, „chiriile calculate conform prevederilor O.U.G. nr. 9/2008, datorate de chiriașii prevăzuți la art. 1, și neachitate se recalculează potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, fără a se percepe penalități de întârziere”. Or, dacă legiuitorul a apreciat că simpla plată a chiriei în cuantumul stabilit prin O.U.G. nr. 9/2008 este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit de RA A. SA în cazul neîndeplinirii obligației de către chiriaș, fără ca acesta să datoreze penalități de întârziere, nu se poate susține că, prin imposibilitatea închirierii imobilului către alte persoane, reclamanta ar fi fost privată și de dreptul de a percepe sume de bani cu titlu de penalități de întârziere.

În consecință, curtea de apel a înlăturat dispoziția prin care prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 435.444,60 lei, către reclamantă, cu titlu de penalități de întârziere. Cu referire la pretențiile având ca obiect dobânda legală calculată de la data de 28 februarie 2009, la data de 31 august 2010, pentru facturi reprezentând contravaloare lipsă spațiu emise în perioada 28 februarie 2009 - 31 august 2010, curtea de apel a arătat că prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 17.331,02 lei, cu acest titlu, iar această dispoziție a intrat în puterea lucrului judecat deoarece apelanta-pârâtă C. a criticat sentința civilă nr. 1664/2011 doar din perspectiva obligării la plata contravalorii lipsei de folosință, prin raportare la valoarea impusă de O.U.G.

nr. 9/2008 și a calculului penalităților de întârziere. Or, ținând seama de regula tantum devolutum quantum apellatum, se impune menținerea acelor dispoziții din sentință cu privire la care nu s-au formulat critici prin cererea de apel. Pentru aceste considerente, curtea de apel a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată și a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtei de plată a penalităților în cuantum de 435.444,60 lei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta RA A. SA - Sucursala B., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, respectiv doar în privința penalităților de întârziere, iar pe fond, respingerea apelului și menținerea sentinței civile nr. 1664 din 10 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 299 și 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a făcut o prezentare a soluțiilor dispuse în speță și a considerentelor instanței de apel, care nu se impun a fi reluate, și a susținut că hotărârea atacată conține motive contradictorii și este dată cu greșita aplicare a legii, în ceea ce privește capătul al 3-lea de cerere, care vizează penalitățile de întârziere. Astfel, s-a arătat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., deoarece curtea de apel a respins cererea de acordare a penalităților de întârziere, apreciind că „prin acordarea lipsei de folosință s-a acoperit integral prejudiciul suferit de către reclamantă, astfel că, apare ca fiind ilogică acordarea unor penalități de întârziere al căror cuantum este chiar mai mare decât cel al chiriei”, respectiv că „este imposibil de stabilit care este obligația executată cu întârziere”; pe de altă parte, a considerat că penalitățile nu sunt datorate, în temeiul art. 2, alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008, privind completarea O.U.G. nr. 9/2008.

Totodată, instanța de apel a fost în eroare în ceea ce privește perioada pe care trebuie să o aibă în vedere la analizarea acordării penalităților de întârziere, referindu-se la perioada 08 aprilie 2009 - septembrie 2010 (perioadă ulterioară încetării contractului), când, de fapt, acestea au fost solicitate la plată, pentru chiria datorată pe perioada derulării contractului, respectiv martie 2008 - martie 2009. Prin urmare, motivarea deciziei atacate, prin care se arata că: „Ar fi fost posibilă acordarea unor penalități de întârziere dacă s-ar fi pus problema executării obligației contractuale a predării imobilului de către locatar la sfârșitul locațiunii, ceea ce nu a fost cazul în speță”, nu este întemeiată, penalitățile de întârziere fiind solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor datorate pentru o perioadă în care contractul de închiriere din 16 noiembrie 1990 (care a încetat la 08 aprilie 2009) era în vigoare.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă C., pentru cel de-al treilea capăt de cerere, privind plata penalităților de întârziere, interpretând în mod greșit art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008, privind completarea O.U.G. nr. 9/2008, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la motivarea conform căreia este ilogică acordarea unor penalități de întârziere mai mari decât cuantumul chiriei, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel avea posibilitatea să le cenzureze, să le acorde în parte, dar nu să le respingă integral. Instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 5 alin. (2), din contractul părților iar, prin Decizia nr. 685/A din 6 octombrie 2016, a respins acordarea acestor penalități, interpretând în mod greșit art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 47/2008. Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 9/2008: „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică: a) pentru locuințele și terenul aferent acestora, închiriate prin licitație publică, organizată potrivit legii și b) pentru reședințele oficiale, locuințele de protocol și locuințele de serviciu, pentru care se aplică tariful stabilit în conformitate cu prevederile cap. III din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, actualizat potrivit legii”. Recurenta-reclamantă a expus conținutul modificărilor aduse O.U.G.

