ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 59/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1.775/62/2025*, privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: Dacă prevederile art. 37 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, care stabilesc că, în perioada 2019-2021, compensația lunară pentru chirie cuvenită funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare se menține la nivelul lunii decembrie 2018, sunt aplicabile și cu privire la compensarea lunară a chiriei în cuantum de până la 50% din salariul lunar net, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condițiile legii, drept reglementat prin art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019, care a intrat în vigoare la 2 august 2019.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 3 februarie 2026 în Dosarul nr. 1.775/62/2025*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept anterior menționată.

Sesizarea a fost înregistrată la 3 martie 2026 cu nr. 421/1/2026. II. Normele legale incidente

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 " Art. 37. - (1) În perioada 2019-2021, pentru personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, indemnizațiile, compensațiile, primele, ajutoarele, plățile compensatorii, despăgubirile, compensațiile lunare pentru chirie și alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare, care nu fac parte din solda lunară brută/salariul lunar brut, se mențin la nivelul lunii decembrie 2018."

Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 145/2019 " Art. 111. - (1) Polițiștii de penitenciare au dreptul la atribuirea unei locuințe de serviciu dacă, în localitatea unde își desfășoară activitatea, ei, soțul/soția sau copiii aflați în întreținere nu dețin o locuință în proprietate ori nu li s-a atribuit locuință de către autoritățile administrației publice locale. (2) Polițiștii de penitenciare cărora nu li s-a acordat locuință potrivit prevederilor alin. (1) și care nici ei și nici soțul/soția sau copiii aflați în întreținere nu au în proprietate o locuință în localitatea unde își desfășoară activitatea au dreptul la compensarea lunară a chiriei în cuantum de până la 50% din salariul lunar net, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condițiile legii, inclusiv pentru locuințele atribuite de către autoritățile administrației publice locale sau pentru locuințele de serviciu. În situația inexistenței unui fond locativ corespunzător în localitatea unde își desfășoară activitatea, contractul de închiriere poate avea ca obiect o locuință situată într-o localitate aflată la o distanță de maximum 70 km, în cazul în care nici polițistul de penitenciare și nici soțul/soția sau copiii aflați în întreținere nu au în proprietate personală o locuință în acea localitate sau în altă localitate situată mai aproape de locul de muncă." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe, reclamantul, persoană fizică, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul C obligarea acestuia la plata în cuantum de până la 50% din salariul net actual, dar nu mai mult decât rata pe care o are, a compensației lunare a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziționării unei locuințe sau a unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinței, începând cu data depunerii cererii inițiale și a documentației aferente la Penitenciarul C, respectiv din 28 ianuarie 2025 și pe viitor, cât timp va avea calitatea de polițist de penitenciare în cadrul Penitenciarului C conform art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019, sumă actualizată.

În motivare reclamantul a arătat că ocupă funcția de polițist de penitenciare în cadrul Penitenciarului C și beneficiază de decontul ratei începând cu luna februarie 2025, conform art. 111 alin. (9) coroborat cu alin. (2) din Legea nr. 145/2019.

Întrucât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 a fost abrogată implicit odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2019, compensația lunară pentru rată/chirie nu trebuia să fie menținută la nivelul lunii decembrie 2018, și anume în cuantum de până la 50% din venitul net raportat la anul 2009, ci se impunea a fi plătită prin raportare efectivă la 50% din venitul net actual.

Astfel, încă de la apariția noii legi a salarizării, respectiv Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), acest drept de natură salarială a fost calculat și acordat în mod eronat, întrucât, începând cu luna iunie 2023, salariile de funcție sunt la nivelul maxim stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017, dar unele drepturi de natură salarială, inclusiv decontul de chirie/rată, au rămas a fi raportate la salariile din anul 2009, înainte de aplicarea Legii-cadru nr. nr. 285/2010, în acest fel fiindu-i produs un prejudiciu financiar major.

Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că dreptul menționat de art. 111 din Legea nr. 145/2019 a fost un drept existent și în legislația în vigoare anterioară apariției acestui act normativ, dreptul la compensația lunară a chiriei fiind reglementat prin art. 40 din Legea nr. 293/2004, iar modalitatea de calcul al cuantumului compensației lunare a chiriei prin norme cu caracter special, incidente și aplicabile cu prioritate.

În cadrul soluționării acțiunii s-au dispus sesizarea instanței supreme și suspendarea judecății cauzei. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii

Litigiul dedus judecății se circumscrie domeniului de reglementare conturat de prevederile art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, întrucât are ca obiect stabilirea întinderii și plata unui drept de natură salarială cuvenit unei categorii de personal plătit din fondurile publice, respectiv dreptul la compensarea lunară a chiriei în cuantum de până la 50% din salariul lunar net, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condițiile legii, stabilit în favoarea polițiștilor de penitenciare (funcționari publici cu statut special din cadrul poliției penitenciare), conform art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019.

Completul de judecată este îndreptățit să uzeze de mecanismul reglementat de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, fiind învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță.

