ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 941/2015

Decizia nr. 941/2015

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București sub nr. x/299 din 10 iulie 2006 reclamanta RA A. SA-Sucursala pentru B. București a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei C. la plata sumei de 254.784,55 lei, reprezentând: chirie în valoare de 107.625,62 lei calculata la data de 31 decembrie 2005; prestări servicii în valoare de 74.200,16 lei calculate la data de 31 decembrie 2005; utilități în valoare de 21.401,06 lei calculate la data de 31 decembrie 2005; dobânzi legale în valoare de 51.557,71 lei calculate la data de 31 decembrie 2005, cu titlu de despăgubiri pentru lipsă de folosință și evacuarea pârâtei din spațiul deținut în sectorul 1 București.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de prestări servicii din 27 august 1995 și contractul de locațiune din 24 august 1995, având ca obiect închirierea spațiului situat în București, sector 1, contracte care au expirat la data de 31 decembrie 1997, dată de la care pârâta a continuat să ocupe spațiul de la adresa menționată.

Reclamanta a mai susținut că pârâta deși s-a obligat prin contractele menționate la plata chiriei, a prestărilor de servicii și a utilităților, aceasta nu și-a respectat aceste obligații și că la sumele datorate a calculat dobânda legală, și nu penalități de întârziere având în vedere că a expirat termenul pentru care au fost încheiate contractele, și cum pârâta ocupă spațiul fără titlu, s-a solicitat și evacuarea acesteia din imobil.

În drept cererea a fost întemeiată pe art. 998-999 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1321 din 30 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. x/299/2006, Judecătoria sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată excepția perimării cererii, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive.

A admis excepția prescripției și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta RA A. SA prin Sucursala pentru B. București în contradictoriu cu pârâta C. București, privind debitul aferent perioadei 10 mai 2001 - 10 iulie 2003.

A disjuns judecarea restului pretențiilor și a acordat termen de judecată la 28 octombrie 2008, C2 familie, cu citarea părților.

Cererea disjunsă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 13 octombrie 2008, sub nr. x/299/2008.

Judecătoria sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 863 din 26 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. x/299/2008 a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, prin sentința civilă nr. 1453 din 3 februarie 2012 a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 24/2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

Pricina a fost reînregistrată sub nr. x/3/2011 la 8 iunie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

Reclamanta RA A. SA prin cererea precizatoare depusă la 16 noiembrie 2012, a cerut obligarea pârâtei la plata sumei de 708.933,71 lei, reprezentând: 285.905,52 lei c/val folosința spațiu fără titlu pentru perioada iulie 2003-mai 2012; 165.615,81 lei c/val prestări servicii pentru perioada iulie 2003-mai 2012; 49.838,94 lei c/val utilități pentru perioada iulie 2003-aprilie 2012 și 207.573,44 lei dobânda legală percepută pentru perioada iulie 2003-martie 2012, pentru spațiul deținut fără titlu în sector 1, București.

Referitor la debitul solicitat în valoare de 285.905,52 lei -reprezentând c/val folosință spațiu fără titlu a învederat că acțiunea se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală izvorâtă din faptul că din 31 decembrie 1997 data expirării contractului de închiriere din 24 august 1995 între părți nu a mai existat contract întrucât aceasta cu rea credința nu și-a achitat obligațiile în condițiile în care a folosit în continuare spațiul, beneficiind de prestările de servicii și de utilități, figurând în evidentele contabile ale B. cu o datorie în sumă de 708.933,71 lei.

Părâta a fost somată prin notificarea din 23 martie 2010 instrumentată de S.C.E.J., D., să elibereze în termen de 5 zile spațiul ocupat fără titlu, dar aceasta nu a dat curs notificării.

Referitor la debitul solicitat în valoare de 165.615,81 lei reprezentând c/val prestări servicii pentru perioada iulie 2003-mai2012, a arătat că i-a asigurat pârâtei curățenie, pază, căldură, apă, PSI, servicii de telefonie secundară, transport persoane și mărfuri cu liftul, și alte asemenea servicii pentru imobilul din sector 1, București, valoarea prestărilor solicitate fiind calculată în condițiile în care spațiul ar fi fost ocupat de un beneficiar de bună credință conform tarifelor practicate la nivelul RA A. SA, prevăzute în contract, modificate odată cu schimbarea tarifelor de prestări servicii și/sau alte acte normative legale în vigoare.

