ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1613/2010

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

reclamanta RA A.P.P.S. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei

de 716.288,06 lei reprezentând debit neachitat compus din chirie, prestări

servicii, utilități și penalități de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că

între S.A.I.F.I. și societatea pârâtă s-a încheiat contractul de locațiune și

prestări servicii din 11 octombrie 2001 având ca obiect închirierea spațiului

situat în București, sectorul 3, pe o durată de 5 ani. Pârâta a eliberat

spațiul la data de 1 iulie 2005, contractul fiind astfel denunțat, fără a-și

respecta obligațiile contractuale de plată a chiriei, pe perioada august 2004 –

30 iunie 2005, în valoare de 156.100,97 lei, a contravalorii serviciilor

prestate în valoare de 75.278,53 lei și a utilităților de care a beneficiat de

34.659,09 lei. A mai arătat reclamanta că pentru aceste sume a calculat

penalități de întârziere de 453.434,62 lei, iar în procedura de conciliere

pârâta a recunoscut parțial debitul.

Cererea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 969 și art. 973 C. civ.

Prin cerere precizatoare, reclamanta a expus

detaliat modul de calcul al fiecărei categorii de pretenții și au fost majorate

pretențiile la suma de 1.781.163,63 lei.

Pârâta a invocat excepția prescripției

dreptului material la acțiune în ceea ce privește penalitățile în sumă de

683.445,03 lei, excepție respinsă de instanță prin încheierea de ședință din

data de 8 octombrie 2008.

În cauză a fost efectuată o expertiză

contabilă.

Pârâta a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii, respinsă de către instanță cu motivarea că apărările formulate în

susținerea acesteia nu vizează condițiile de exercițiu ale acțiunii ci

temeinicia pretențiilor reclamantei.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin sentința comercială nr. 14006 din 17 decembrie 2008 a respins excepția

inadmisibilității, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, și a

obligat pârâta la plata sumelor de 156.100,97 lei reprezentând chirie aferentă

perioadei august 2004 – 30 iunie 2005, 75.278,53 lei contravaloare prestări

servicii aferente perioadei august 2004 – iulie 2005, 31.473,94 lei cu titlu de

contravaloare utilități facturate în perioada august 2004 – 30 septembrie 2005

și 262.853,44 lei penalități de întârziere.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut

că între părți a fost încheiat contractul de locațiune și prestări servicii din

11 octombrie 2001, având ca obiect închirierea spațiului identificat în

contract pe o perioadă de 5 ani; contractul a încetat prin denunțarea

unilaterală a pârâtei care a eliberat spațiul la data de 30 iunie 2005; prin

contract pârâta s-a obligat la plata chiriei și a valorii prestațiilor și

utilităților astfel cum acestea erau descrise prin contract, prestator de

servicii fiind chiar reclamanta, suma de bani pentru aceste servicii fiind

prevăzută la art. 3 din contract. Tribunalul a mai reținut că pârâta deși

contestă că ar datora anumite sume pentru serviciile prestate, în cadrul

procedurii de conciliere recunoștea debitul de 156.100,57 lei reprezentând

chirii, 75.278,53 reprezentând contravaloare servicii și 31.473,94 reprezentând

contravaloare utilități. Tribunalul a reținut că în temeiul art. 6 alin. (2)

reclamanta are dreptul la penalități, însă acestea au fost plafonate la nivelul

art. (4) alin. ultim din Legea nr. 469/2002, la nivelul debitului principal.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

atât reclamanta cât și pârâta.

În motivarea apelului său, reclamanta a

criticat sentința instanței de fond numai în ceea ce privește cuantumul

penalităților acordate, susținând că prin art. 6 alin. (2) și (3) din contract

s-a derogat de la dispozițiile Legii nr. 469/2002, fiind inserată clauza penală

pentru întârzierea la plată.

În motivarea apelului său pârâta a arătat că

sumele de bani la care a fost obligată nu sunt datorate, întrucât în perioada

12 iunie 2003 – 10 iulie 2007 s-a aflat în imposibilitate obiectivă asimilată

cazului fortuit, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 1418 din 8 septembrie

2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă. A mai

susținut că au fost omologate în mod greșit concluziile raportului de

expertiză, și de asemenea că în mod greșit a reținut instanța că pârâta a

recunoscut debitul în cadrul procedurii de conciliere.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

prin decizia comercială nr. 269 din 9 iunie 2009 a admis apelul declarat de

reclamantă, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta

și la plata sumelor de 1.255.456,75 lei reprezentând penalități și 1184,21 lei

reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel ; au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate ; a fost respins apelul declarat de

pârâtă.