Cu privire la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea fondului cauzei s-a arătat că părțile interpretează diferit art. 37 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, iar opinia regăsită în Decizia civilă nr. 342/A din 11 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția I civilă în Dosarul nr. 9.417/197/2022, invocată de reclamant, dovedește faptul că este vorba de o chestiune de drept cu un grad de dificultate de natură să justifice intervenția instanței supreme.

Astfel, în Decizia civilă nr. 342/A din 11 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția I civilă, s-au reținut următoarele: " La data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2018 era în vigoare Legea nr. 293/2004, acesta fiind actul normativ care instituia în cuprinsul art. 40 dreptul la compensarea lunară a chiriei, astfel că, odată cu abrogarea acesteia prin Legea nr. 145/2019, nu mai sunt în vigoare dispozițiile invocate de partea contestatoare în susținerea demersului judiciar (actele normative care au prorogat menținerea cuantumului compensației pentru chirie prevăzută de Legea nr. 293/2004 la un anumit nivel), în lipsa unor dispoziții exprese cuprinse în Legea nr. 145/2019 privind supraviețuirea legii vechi. Potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 «dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervențiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază», astfel că un text de lege care face trimitere la o normă ce nu mai este în vigoare este și el, evident, abrogat în mod implicit. Așa fiind, este pe deplin fondată susținerea intimatei privind faptul că, în ceea ce privește cuantumul compensației lunare pentru chirie, acesta se va calcula în conformitate cu dispozițiile art. 111 din Legea nr. 145/2019 (...), fără a mai putea fi aplicabile dispozițiile art. 37 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 invocate de contestatoare, acestea din urmă fiind considerate abrogate implicit odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2019."

Cu alte cuvinte, art. 37 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 a fost interpretat în sensul că se raporta exclusiv la dreptul la compensarea lunară a chiriei prevăzut de Legea nr. 293/2004 (întrucât acesta era dreptul prevăzut de actul normativ în vigoare la data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2018 - 29 decembrie 2018), iar, prin abrogarea Legii nr. 293/2004 odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2019 (la 2 august 2019), art. 37 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 cu privire la compensarea lunară pentru chirie ar fi implicit abrogat. Prin urmare, dreptul reglementat de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019 s-ar raporta la cuantumul salariului net în plată/actual cuvenit funcționarului public cu statut special.

Prin urmare, în raport cu punctul de vedere al completului contrar hotărârii anterior menționate, în vederea soluționării prezentului litigiu pe fondul cauzei și în scopul evitării pronunțării unor soluții divergente cu privire la aceeași chestiune de drept [baza de calcul în vederea determinării dreptului la compensarea lunară a chiriei prevăzut de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019], s-a reținut ca fiind îndeplinită condiția potrivit căreia de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea cauzei pe fond.

Din verificările efectuate de completul de judecată problema de drept enunțată nu a fost anterior dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctul de vedere al completului de judecată

În aprecierea instanței învestite cu soluționarea litigiului, interpretarea corectă a normei este în sensul că dreptul reglementat de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019 este supus prevederilor art. 37 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, neputându-se reține abrogarea implicită a acestui articol concomitent cu abrogarea Legii nr. 293/2004.

Se remarcă că această normă este una temporară, menită să reglementeze nivelul compensației lunare pentru chirie cuvenită inclusiv funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, pentru intervalul de timp 2019-2021, prin menținerea acestuia la nivelul lunii decembrie 2018, aceasta fiind și voința legiuitorului.

Abrogarea Legii nr. 293/2004, care reglementa anterior datei de 2 august 2019 dreptul la compensația lunară pentru chirie, nu generează abrogarea art. 37 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 cu referire la componenta "compensațiile lunare pentru chirie", întrucât, pe de o parte, art. 37 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 nu face referire expresă doar la compensația lunară pentru chirie cuvenită funcționarului public cu statut special din sistemul administrației penitenciare, reglementată de Legea nr. 293/2004, ci și la cea cuvenită altor categorii de personal, iar, pe de altă parte, sintagma "potrivit actelor normative în vigoare" se raportează la toate actele normative care stabilesc drepturi de natură salarială în vigoare în perioada 2019-2021. VI. Punctul de vedere al părților

Punctele de vedere ale părților rezultă din pretențiile și apărările formulate. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme nu a fost necesară consultarea instanțelor naționale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care prezintă relevanță în analiza sesizării de față: - Decizia nr. 99 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 6 martie 2025, respectiv considerentele de la pct. 101-106 cu privire la neîndeplinirea condiției unei dificultăți de interpretare în condițiile în care norma de hrană este stabilită prin ordine care au forță juridică inferioară ordonanțelor de urgență prin care s-a plafonat nivelul normei de hrană, în raport cu principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată, și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000); - Decizia nr. 119 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 21 mai 2025, și anume considerentele de la pct. 85-90 și 99, care privesc raportul dintre norma generală privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Legea-cadru nr. 153/2017 și dispozițiile privind salarizarea cuprinse în legile anuale privind măsuri fiscalbugetare, inclusiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018; - Decizia nr. 104 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 6 februarie 2025, considerentele de la paragrafele 161, 162, 174-176, 178, 184, 185, 187 și 212 analizând incidența dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2018 referitoare la plafonarea sporului pentru condiții vătămătoare. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă și de contencios administrativ, ce vizează raporturile de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor (...) de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal", iar conform alin. (3) al aceluiași articol, "(...) prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze".

