ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1613/2010

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a comercială. reclamanta RA A.P.P.S. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 716.288,06 lei reprezentând debit neachitat compus din chirie, prestări servicii, utilități și penalități de întârziere. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între S.A.I.F.I. și societatea pârâtă s-a încheiat contractul de locațiune și prestări servicii din 11 octombrie 2001 având ca obiect închirierea spațiului situat în București, sectorul 3, pe o durată de 5 ani.

Pârâta a eliberat spațiul la data de 1 iulie 2005, contractul fiind astfel denunțat, fără a-și respecta obligațiile contractuale de plată a chiriei, pe perioada august 2004 – 30 iunie 2005, în valoare de 156.100,97 lei, a contravalorii serviciilor prestate în valoare de 75.278,53 lei și a utilităților de care a beneficiat de 34.659,09 lei. A mai arătat reclamanta că pentru aceste sume a calculat penalități de întârziere de 453.434,62 lei, iar în procedura de conciliere pârâta a recunoscut parțial debitul. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și art. 973 C. civ. Prin cerere precizatoare, reclamanta a expus detaliat modul de calcul al fiecărei categorii de pretenții și au fost majorate pretențiile la suma de 1.781.163,63 lei.

Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește penalitățile în sumă de 683.445,03 lei, excepție respinsă de instanță prin încheierea de ședință din data de 8 octombrie 2008. În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă. Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, respinsă de către instanță cu motivarea că apărările formulate în susținerea acesteia nu vizează condițiile de exercițiu ale acțiunii ci temeinicia pretențiilor reclamantei.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 14006 din 17 decembrie 2008 a respins excepția inadmisibilității, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, și a obligat pârâta la plata sumelor de 156.100,97 lei reprezentând chirie aferentă perioadei august 2004 – 30 iunie 2005, 75.278,53 lei contravaloare prestări servicii aferente perioadei august 2004 – iulie 2005, 31.473,94 lei cu titlu de contravaloare utilități facturate în perioada august 2004 – 30 septembrie 2005 și 262.853,44 lei penalități de întârziere.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut că între părți a fost încheiat contractul de locațiune și prestări servicii din 11 octombrie 2001, având ca obiect închirierea spațiului identificat în contract pe o perioadă de 5 ani; contractul a încetat prin denunțarea unilaterală a pârâtei care a eliberat spațiul la data de 30 iunie 2005; prin contract pârâta s-a obligat la plata chiriei și a valorii prestațiilor și utilităților astfel cum acestea erau descrise prin contract, prestator de servicii fiind chiar reclamanta, suma de bani pentru aceste servicii fiind prevăzută la art. 3 din contract. Tribunalul a mai reținut că pârâta deși contestă că ar datora anumite sume pentru serviciile prestate, în cadrul procedurii de conciliere recunoștea debitul de 156.100,57 lei reprezentând chirii, 75.278,53 reprezentând contravaloare servicii și 31.473,94 reprezentând contravaloare utilități.

Tribunalul a reținut că în temeiul art. 6 alin. (2) reclamanta are dreptul la penalități, însă acestea au fost plafonate la nivelul art. (4) alin. ultim din Legea nr. 469/2002, la nivelul debitului principal. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta. În motivarea apelului său, reclamanta a criticat sentința instanței de fond numai în ceea ce privește cuantumul penalităților acordate, susținând că prin art. 6 alin. (2) și (3) din contract s-a derogat de la dispozițiile Legii nr. 469/2002, fiind inserată clauza penală pentru întârzierea la plată. În motivarea apelului său pârâta a arătat că sumele de bani la care a fost obligată nu sunt datorate, întrucât în perioada 12 iunie 2003 – 10 iulie 2007 s-a aflat în imposibilitate obiectivă asimilată cazului fortuit, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 1418 din 8 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă.

A mai susținut că au fost omologate în mod greșit concluziile raportului de expertiză, și de asemenea că în mod greșit a reținut instanța că pârâta a recunoscut debitul în cadrul procedurii de conciliere. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 269 din 9 iunie 2009 a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta și la plata sumelor de 1.255.456,75 lei reprezentând penalități și 1184,21 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel ; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate ; a fost respins apelul declarat de pârâtă. În ceea ce privește apelul reclamantei Curtea a reținut că prin contractul încheiat între părți, acestea au derogat de la prevederile Legii nr. 469/2002, stabilind penalități pentru neplata chiriei în termen, astfel că în mod greșit instanța de fond a plafonat cuantumul acestora la suma datorată.

În ceea ce privește apelul pârâtei, Curtea a constatat că toate motivele invocate sunt nefondate. Decizia sus menționată a fost recurată de către ambele părți, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Recursul declarat de către reclamanta RA A.P.P.S., prin S.A.I.F.I. București, a vizat încheierea de ședință din data de 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care a fost respinsă cererea formulată de către reclamantă privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei nr. 269 din 9 iunie 2009, pronunțată de către instanța de apel, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în decizia nr. 269/2009, în consecință solicitând admiterea recursului, și pe fond admiterea cererii și obligarea pârâtei la plata sumei de 20.681 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel.

Prin criticile dezvoltate prin cererea de recurs și încadrate în dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susținut următoarele. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală prin interpretarea greșită a actelor deduse judecății, respective ordinele de plată prin care s-au achitat cheltuielile de judecată. În concret, arată că pentru pretențiile solicitate în fond s-au achitat cheltuieli de judecată în valoare de 12.805 ron, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de expert, iar pentru pretențiile solicitate în apel s-au achitat 7.876 ron, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar. În consecință, apreciază că suma acordată de instanța de apel este o eroare materială de calcul, cheltuielile de judecată fiind în cuantum de 20.681 lei.

Recursul declarat de către pârâta SC M. SA București a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată și pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată. În ceea ce privește recursul pârâtei, ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc.

civ., raportat la art. 11 și art. 20 alin. (1) – (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, a luat în examinare excepția insuficientei timbrări a cererii de recurs, având în vedere că invocarea acesteia primează înaintea oricărei alte cereri și invocării altor excepții, formulate în fața instanțelor de judecată, și a reținut: Art. 1 din Legea 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru prevede că acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de către instanță.

Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea părții se anulează ca netimbrată. Față de dispozițiile legale evocate se constată că recursul declarat de către recurenta reclamantă SC M. SA București a fost însoțit de dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 1.000 lei, recurenta fiind citată pentru termenul de judecată din data 7 mai 2010 cu mențiunea de a achita, taxa judiciară de timbru în completare de 9.499,54 lei.

În raport de împrejurarea că recurenta pârâtă nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația emisă pentru termenul de judecată din data de 7 mai 2010, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, și respectiv art. 35 pct. 1 și 5 din Normele metodologice de aplicare a legii și să dispună anularea recursului ca insuficient timbrat. Recursul declarat de către reclamantă este nefondat. Ipoteza reglementată de dispozițiile art. 281 C. proc. civ. privește erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri.

În speță, instanța s-a pronunțat asupra cererii de apel cu care a fost investită de către reclamantă, precum și asupra cererii accesorii privind acordarea de cheltuieli de judecată. Curtea de Apel, examinând cererea formulată în condițiile art. 281 C. proc. civ. în mod corect a reținut că eventuala greșeală nu reiese din cifrele reținute în hotărâre. Este real că reclamanta cu prilejul concluziilor orale a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar achitate, însă instanța a calculat corect suma reprezentând cheltuieli de judecată. În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta RA A.P.P.S., prin S.A.I.F.I. București, împotriva încheierii de ședință din data de 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Anulează, ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC M. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 269 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.