În ceea ce privește apelul reclamantei Curtea

a reținut că prin contractul încheiat între părți, acestea au derogat de la

prevederile Legii nr. 469/2002, stabilind penalități pentru neplata chiriei în

termen, astfel că în mod greșit instanța de fond a plafonat cuantumul acestora

la suma datorată.

În ceea ce privește apelul pârâtei, Curtea a

constatat că toate motivele invocate sunt nefondate.

Decizia sus menționată a fost recurată de

către ambele părți, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Recursul declarat de către reclamanta RA

A.P.P.S., prin S.A.I.F.I. București, a vizat încheierea de ședință din data de

24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin

care a fost respinsă cererea formulată de către reclamantă privind îndreptarea

erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei nr. 269 din 9 iunie 2009,

pronunțată de către instanța de apel, prin care s-a respins cererea de

îndreptare a erorii materiale strecurată în decizia nr. 269/2009, în consecință

solicitând admiterea recursului, și pe fond admiterea cererii și obligarea

pârâtei la plata sumei de 20.681 lei reprezentând cheltuieli de judecată în

fond și apel.

Prin criticile dezvoltate prin cererea de

recurs și încadrate în dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta a

susținut următoarele.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală prin interpretarea greșită a actelor deduse judecății,

respective ordinele de plată prin care s-au achitat cheltuielile de judecată.

În concret, arată că pentru pretențiile solicitate în fond s-au achitat

cheltuieli de judecată în valoare de 12.805 ron, reprezentând taxa judiciară de

timbru, timbru judiciar și onorariu de expert, iar pentru pretențiile

solicitate în apel s-au achitat 7.876 ron, reprezentând taxa judiciară de

timbru și timbru judiciar. În consecință, apreciază că suma acordată de

instanța de apel este o eroare materială de calcul, cheltuielile de judecată

fiind în cuantum de 20.681 lei.

Recursul declarat de către pârâta SC M. SA București

a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată

și pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În ceea ce privește recursul pârâtei, ca o

chestiune prealabilă, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la

art. 11 și art. 20 alin. (1) – (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, a luat

în examinare excepția insuficientei timbrări a cererii de recurs, având în

vedere că invocarea acesteia primează înaintea oricărei alte cereri și

invocării altor excepții, formulate în fața instanțelor de judecată, și a

reținut:

Art. 1 din Legea 146/1997, modificată,

privind taxele judiciare de timbru prevede că acțiunile și cererile introduse

la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute

de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de către

persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la

termenul stabilit de către instanță.

Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997

și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu

achită taxa judiciară de timbru, cererea părții se anulează ca netimbrată.

Față de dispozițiile legale evocate se

constată că recursul declarat de către recurenta reclamantă SC M. SA București a

fost însoțit de dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 1.000

lei, recurenta fiind citată pentru termenul de judecată din data 7 mai 2010 cu

mențiunea de a achita, taxa judiciară de timbru în completare de 9.499,54 lei.

În raport de împrejurarea că recurenta pârâtă

nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația emisă

pentru termenul de judecată din data de 7 mai 2010, când procedura de citare a

fost legal îndeplinită, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art.

20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, și respectiv art. 35 pct.

1 și 5 din Normele metodologice de aplicare a legii și să dispună anularea recursului

ca insuficient timbrat.

Recursul declarat de către reclamantă este

nefondat.

Ipoteza reglementată de dispozițiile art. 281

C. proc. civ. privește erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea

și susținerile părților, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau

încheieri. În speță, instanța s-a pronunțat asupra cererii de apel cu care a

fost investită de către reclamantă, precum și asupra cererii accesorii privind

acordarea de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel, examinând cererea formulată

în condițiile art. 281 C. proc. civ. în mod corect a reținut că eventuala

greșeală nu reiese din cifrele reținute în hotărâre.

Este real că reclamanta cu prilejul

concluziilor orale a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată aferente

fazei procesuale a apelului, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul

judiciar achitate, însă instanța a calculat corect suma reprezentând cheltuieli

de judecată.

În raport de aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul

reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de

reclamanta RA A.P.P.S., prin S.A.I.F.I. București, împotriva încheierii de

ședință din data de 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială.

Anulează, ca insuficient timbrat recursul

declarat de pârâta SC M. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 269 din

9 iunie 2009  a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.