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "dacă, în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, de lămurirea căreia depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând îndeplinirea acestor condiții, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea se încadrează în obiectul specific indicat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, fiind vorba despre o cerere de chemare în judecată care privește stabilirea și plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, reclamantul fiind polițist de penitenciare și făcând astfel parte din familia ocupațională "Apărare, ordine publică și securitate națională".

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluționare, în primă instanță, pe rolul Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-a statuat în mod constant că pentru a se putea discuta de existența unei chestiuni de drept este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, și Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existența "unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective", aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență menționată.

De altfel, în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

În consecință, jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate rămâne de actualitate și sub imperiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

În aceste condiții, se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex.

În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite de a judeca în mod direct și efectiv procesul.

Pentru a se verifica îndeplinirea acestei condiții este necesar ca sesizarea să respecte exigențele impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.

Autorul sesizării este ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile și argumentele de natură să le susțină.

Din examinarea cuprinsului încheierii de sesizare întocmite de către tribunal se constată lipsa oricăror argumente care să susțină concluzia în sensul că problema de drept ridicată în cauză prezintă un grad suficient de dificultate, de natură a justifica declanșarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. Deși, formal, instanța de trimitere indică o hotărâre contrară punctului de vedere exprimat prin încheierea de sesizare, în concret, aceasta nu arată niciun motiv pentru care s-ar justifica intervenția instanței supreme, în drept, lipsind cu desăvârșire orice analiză cu privire la dificultatea interpretării prevederilor legale incidente.

O opinie singulară, ca variantă de interpretare izolată, nu poate susține caracterul dificil al chestiunii de drept sau potențialul textelor de lege de a genera practică neunitară.

În plus, cu prilejul exprimării opiniei sale, completul de judecată consideră fără echivoc faptul că, interpretând dispozițiile legale incidente, dreptul reglementat de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019 este supus prevederilor art. 37 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, neputându-se reține abrogarea implicită a acestui articol concomitent cu abrogarea Legii nr. 293/2004.

Așadar, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei nu a expus niciun dubiu cu privire la modul de interpretare a prevederilor legale indicate, neîntâmpinând nicio dificultate în determinarea înțelesului normei legale în discuție.

Instanța de trimitere nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept sesizată este susceptibilă a da naștere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema cu privire la alte posibile interpretări ale cadrului legal și nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligației de a aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme.

În realitate, autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmărește mai degrabă ca instanța supremă să verifice circumstanțele factuale și să aplice legea în scopul soluționării cauzei, cu toate că acest atribut intră și este necesar să rămână în sfera de competență a instanțelor judecătorești (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, și Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Totodată, absența indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor relevă o solicitare de soluționare, în concret, a raportului dedus judecății, cu atât mai mult cu cât revine instanței de trimitere obligația identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanței supreme, este una reală, având vocație de a convinge, și din această perspectivă, că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării.

De asemenea, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde nicio argumentare cu privire la pertinența problemei de drept în litigiul dedus judecății, instanța de trimitere limitându-se la a afirma că dezlegarea prezentei cauze depinde de lămurirea unei chestiuni de drept asupra căreia părțile au poziții divergente, fără a efectua vreo analiză și fără a expune vreun considerent în sensul identificării legăturii cu cauza a respectivei chestiuni de drept la care se referă întrebarea adresată.

Or, în practica obligatorie a instanței supreme s-a statuat că, prealabil sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, instanța de trimitere trebuie să stabilească și să evidențieze existența unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, și soluționarea pe fond a cauzei, deoarece în acest mod se reflectă utilitatea și interesul în promovarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare.

De aceea, hotărârea prealabilă trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluției ce urmează a fi pronunțată de către instanța de trimitere, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluționării litigiului, ceea ce presupune ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fie direct incidentă pentru soluționarea cauzei (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 42 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 16 octombrie 2024).

Din parcurgerea considerentelor expuse în încheierea de sesizare se observă lipsa oricăror argumente care să explice în ce fel ar depinde soluția ce se va pronunța în cauză de interpretarea dispozițiilor legale menționate generic în cuprinsul întrebării adresate, ceea ce determină, în lipsa unei minime argumentări și, mai ales, în lipsa reținerii unei situații de fapt pe baza probatoriului administrat, imposibilitatea de a se stabili utilitatea declanșării acestui mecanism procedural, nefiind reliefată legătura strânsă care trebuie să existe între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, și soluționarea pe fond a cauzei.

Toate aceste neregularități ale actului de sesizare conduc în mod implicit la concluzia că instanța de trimitere nu a demonstrat existența unei chestiuni de drept veritabile, aptă a primi o dezlegare de principiu în mecanismul hotărârii prealabile.

Având în vedere că nu sunt respectate exigențele instituite de prevederile legale cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării.