Decizia nr. 48/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 199/3/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările formulate de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: Aplicarea prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum au fost dezlegate prin Decizia nr. 80/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, încalcă dispozițiile art. 6 lit. f) din același act normativ?

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.

Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a dispus, prin încheierea din 8 august 2025, în Dosarul nr. 199/3/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept anterior menționată.

Sesizarea a fost înregistrată la 11 februarie 2026, cu nr. 339/1/2026.

Ulterior, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrat cu nr. 340/1/2026 sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la aceeași problemă de drept.

Având în vedere identitatea de obiect între prima și a doua sesizare, în temeiul art. 2 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 340/1/2026 la Dosarul nr. 339/1/2026. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Art. 6. - Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (...) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (...) f) principiul ierarhizării, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate; (...) III. Expunerea succintă a proceselor

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal la 4 noiembrie 2024, cu nr. 199/3/2024, reclamantele, persoane fizice, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat obligarea acestuia la stabilirea indemnizației de încadrare brute lunare, la nivel maxim, începând cu anul 2021 (în cadrul termenului de prescripție de 3 ani), prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu aceeași funcție, grad, gradație, vechime, respectiv prin luarea în considerare, ca termen de comparație, a nivelului salarial maxim stabilit la nivelul Ministerului Finanțelor și/sau al tuturor instituțiilor și autorităților aflate în subordinea Ministerului Finanțelor (nivel care cuprinde și drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești din cadrul tuturor direcțiilor regionale ale finanțelor publice), recalcularea drepturilor salariale cuvenite în integralitatea lor și plata diferențelor dintre drepturile salariale efectiv achitate și drepturile salariale cuvenite la nivelul maxim de salarizare începând cu anul 2021, în tranșă unică, actualizate cu rata de inflației până la data plății efective, precum și plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de la data nașterii obligației de plată pentru fiecare drept salarial lunar și până la momentul plății efective.

În motivarea cererii, în esență, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici, angajați în cadrul Ministerului Finanțelor, și, având în vedere calitatea acestora de funcționari publici, au dreptul la un salariu de bază la nivelul maxim aflat în plată din cadrul structurilor anterior amintite, raportat la aceeași familie ocupațională - administrație, plătit pentru personalul numit/încadrat în această instituție/autoritate publică pe funcții de același fel.

Prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-au urmărit înlăturarea inechităților și eliminarea discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleași funcții, au același grad, treaptă, gradație, în aceleași condiții de studii, astfel că, cel puțin de la 1 ianuarie 2018 (odată cu modificarea nivelului brut al salariilor prin introducerea contribuțiilor plătite anterior de către angajator), salariile reclamanților trebuia să fie stabilite la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate. Ca urmare, reclamanții angajați în cadrul Ministerului Finanțelor ar trebui remunerați la nivelul salariului maxim aflat în plată pentru aceeași/același funcție/grad/treaptă/gradație la nivelul structurilor enumerate în petitul acțiunii.

Prin menținerea diferenței de salarizare a reclamanților față de nivelul maxim pentru aceeași funcție și același grad profesional în cadrul familiei ocupaționale pârâtul a încălcat principiile nediscriminării și egalității pentru salariații din sectorul public, principii adoptate cu scopul de a se elimina orice formă de discriminare și a se asigura salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală. Pârâtul este autoritate publică centrală, din familia ocupațională "Administrație", drept care salariile angajaților ar trebui să fie la același nivel, din aceeași familie ocupațională, pentru aceleași funcții, grade profesionale, gradații de vechime, încadrate în aceeași rubrică din grila de salarizare prevăzută în lege.

Așadar, sunt încălcate principii fundamentale în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, precum cel al legalității, al nediscriminării și cel al egalității salarizării, prevăzute de art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru stabilirea unui nivel maxim de salarizare la nivelul mai multor instituții sau autorități publice, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: ca acele entități să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun, să aibă același scop, să îndeplinească aceleași funcții și atribuții, să se situeze la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar.

Pârâtul Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că existența diferențelor salariale între salariile angajaților din cadrul ministerului și unităților subordonate s-a generat ca urmare a câștigării în instanță a anumitor drepturi salariale de către unii funcționari din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, neexistând temei legal pentru extinderea acestei soluții pronunțate de instanța de judecată asupra unor persoane care nu au fost parte în cauză.

Pretențiile deduse judecății în dosarul conexat înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal cu nr. 19.715/3/2024 sunt similare cu cele menționate anterior, având în susținere aceleași motive.

În cadrul soluționării acțiunii, s-au dispus sesizarea instanței supreme și suspendarea judecății cauzei. IV. Motivele reținute de titularii sesizărilor, care susțin admisibilitatea procedurii

Titularii sesizărilor au susținut că, în conformitate cu interpretarea dată de instanța supremă, din coroborarea art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 și 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, admisibilitatea sesizărilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ trebuie analizată inclusiv prin raportare la normele generale în materie, cuprinse în art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă.