Referitor la debitul solicitat în valoare de 49.838,94 lei, reprezentând c/val utilități energie electrica, combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate și telefonie pentru perioada iulie2003-aprilie 2012, a arătat că acestea au fost stabilite în baza contractelor încheiate cu furnizorii de utilități, repartizate separat pe beneficiari, în funcție de suprafața spațiului deținut în imobil, de echiparea acestuia, la care se adaugă comisionul de utilități de 5%.

În ceea ce privește dobânda legală de 207.573,44 lei, pentru perioada iulie 2003 - martie 2012, aceasta a rezultat ca urmare a neachitării facturilor de folosință spațiu fără titlu, cât și pentru prestări servicii și utilități în temeiul O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința comercială nr. 4961 din 14 iunie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat în cauză formulată de reclamanta RA A. SA. București.

A respins capătul de cerere prin care s-a solicitat evacuarea pârâtei din spațiul situat în București, sector 1 și cel prin care s-a cerut obligarea pârâtei la plata chiriei, prestărilor de servicii și utilităților pentru perioada iulie 2003 - noiembrie 2003 pentru existenta autorității de lucru judecat și a respins celelalte pretenții ale reclamantei ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele argumente:

S-a reținut existența autorității de lucru judecat, în ceea ce privește sumele de bani solicitate pentru perioada iulie-noiembrie 2003 prin raportare la Decizia civilă nr. 1830 a Curții de Apel București pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006 și cererea de evacuare a pârâtei, reținându-se în cauză incidența dispozițiilor art. 120

1

C. civ. față de sentința civilă nr. 1280 din 23 ianuarie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin respingerea recursului de Curtea de Apel București prin care s-a soluționat cererea de evacuare a pârâtei pentru lipsa titlului locativ.

În ceea ce privește restul pretențiilor precizate ale reclamantei în raport de probele administrate în cauza dedusă judecății, instanța a constatat că cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii dreptului de folosință a spațiului fără titlu, a utilităților și serviciilor furnizate pentru perioada decembrie 2003-aprilie 2012 este neîntemeiată, în condițiile în care deși pârâta a contestat faptul ocupării imobilului, reclamanta nu a administrat nici un mijloc de probă în sensul dovedirii împrejurării că pârâta a folosit spațiul în perioada menționată, pentru a putea fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală.

Au fost înlăturate facturile depuse de reclamantă la dosarul cauzei întrucât ele nu au fost acceptate de pârâtă, reținându-se că nu pot constitui dovada existenței prejudiciului ce se solicită a fi reparat de către pârâtă, motiv pentru care petitul din cererea de chemare în judecată referitor la plata a fost respins ca neîntemeiat.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 363/2014 din 13 mai 2014, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta RA A. SA Sucursala pentru B. București împotriva sentinței civile nr. 4961 din 14 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. București.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Cât privește capătul de cerere vizând debitul neachitat, acesta a primit două soluții diferite din parte instanței de fond în sensul că pentru sumele de bani solicitate pentru perioada iulie-noiembrie 2003, prin raportare la Decizia civilă nr. 1830 din 1 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2006, s-a reținut autoritatea de lucru judecat, iar pentru perioada ulterioară, până în mai 2012, solicitarea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce privește reținerea autorității de lucru judecat pentru perioada iulie-noiembrie 2003, curtea a constatat că, chiar dacă din punct de vedere formal acțiunea în Dosarul nr. x/3/2006 fusese întemeiată pe răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală ca în prezenta cauză, în soluționarea recursului declarat de partea adversă (C.), instanța a pronunțat o hotărâre irevocabilă reținând faptul că prezentarea unei note de constatare, reținută drept concludentă de instanța de apel nu poate schimba situația de fapt reținută de instanța de fond.

