Decizia nr. 59 din 20 aprilie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.775/62/2025*, privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: Dacă prevederile art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, care stabilesc că, în perioada 2019-2021, compensaţia lunară pentru chirie cuvenită funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare se menţine la nivelul lunii decembrie 2018, sunt aplicabile şi cu privire la compensarea lunară a chiriei în cuantum de până la 50% din salariul lunar net, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condiţiile legii, drept reglementat prin art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019, care a intrat în vigoare la 2 august 2019.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 3 februarie 2026 în Dosarul nr. 1.775/62/2025*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept anterior menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată la 3 martie 2026 cu nr. 421/1/2026. II. Normele legale incidente

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 ” Art. 37. – (1) În perioada 2019-2021, pentru personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, indemnizaţiile, compensaţiile, primele, ajutoarele, plăţile compensatorii, despăgubirile, compensaţiile lunare pentru chirie şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare, care nu fac parte din solda lunară brută/salariul lunar brut, se menţin la nivelul lunii decembrie 2018.”

Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 145/2019 ” Art. 111. – (1) Poliţiştii de penitenciare au dreptul la atribuirea unei locuinţe de serviciu dacă, în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea, ei, soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinere nu deţin o locuinţă în proprietate ori nu li s-a atribuit locuinţă de către autorităţile administraţiei publice locale. (2) Poliţiştii de penitenciare cărora nu li s-a acordat locuinţă potrivit prevederilor alin. (1) şi care nici ei şi nici soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinere nu au în proprietate o locuinţă în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea au dreptul la compensarea lunară a chiriei în cuantum de până la 50% din salariul lunar net, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condiţiile legii, inclusiv pentru locuinţele atribuite de către autorităţile administraţiei publice locale sau pentru locuinţele de serviciu. În situaţia inexistenţei unui fond locativ corespunzător în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea, contractul de închiriere poate avea ca obiect o locuinţă situată într-o localitate aflată la o distanţă de maximum 70 km, în cazul în care nici poliţistul de penitenciare şi nici soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinere nu au în proprietate personală o locuinţă în acea localitate sau în altă localitate situată mai aproape de locul de muncă.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe, reclamantul, persoană fizică, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul C obligarea acestuia la plata în cuantum de până la 50% din salariul net actual, dar nu mai mult decât rata pe care o are, a compensaţiei lunare a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau a unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei, începând cu data depunerii cererii iniţiale şi a documentaţiei aferente la Penitenciarul C, respectiv din 28 ianuarie 2025 şi pe viitor, cât timp va avea calitatea de poliţist de penitenciare în cadrul Penitenciarului C conform art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019, sumă actualizată.

În motivare reclamantul a arătat că ocupă funcţia de poliţist de penitenciare în cadrul Penitenciarului C şi beneficiază de decontul ratei începând cu luna februarie 2025, conform art. 111 alin. (9) coroborat cu alin. (2) din Legea nr. 145/2019.

Întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 a fost abrogată implicit odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2019, compensaţia lunară pentru rată/chirie nu trebuia să fie menţinută la nivelul lunii decembrie 2018, şi anume în cuantum de până la 50% din venitul net raportat la anul 2009, ci se impunea a fi plătită prin raportare efectivă la 50% din venitul net actual.

Astfel, încă de la apariţia noii legi a salarizării, respectiv Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), acest drept de natură salarială a fost calculat şi acordat în mod eronat, întrucât, începând cu luna iunie 2023, salariile de funcţie sunt la nivelul maxim stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017, dar unele drepturi de natură salarială, inclusiv decontul de chirie/rată, au rămas a fi raportate la salariile din anul 2009, înainte de aplicarea Legii-cadru nr. nr. 285/2010, în acest fel fiindu-i produs un prejudiciu financiar major.

Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că dreptul menţionat de art. 111 din Legea nr. 145/2019 a fost un drept existent şi în legislaţia în vigoare anterioară apariţiei acestui act normativ, dreptul la compensaţia lunară a chiriei fiind reglementat prin art. 40 din Legea nr. 293/2004, iar modalitatea de calcul al cuantumului compensaţiei lunare a chiriei prin norme cu caracter special, incidente şi aplicabile cu prioritate.

În cadrul soluţionării acţiunii s-au dispus sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Litigiul dedus judecăţii se circumscrie domeniului de reglementare conturat de prevederile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât are ca obiect stabilirea întinderii şi plata unui drept de natură salarială cuvenit unei categorii de personal plătit din fondurile publice, respectiv dreptul la compensarea lunară a chiriei în cuantum de până la 50% din salariul lunar net, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condiţiile legii, stabilit în favoarea poliţiştilor de penitenciare (funcţionari publici cu statut special din cadrul poliţiei penitenciare), conform art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019.