nr. 9/2008 prin O.U.G. nr. 47/2008 și a conchis că prevederile art. 2 alin. (2) din acest act normativ, (potrivit cărora: “Chiriile calculate conform prevederilor O.U.G. nr. 9/2008, datorate de chiriașii prevăzuți la art. 1, și neachitate se recalculează potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, fără a se percepe penalități de întârziere”) se aplică sub condiția ca suprafața utilă a imobilului închiriat să nu depășească suprafața minimală, prevăzută de la pct. b din anexa nr. 1 la Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Însă, imobilul situat în București, sector 1, pe care 1-a ocupat apelanta-intimată, nu se încadrează în prevederile invocate mai sus, deoarece are o suprafață locuibilă de 178,58 mp, la care se adaugă suprafața de 153,25 mp, aferentă antreului, tindei, verandei, culoarului, bucătăriei, chicinetei, oficiului, debaralei, cămării, băii etc., plus 233 mp de terase, pivnițe, boxe, logii, spălătorii și uscătorii, un garaj de 23,09 mp și o curte de 679,55 mp. Referitor la probarea „altor prejudicii”, respectiv a penalităților de întârziere, recurenta-reclamantă a susținut că a făcut pe deplin această dovadă. De altfel, în cauză a fost administrată și proba cu expertiză contabilă, dispusă de instanță, din oficiu, unul din obiective fiind stabilirea penalităților de întârziere pentru perioada solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Prin raportul de expertiză contabilă, expertul a verificat și validat pretențiile RA A. SA, inclusiv pe cele reprezentând penalitățile de întârziere. Recurenta-reclamantă a apreciat că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru perceperea penalităților de întârziere solicitate, și anume: obligația pârâtei constă în plata unei sume de bani, creanța este lichidă și exigibilă, iar neplata la termen a sumei datorate se prezumă că a produs creditorului un prejudiciu, care se impune a fi reparat prin acordarea penalităților de întârziere, în temeiul contractului părților. Prin urmare, a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei apelate, doar în privința penalităților de întârziere, și respingerea apelului declarat de apelanta-pârâtă C., cu consecința menținerii soluției de obligare a pârâtei la plata sumei de 435.444,60 lei, cu titlu de penalități de întârziere.

Intimata - pârâtă, legal citată, nu a depus întâmpinare și nu a învederat Înaltei Curți excepțiile și apărările sale. Potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată (27 ianuarie 2011), cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.

Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 27 ianuarie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanta RA A. SA - Sucursala B. a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumelor de 403.390,82 lei (reprezentând echivalentul în lei a sumei de 94.506,33 euro) și 452.775,62 lei după cum urmează: 1) 92.623,77 euro contravaloare lipsă de folosință spațiu pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010; 2) 1.882,56 euro reprezentând contravaloare lipsă de folosință garaj pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2010; 3) 435.444,60 lei reprezentând penalități calculate de la 31 august 2009 la 31 august 2010, aferente facturilor pentru plata chiriei emise în perioada martie 2008-martie 2009 și 4) 17.331,02 lei reprezentând dobândă legală calculată de la 28 februarie 2009, la 31 august 2010, pentru facturi contravaloare lipsă spațiu emise în perioada aprilie 2009 - iulie 2010. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, 973, 998 și 999 C. civ.

de la 1864. În motivarea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților în cuantum de 435.444,60 lei, reclamanta a arătat că acestea au fost calculate pentru facturi reprezentând contravaloarea chiriei, emise în perioada martie 2008 - martie 2009, perioadă în care și-au produs efectele contractele de închiriere. Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, între autoarea reclamantei RA A. SA - Sucursala B., SC D. SA, și pârâtă s-au încheiat, la data de 16 noiembrie 1990, contractele de închiriere, pentru imobilul situat în București, sector 1, compus din construcție cu destinație de locuință, curte și garaj. Aceste contracte au fost prelungite succesiv în temeiul O.U.G.

nr. 40/1999 și O.U.G. nr. 8/2004, până la data de 08 aprilie 2009. Curtea de Apel București, cu prilejul rejudecării apelului declarat de apelanta - pârâtă, a examinat capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere din perspectiva condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale, reținând în mod eronat că: “Raportul juridic dedus judecății se circumscrie răspunderii civile delictuale”.