Concluzia care se desprinde din coroborarea acestor prevederi este aceea că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi dispusă atât de un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță, cât și de un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei într-o cale de atac, observându-se că, spre deosebire de condițiile de admisibilitate ale sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile circumscrise art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiția noutății chestiunii de drept invocate.

Referitor la celelalte condiții de admisibilitate, s-a apreciat că acestea sunt îndeplinite.

Raportat la categoria de personal din care fac parte salariații reprezentați de reclamanții din cele două cauze conexate, se constată că prezentul litigiu vizează stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, vizat de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Totodată, este îndeplinită și situația premisă avută în vedere de legiuitor la edictarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentelor cauze, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzelor respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nestatuând până în prezent, iar aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În ceea ce privește cerința existenței unei chestiuni de drept se reține că îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate a sesizării se impune a fi analizată în contextul particularităților procedurii reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care are un caracter special și parțial derogatoriu de la dispozițiile de drept comun.

În cauză, problema de drept în discuție prezintă un grad de dificultate suficient pentru a justifica intervenția instanței supreme, având în vedere că modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum au fost dezlegate prin Decizia nr. 80/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conturează riscul apariției unei jurisprudențe neunitare, al unor soluții divergente, ceea ce s-a dorit a fi evitat prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, împrejurare ce justifică deci necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței de către instanța supremă.

Raportat la obiectul litigiului, se constată îndeplinită și cerința potrivit căreia soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere. Problema de drept dedusă interpretării, respectiv dacă aplicarea prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum au fost dezlegate prin Decizia nr. 80/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, încalcă dispozițiile art. 6 lit. f) din același act normativ, este esențială, direct incidentă în soluționarea cauzei, în condițiile în care obiectul litigiului constă tocmai în acordarea acestui spor. V. Punctul de vedere al completurilor de judecată

Opinia titularului sesizărilor este în sensul că aplicarea prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum au fost dezlegate prin Decizia nr. 80/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu încalcă dispozițiile art. 6 lit. f) din același act normativ. VI. Punctul de vedere al părților

Părțile nu au exprimat niciun punct de vedere. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme nu a fost necesară consultarea instanțelor naționale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanță în analiza sesizării de față.

Prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, a stabilit că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Prin Decizia nr. 407 din 17 noiembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 30 ianuarie 2026, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă personalul vamal, funcționari publici în cadrul Autorității Vamale Române, poate beneficia de egalizarea și plata la nivelul maxim a drepturilor salariale existente în plată pentru funcții similare din cadrul Ministerului Finanțelor, ca urmare a aplicării principiilor nediscriminării și egalității prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017. Dacă aplicarea prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, încalcă dispozițiile art. 6 lit. f) din același act normativ, respectiv dacă personalul din cadrul altor unități subordonate Ministerului Finanțelor ar putea beneficia de egalizare și plată la nivelul maxim a drepturilor salariale existente în plată pentru funcții similare din cadrul Ministerului Finanțelor, cu încălcarea principiului ierarhizării atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizările sunt inadmisibile. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizărilor îl constituie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din același act normativ "prezenta ordonanță se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal", iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, "(...) prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze".

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, întrucât soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând îndeplinirea condițiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) și (3) și ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, se constată că pretențiile deduse judecății se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; astfel, în considerarea scopului Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, sintagma "drepturi de naturală salarială" trebuie interpretată extensiv, astfel încât să includă toate drepturile atașate raporturilor de serviciu sau de muncă în condițiile în care angajatul este plătit din fonduri publice.

Cauzele în care au fost formulate sesizările se află în primă instanță, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-a statuat în mod constant că pentru a se putea discuta de existența unei chestiuni de drept este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existența chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență menționată.

De altfel, în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

În consecință, jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate rămâne de actualitate și sub imperiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

Se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege și a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite de a judeca în mod direct și efectiv procesul, noțiunii de "chestiune de drept" neputându-i fi subsumat însuși obiectul cererii de chemare în judecată.

Chestiunea de drept supusă dezlegării nu se circumscrie însă exigențelor care să permită declanșarea mecanismului hotărârii prealabile, autorul sesizărilor nearătând în ce constă dificultatea interpretării, în contextul în care dispozițiile legale incidente nu sunt lacunare, incomplete și nici neclare, neargumentându-se riscul apariției unei practici judiciare neunitare.

Or, absența indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor, precum și punctul de vedere clar exprimat al instanțelor de trimitere relevă, în realitate, o solicitare de soluționare, în concret, a raportului dedus judecății.

Prin raportare la aceste exigențe, în urma evaluării elementelor sesizărilor formulate, se constată că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunțată în condițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor legale invocate, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecății, în funcție de particularitățile speței rezultate din analiza materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluțiile ce trebuie adoptate în dosarul aflat pe rolul Tribunalului București.