Or situația de fapt reținută de instanța de fond privea faptul că nu se făcuse dovada că pentru perioada respectivă pârâta a folosit spațiul, astfel că unul din aspectele esențiale ale răspunderii civile delictuale, care trebuie îndeplinit cumulativ cu celelalte, respectiv faptul ilicit al folosirii fără drept, a fost stabilit irevocabil drept nedovedit pentru perioada indicată.

În aceste condiții, chiar dacă strict juridic se poate vorbi doar de efectul pozitiv al lucrului judecat, consecința trasă de instanța de fond, în sensul imposibilității infirmării celor constatate irevocabil printr-o hotărâre anterioară, este cea logică din punct de vedere procedural, fiind obligată la aceasta de principiul general al puterii de lucru judecat, fără a putea pune în discuție soluțiile pronunțate irevocabil anterior învestirii sale.

Cât privește pretențiile din perioada decembrie 2003-aprilie 2012, așa cum au fost precizate, soluția instanței de fond de respingere a acestora a fost apreciată ca legală.

Cum nu s-a făcut dovada faptului ilicit al folosirii fără drept a spațiului menționat pentru perioada indicată, instanța de apel a respins constatarea făcută de reclamantă prin nota de constatare de un prepus al reclamantei apreciind-o ca nefiind concludentă.

Că deși reclamanta RA A. SA și-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă delictuală, aceasta a prezentat un calcul neconcludent al prejudiciului și că facturarea lipsei de folosință la prețuri stabilite de organele de conducere ale reclamantei nu poate dovedi existența unui prejudiciu delictual și nici contractual, știut fiind că pentru cel delictual ar fi necesar o dovedire obiectivă, eventual o estimare terță, iar nu simpla voință a reclamantului de a obține un anumit preț pentru anumite spații de închiriat, iar pentru cel contractual trebuie un acord de voință asupra prețului.

Cât privește prestările de servicii și plata utilităților s-a reținut că în lipsa unor raporturi contractuale, debitele enumerate s-au acumulat în urma unei atitudini active de asumare a lor de către reclamantă care nu a înțeles să debranșeze spațiul respectiv de la rețelele furnizorilor în cauză, cu atât mai mult cu cât facturile emise nu au fost acceptate de pârâtă și nu rezultă în nici un mod cum din suma totală datorată pentru spațiu, s-au calculat sumele cuvenite spațiilor presupus folosite fără drept de pârâtă, în condițiile în care sarcina probei îi revenea reclamantei, conform art. 1169 C. civ.

Față de această situație, curtea a considerat că în mod corect instanța de fond a reținut nedovedirea debitului principal, situație în care nu se poate vorbi nici de caracterul cert al penalităților solicitate.

Împotriva Deciziei civile nr. 363/2014 din 13 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta RA A. SA- Sucursala pentru B. București întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata sumei de 708.933,71 lei, reprezentând debit neachitat.

În criticile formulate recurenta reclamantă a susținut în esență următoarele:

A menționat faptul că acțiunea sa se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală izvorâtă din faptul că de la data expirării contractului de închiriere din 24 august 1995, respectiv 31 decembrie 1997 și până în prezent între reclamantă și pârâtă nu a mai existat un contract valabil, întrucât pârâta a figurat cu debite în evidențele B., susținând îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv a existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

Arată că prejudiciul rezultă din folosința spațiului de către intimata-pârâtă, care nu a achitat contravaloarea prețului folosinței și a prestărilor de servicii la care s-a obligat prin contractele menționate, că legătura de cauzalitate este probată prin raporturile juridice existente între părți, iar vinovăția intimatei este dovedită prin recunoașterea obligațiilor asumate prin contractele încheiate și a celor care îi reveneau în baza folosinței fără titlu locativ a imobilului.

Legat de motivarea instanței de apel în sensul că societatea sa nu a administrat nici un mijloc de probă pentru dovedirea faptului ilicit constând în folosirea fără drept a spațiului de către pârâtă a arătat că această susținere este neîntemeiată întrucât a fost depusă nota de constatare din 03 octombrie 2012 la RA A. SA-SC B. SA, care atestă faptul că pârâta a folosit spațiul fără titlu, semnată de reclamantă și de un martor din partea SC B. SA.