Cum prin cererea de chemare în judecată reclamanta a formulat mai multe capete de cerere distincte, din care doar unele se circumscriu răspunderii civile delictuale (respectiv capetele de cerere 1, 2 și 4), cel de-al treilea fiind întemeiat în drept pe răspunderea civilă contractuală, în sensul că s-a solicitat plata unor penalități de întârziere derivate din contractele de închiriere, adică aferente unor facturi emise pentru plata chiriei în perioada martie 2008-martie 2009, curtea de apel a cercetat capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere prin raportare la răspunderea civilă delictuală, ignorând dispozițiile art. 129 alin. (6) și pe cele ale 295 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens Înalta Curte reține că prima instanță a soluționat fondul cererii de acordare a penalităților de întârziere din perspectiva răspunderii civile contractuale iar, prin criticile formulate în apel, apelanta-pârâtă nu a pus în discuție natura juridică a răspunderii civile ci a susținut că nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere deoarece contractul de închiriere în temeiul căruia acestea au fost solicitate și calculate și-a încetat existența. Prin urmare, apelanta-pârâtă nu a solicitat instanței de apel să cenzureze calificarea raportului juridic dedus judecății prin cel de-al treilea capăt din cererea de chemare în judecată, ci a criticat hotărârea de primă instanță sub aspectul întrunirii condițiilor răspunderii civile contractuale.

Este real că pentru repararea aceluiași prejudiciu reclamanta nu poate apela concomitent la cele două forme ale răspunderii civile, însă, în speță, aceasta tinde la repararea unor prejudicii produse în perioade diferite, din care unele se situează, potrivit susținerilor acesteia, în perioada în care contractele de închiriere pentru locuință și garaj își produceau efectele.

Distinct de împrejurarea că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, examinând cel de-al treilea capăt din cererea de chemare în judecată din perspectiva răspunderii civile delictuale, cu consecința necercetării, sub acest aspect a fondului apelului, Înalta Curte reține, din considerentele potrivit cărora: “(…) prin acordarea contravalorii lipsei de folosință s-a acoperit integral prejudicial suferit de către reclamantă”, coroborate cu cele prin care se arată că nu se poate stabili care este obligația executată cu întârziere, că perioada pentru care au fost solicitate penalitățile de întârziere a fost greșit reținută în decizia recurată.

Astfel, se constată că, în analiza motivelor de apel, instanța de apel s-a raportat exclusiv la perioada aprilie 2009 - septembrie 2010, deși, conform cererii de chemare în judecată, penalitățile au fost calculate de la 31 august 2009, la 31 august 2010, ca fiind aferente facturilor pentru plata chiriei emise în perioada martie 2008 - martie 2009. Prin urmare, este fondată critica recurentei-reclamante întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul c ă motivarea curții de apel, sub aspectul capătului de cerere privitor la plata penalităților de întârziere, apare ca fiind străin ă de natura pricinii, fondul apelului nefiind cercetat sub acest aspect. Examinând în continuare criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că sunt fondate în sensul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008. Astfel, curtea de apel a interpretat aceste dispoziții în sensul că: “(…) legiuitorul a apreciat că simpla plată a chiriei în cuantumul stabilit prin O.U.G. nr. 9/2008, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit de RA A. SA în cazul neîndeplinirii obligației de către chiriaș, fără ca acesta să datoreze penalități de întârziere.” Or, această interpretare, conform căreia art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008 ar institui o regulă în sensul că niciun chiriaș nu ar datora penalități de întârziere pentru depășirea scadenței chiriei datorate în temeiul O.U.G.

nr. 9/2008, nu poate fi primită. În acest sens, Înalta Curte reține că prin art. 1 al O.U.G. nr. 9 din 13 februarie 2008, începând cu data de 01 martie 2008 a fost reglementat tariful lunar al chiriei pe mp pentru închirierea locuințelor și a terenului aferent acestora, aflate în domeniul public și privat al statului, administrate de RA A. SA. Potrivit art. 5 din acest act normativ: „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică: a) pentru locuințele și terenul aferent acestora, închiriate prin licitație publică, organizată potrivit legii; b) pentru reședințele oficiale, locuințele de protocol și locuințele de serviciu, pentru care se aplică tariful stabilit în conformitate cu prevederile cap. III din O.U.G.

nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, actualizat potrivit legii”. O.U.G. nr. 9 din 13 februarie 2008 a fost completată cu dispozițiile din O.U.G. nr. 47 din 21 aprilie 2008 care prevede: Art. 1. După art. 5 din O.U.G. nr. 9/2008 pentru stabilirea tarifului lunar al chiriei pe mp care se aplică pentru închirierea locuințelor și terenului aferent acestora, aflate în domeniul public și privat al statului, administrate de RA A. SA, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 120 din 15 februarie 2008, se introduc două noi articole, art. 6 și 7, cu următorul cuprins: „Art.

6. - (1) Prin excepție de la prevederile art. 1, chiriașilor care ocupă imobile cu destinație de locuință în baza unor contracte de închiriere prelungite prin efectul Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafețe locative, O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, și O.U.G. nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, li se va percepe chiria stabilită și actualizată potrivit prevederilor O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare.