În egală măsură, evaluarea dificultății chestiunii de drept nu poate fi disociată de existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele obligatorii de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanței de trimitere suficiente repere interpretative pentru soluționarea cauzelor cu care a fost învestită.

Astfel, în considerentele obligatorii cuprinse în paragrafele 41-49 ale Deciziei nr. 407 din 17 noiembrie 2025 s-a statuat că: " Textele de lege a căror interpretare se solicită de către instanța de trimitere sunt cele de la art. 6 lit. b), c) și f) din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile egalității, nediscriminării și ierarhizării. Examenul atent al deciziilor interpretative pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că jurisprudența obligatorie a instanței supreme cuprinde deja suficiente repere pentru interpretarea și aplicarea unitară a normelor legale în discuție, care se impun a fi respectate și valorificate, mutatis mutandis, de către instanțele de trimitere în cauzele cu care acestea au fost învestite, aplicarea concretă și efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalențe, atributul constituțional exclusiv al acestora din urmă. Astfel, prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: în interpretarea dispozițiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare pentru personalul încadrat în direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului se raportează la nivelul aceluiași ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, și nu la nivel național. În considerentul de la paragraful 123 din această decizie s-a reținut că legiuitorul impune, în ceea ce privește stabilirea unui nivel maxim de salarizare la nivelul mai multor instituții sau autorități publice, ca acele entități să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun, să aibă același scop, să îndeplinească aceleași funcții și atribuții, să se situeze la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, condiții care trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Ulterior, prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în categoria «personalului numit/încadrat», la care se referă prevederile art. 39 alin. (4), raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus și personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017. În considerentul de la paragraful 105 s-a reținut că dispozițiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile în situația în care există salariați în cadrul autorităților/instituțiilor publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situații nivelul salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate. Noțiunea de funcție similară, prevăzută de alin. (1) al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeași lege, după cum urmează: «funcția similară reprezintă o funcție de același fel din cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, care implică aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă». Totodată, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale. În considerentele de la paragrafele 78 și 82 din această decizie s-a reținut că: la 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale în normele de la art. 6 lit. b) și c) din această lege, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală). Atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază, prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări. În condițiile în care există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizii obligatorii, care conțin suficiente repere de interpretare, utile instanței de trimitere în soluționarea cauzei deduse judecății, acesteia din urmă îi revine atribuția jurisdicțională de a respecta jurisprudența cu caracter obligatoriu a instanței supreme și de a extrage acele elemente care prezintă relevanță în soluționarea litigiului dedus judecății. În plus, cum s-a arătat deja, cerința legală de argumentare a încheierii de sesizare a fost complet ignorată de instanță, lipsind punctul său de vedere asupra chestiunilor de drept ce formează obiectul sesizării, ceea ce consolidează concluzia că în speță nu se poate identifica o chestiune de drept în sensul analizat. Cu privire la cea de-a doua întrebare, se observă că instanța de trimitere solicită pe calea mecanismului de unificare de față a se determina în mod concret care este rezultatul aplicării în cauza aflată pe rolul său a unor dezlegări cuprinse în Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv dacă o atare aplicare nu ar conduce la un conflict cu prevederile art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017. Pe de-o parte, reperele jurisprudențiale mai sus evocate cuprind dezlegări care acoperă și principiul ierarhizării, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate; pe de altă parte, mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei chestiuni de drept nu poate fi utilizat pentru a obține confirmarea unei soluții ce se va da în soluționarea cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție putând fi chemată a dezlega exclusiv probleme de interpretare a legii, iar aplicarea sa concretă la situația de fapt dedusă judecății rămâne atributul exclusiv al instanței de judecată."

Față de aceste statuări este facil a concluziona că există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanțelor de trimitere în soluționarea cauzelor deduse judecății. De altfel, deși în cuprinsul încheierii de sesizare se face referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de trimitere nu au argumentat în concret de ce aceste dezlegări nu ar fi suficiente pentru lămurirea modului în care dispozițiile legale incidente trebuie aplicate în cauză, astfel că, implicit, nu a dat eficiență dezlegărilor jurisdicționale obligatorii cu privire la condițiile sesizării instanței supreme în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Instanța supremă subliniază că, în condițiile în care dezlegările anterioare obligatorii pe anumite probleme de drept facilitează interpretarea și aplicarea și a altor dispoziții legale decât cele analizate în cadrul sesizărilor precedente, nu se mai impune o nouă sesizare, în caz contrar potențându-se o diluare nepermisă atât a rolului instanței de trimitere de a interpreta și aplica legea care circumscrie situația factuală dedusă judecății, cât și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

În atare situație, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, se impune respingerea sesizărilor ca inadmisibile.