Cu privire la facturile emise se menționează că, din punctul său de vedere aceste facturi au fost acceptate de intimata-pârâtă nefiind contestate, la dosar neexistând înscrisuri care să demonstreze contrariul celor susținute de societatea sa.

Referitor la debitul solicitat se arată că prin Hotărârea Consiliului de administrație al RA A. SA din 29 ianuarie 2002 au fost stabilite tarifele de chirie pentru spațiul folosit de pârâtă, începând cu 1 aprilie 2002, la 2 dolari SUA/mp/lună pentru încăperi, iar pentru spațiul deținut în comun la 1 dolari SUA/mp/lună, ca prin Hotărârea Consiliului de administrație al RA A. SA din 1 aprilie 2005 acestea să fie stabilite la 4dolari SUA/mp/lună pentru spații în folosință exclusivă, iar pentru spațiul deținut în comun la 2 dolari SUA/mp/lună. Totodată, la calculul debitului s-a luat în considerare faptul că C. a predat la 1 iunie 2008 o parte din spațiu, rămânând ocupată o suprafață de aproximativ 81,79 mp.

Valoarea prestărilor de servicii a fost calculată în condițiile în care spațiul ar fi fost ocupat de un beneficiar de bună-credință conform tarifelor practicate de RA A. SA, modificate odată cu schimbarea tarifelor de prestări de servicii și/sau alte acte normative în vigoare, iar valoarea utilităților a fost stabilită separat pentru fiecare beneficiar în parte, avându-se în vedere facturile furnizorilor, în raport de suprafața și echiparea spațiului deținut în imobil, la care s-a adăugat comisionul de utilități de 5%.

Cât privește dobânda legală în cuantum de 207.573,44 lei pentru perioada iulie 2003 - aprilie 2012, aferentă facturilor de folosință a spațiului fără titlu, cât și pentru prestările de servicii și utilități, neachitate, aceasta a fost calculată conform O.G. nr. 9/2000, pentru perioada neacoperită din contract.

S-a mai arătat că pentru fiecare factură de dobândă emisă există anexat un centralizator al dobânzilor, cu o inventariere logică și cronologică a facturilor emise, fiecare având un simbol specific, la care s-a aplicat procentul ce reprezintă rata de scont a dobânzii comunicată de B.N.R.

Analizând recursul declarat de reclamanta RA A. SA- Sucursala pentru B. București împotriva Deciziei civile nr. 363/2014 din 13 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate face când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ori din această perspectivă precum și din criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în cauză.

Dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. consacră principiul potrivit căruia cei ce sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în daune.

Prin urmare, pentru ca acțiunea în daune interese să fie admisibilă se cere ca faptul prejudiciabil imputat autorului său să fie ilicit și să fi cauzat o pagubă ce se solicită a fi reparată.

Recurenta, în prezentul recurs, a criticat soluția adoptată de instanța de apel, sub aspectul analizării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale cu privire la instituția sa.

În acest context, în calea devolutivă a apelului, analizând probele administrate, instanța de apel în mod just a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul suferit ca urmare a săvârșirii unei astfel de fapte, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, ca dovedite.

Astfel, în ceea ce privește capătul de cerere vizând debitul neachitat, se constată că acesta a fost soluționat în mod corect de instanța de apel în sensul că pentru sumele de bani solicitate de reclamantă pentru perioada iulie 2003-noiembrie 2003, în raport de decizia civilă nr. 1830 din 1 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2006, s-a reținut autoritatea de lucru judecat, iar pentru perioada ulterioară, până în mai 2012, solicitarea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Legat de reținerea autorității de lucru judecat pentru perioada iulie 2003-noiembrie 2003, se apreciază că, chiar dacă din punct de vedere formal acțiunea în Dosarul nr. x/3/2006 a fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, în soluționarea recursului declarat de C., instanța a pronunțat o hotărâre irevocabilă reținând faptul că prezentarea unei note de constatare, reținută drept concludentă de instanța de apel nu poate schimba situația de fapt reținută de instanța de fond care privea faptul că nu s-a făcut dovada că pentru perioada respectivă pârâta a folosit spațiul, astfel că unul din aspectele esențiale ale răspunderii civile delictuale care trebuie îndeplinit cumulativ cu celelalte, respectiv faptul ilicit al folosirii fără drept, a fost stabilit irevocabil drept nedovedit pentru perioada indicată, astfel că față de efectul pozitiv al lucrului judecat, acest aspect nu mai poate fi pus în discuție în acest stadiu procesual.