(2) Chiriașilor, alții decât cei prevăzuți la alin. (1), care realizează un venit mediu net lunar pe membru de familie care nu depășește salariul mediu net lunar pe economic, respectiv situat între salariul mediu net lunar pe economie și dublul acestuia, li se va percepe chiria calculată în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (1) teza întâi din O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare. Prevederile art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător. (3) Prevederile alin. (1) și (2) se aplică sub condiția ca suprafața utilă a locuinței pe care o ocupă chiriașii respectivi să nu depășească suprafețele minimale stabilite la pct. B din anexa nr. 1 la Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 7. - Prevederile art. 6 se aplică doar în cazul în care cuantumul calculat al chiriei este mai mic decât cel rezultat în urma aplicării dispozițiilor art. 1.” Art. 2 (1) Sumele rezultate că diferența între chiria calculată și achitată în baza O.U.G. nr. 9/2008 de către chiriașii prevăzuți la art. 1 și cea rezultată prin aplicarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență se consideră chirie plătită în avans pentru următoarele perioade de facturare. (2) Chiriile calculate conform prevederilor O.U.G. nr. 9/2008, datorate de chiriașii prevăzuți la art. 1, și neachitate se recalculează potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, fără a se percepe penalități de întârziere”. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor sus-menționate rezultă cu evidență că art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 47/2008 nu este de aplicație generală ci are în vedere exclusiv situația chiriașilor care datorau chiria prevăzută de art. 1 din O.U.G. nr. 9/2908, se încadrau în situațiile de excepție instituite de art. 1 din O.U.G. nr. 47/2008 și nu achitaseră chiria stabilită prin art. 1 din O.U.G. nr. 9/2008 la momentul completării acestui act normativ cu O.U.G. nr. 47/2008. Din coroborarea art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2008, completată, cu art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008, rezultă că sunt exceptați de la beneficiul scutirii de plata penalităților chiriașii care dețin locuințe a căror suprafață utilă depășește suprafețele minimale stabilite la pct. B din anexa 1 la Legea locuinței nr. 114/1996.

În condițiile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 9/2008, sub rezerva îndeplinirii condiției privitoare la suprafața utilă a locuinței, este necesar ca venitul mediu net lunar pe membru de familie să nu depășească venitul mediu net lunar pe economie. Prin urmare, restul chiriașilor care intră sub incidența O.U.G. nr. 9/2008 și nu se încadrează în situațiile de excepție reglementate de O.U.G. nr. 47/2008, datorează, în condițiile legii, penalități de întârziere pentru achitarea cu întârziere a tarifului lunar al chiriei. În speță, recurenta-reclamantă a susținut că imobilul din sectorul 1, pe care l-a ocupat apelanta-intimată, nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 47/2008, deoarece are o suprafață locuibilă de 178,58 mp, la care se adaugă suprafața de 153,25 mp, aferentă antreului, tindei, verandei, culoarului, bucătăriei, chicinetei, oficiului, debaralei, cămării, băii etc., plus 233 mp de terase, pivnițe, boxe, logii, spălătorii și uscătorii, un garaj de 23,09 mp și o curte de 679,55 mp. Aceste suprafețe se regăsesc în fișa de calcul a chiriei, aflată la fila 14 din dosarul tribunalului. Instanța de apel nu a analizat aceste împrejurări de fapt ale judecății, apreciind că penalitățile de întârziere nu sunt datorate deoarece, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte pentru că ar fi incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 47/2008. Or, așa cum s-a arătat în precedent, răspunderea civilă delictuală nu reprezintă temeiul juridic al capătului de cerere în discuție iar o veritabilă cercetare judecătorească a acestuia din perspectiva răspunderii civile contractuale nu a avut loc în fața instanței de apel care, făcând o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 47/2008, fără a examina legalitatea și temeinicia sentinței sub aspectul penalităților de întârziere la care prima instanță a obligat-o pe pârâtă, a conchis, de plano, că acestea nu ar fi în niciun caz datorate. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) și art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta - reclamantă RA A. SA - Sucursala B. împotriva Deciziei nr. 685/A din 6 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,, va casa decizia și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, cu prilejul rejudecării, instanța de apel urmând a examina criticile și apărările părților privitoare la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 435.444,60 lei reprezentând penalități calculate de la 31 august 2009 la 31 august 2010, aferente facturilor pentru plata chiriei emise în perioada martie 2008 - martie 2009, din perspectiva răspunderii civile contractuale. Față de motivele care au condus la admiterea recursului, criticile privitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale nu se impun a fi cercetate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă RA A. SA - Sucursala B. împotriva Deciziei nr. 685/A din 6 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.