Și soluția instanței de apel de respingere a pretențiilor precizate din perioada decembrie 2003-aprilie 2012, se constată ca fiind una justă în condițiile în care nu s-a făcut dovada faptului ilicit al folosirii fără drept a spațiului menționat pentru perioada indicată.

În ceea ce privește prejudiciul suferit, se reține că facturarea lipsei de folosință a spațiului la prețurile stabilite de organele de conducere ale reclamantei nu poate să confirme existența unui prejudiciu delictual și nici contractual, știut fiind că pentru cel delictual era necesară o dovedire obiectivă, eventual o estimare terță, iar nu simpla voință a reclamantei de a obține un anumit preț pentru spațiile închiriate, iar pentru cel contractual se impunea existența unui acord de voință asupra prețului, condiție neîndeplinită în cauză în lipsa unui titlu de folosință în acest sens.

Situația este aceiași și cu privire la prestările de servicii și la plata utilităților în lipsa unor raporturi contractuale, cu atât mai mult cu cât debitele enumerate s-au acumulat în urma unei atitudini active de asumare a lor de către reclamantă care nu a înțeles să debranșeze spațiul respectiv de la rețelele furnizorilor în cauză, iar pârâta nu a acceptat la plată facturile emise.

Așa fiind, Înalta Curte consideră că în condițiile în care instanța de apel, dat fiind caracterul volutiv al acestei căi de atac a reținut nedovedirea debitului principal, nu se poate vorbi de caracterul cert al penalităților solicitate.

Fată de această situație, cum în cauză s-a reținut cu autoritate se lucru judecat că nu există faptul ilicit al folosirii fără drept al spațiului menționat pentru perioada indicată, nu se mai justifică analiza vinovăției pârâtei.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, existența faptei ilicite, existența prejudiciului suferit ca urmare a săvârșirii unei astfel de fapte, existența vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este corectă.

Referitor la celelalte critici ale recurentei, prin care a susținut că decizia din apel este greșită în sensul că societatea sa nu a administrat mijloacele de probă adecvate pentru dovedirea faptului ilicit constând în folosirea fără drept a spațiului de către pârâtă în raport de nota de constatare din 03 octombrie 2012 a RA A. SA - B., de martorul SC B. SA , de cuantumul debitului solicitat în raport de facturile acceptate la plată de pârâtă, de Hotărârea Consiliului de administrație al RA A. SA din 29 ianuarie 2002 și din 1 aprilie 2005 prin care au fost stabilite tarifele de chirie pentru spațiul menționat, al prestărilor de servicii și utilităților calculate conform tarifelor practicate de RA A. SA și facturilor furnizorilor, în raport de suprafața și echiparea spațiului deținut în imobil, la care s-a adăugat comisionul de utilități de 5%, se reține că acestea sunt aspecte de netemeinicie.

Argumentele aduse în sprijinul acestei critici duc cu evidență la concluzia că se tinde la reformarea soluției, printr-o rediscutare a situației de fapt și a probelor despre care se afirmă că au fost interpretate greșit, ele demonstrând nu numai faptul că nu sunt în concordanță cu cerințele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidențiază nemulțumirea recurentei sub aspectul în care instanța a înțeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenței instanței de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigentele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

În concluzie, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente, context în care motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta RA A. SA-sucursala pentru B. București împotriva Deciziei civile nr. 363/2014 din 13 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.