Completul de judecată este îndreptăţit să uzeze de mecanismul reglementat de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Cu privire la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea fondului cauzei s-a arătat că părţile interpretează diferit art. 37 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, iar opinia regăsită în Decizia civilă nr. 342/A din 11 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă în Dosarul nr. 9.417/197/2022, invocată de reclamant, dovedeşte faptul că este vorba de o chestiune de drept cu un grad de dificultate de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Astfel, în Decizia civilă nr. 342/A din 11 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, s-au reţinut următoarele: ” La data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 era în vigoare Legea nr. 293/2004, acesta fiind actul normativ care instituia în cuprinsul art. 40 dreptul la compensarea lunară a chiriei, astfel că, odată cu abrogarea acesteia prin Legea nr. 145/2019, nu mai sunt în vigoare dispoziţiile invocate de partea contestatoare în susţinerea demersului judiciar (actele normative care au prorogat menţinerea cuantumului compensaţiei pentru chirie prevăzută de Legea nr. 293/2004 la un anumit nivel), în lipsa unor dispoziţii exprese cuprinse în Legea nr. 145/2019 privind supravieţuirea legii vechi. Potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 «dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază», astfel că un text de lege care face trimitere la o normă ce nu mai este în vigoare este şi el, evident, abrogat în mod implicit. Aşa fiind, este pe deplin fondată susţinerea intimatei privind faptul că, în ceea ce priveşte cuantumul compensaţiei lunare pentru chirie, acesta se va calcula în conformitate cu dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 145/2019 (…), fără a mai putea fi aplicabile dispoziţiile art. 37 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 invocate de contestatoare, acestea din urmă fiind considerate abrogate implicit odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2019.”

Cu alte cuvinte, art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 a fost interpretat în sensul că se raporta exclusiv la dreptul la compensarea lunară a chiriei prevăzut de Legea nr. 293/2004 (întrucât acesta era dreptul prevăzut de actul normativ în vigoare la data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 – 29 decembrie 2018), iar, prin abrogarea Legii nr. 293/2004 odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2019 (la 2 august 2019), art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 cu privire la compensarea lunară pentru chirie ar fi implicit abrogat. Prin urmare, dreptul reglementat de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019 s-ar raporta la cuantumul salariului net în plată/actual cuvenit funcţionarului public cu statut special.

Prin urmare, în raport cu punctul de vedere al completului contrar hotărârii anterior menţionate, în vederea soluţionării prezentului litigiu pe fondul cauzei şi în scopul evitării pronunţării unor soluţii divergente cu privire la aceeaşi chestiune de drept [baza de calcul în vederea determinării dreptului la compensarea lunară a chiriei prevăzut de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019], s-a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia potrivit căreia de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea cauzei pe fond.

Din verificările efectuate de completul de judecată problema de drept enunţată nu a fost anterior dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al completului de judecată

În aprecierea instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, interpretarea corectă a normei este în sensul că dreptul reglementat de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019 este supus prevederilor art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, neputându-se reţine abrogarea implicită a acestui articol concomitent cu abrogarea Legii nr. 293/2004.

Se remarcă că această normă este una temporară, menită să reglementeze nivelul compensaţiei lunare pentru chirie cuvenită inclusiv funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru intervalul de timp 2019-2021, prin menţinerea acestuia la nivelul lunii decembrie 2018, aceasta fiind şi voinţa legiuitorului.

Abrogarea Legii nr. 293/2004, care reglementa anterior datei de 2 august 2019 dreptul la compensaţia lunară pentru chirie, nu generează abrogarea art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 cu referire la componenta „compensaţiile lunare pentru chirie”, întrucât, pe de o parte, art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 nu face referire expresă doar la compensaţia lunară pentru chirie cuvenită funcţionarului public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, reglementată de Legea nr. 293/2004, ci şi la cea cuvenită altor categorii de personal, iar, pe de altă parte, sintagma „potrivit actelor normative în vigoare” se raportează la toate actele normative care stabilesc drepturi de natură salarială în vigoare în perioada 2019-2021. VI. Punctul de vedere al părţilor

Punctele de vedere ale părţilor rezultă din pretenţiile şi apărările formulate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care prezintă relevanţă în analiza sesizării de faţă: – Decizia nr. 99 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 6 martie 2025, respectiv considerentele de la pct. 101-106 cu privire la neîndeplinirea condiţiei unei dificultăţi de interpretare în condiţiile în care norma de hrană este stabilită prin ordine care au forţă juridică inferioară ordonanţelor de urgenţă prin care s-a plafonat nivelul normei de hrană, în raport cu principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicată, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000); – Decizia nr. 119 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 21 mai 2025, şi anume considerentele de la pct. 85-90 şi 99, care privesc raportul dintre norma generală privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Legea-cadru nr. 153/2017 şi dispoziţiile privind salarizarea cuprinse în legile anuale privind măsuri fiscalbugetare, inclusiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018; – Decizia nr. 104 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 6 februarie 2025, considerentele de la paragrafele 161, 162, 174-176, 178, 184, 185, 187 şi 212 analizând incidenţa dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 referitoare la plafonarea sporului pentru condiţii vătămătoare. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă şi de contencios administrativ, ce vizează raporturile de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor (…) de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „(…) prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, de lămurirea căreia depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea se încadrează în obiectul specific indicat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind vorba despre o cerere de chemare în judecată care priveşte stabilirea şi plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, reclamantul fiind poliţist de penitenciare şi făcând astfel parte din familia ocupaţională „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare, în primă instanţă, pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-a statuat în mod constant că pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa „unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective”, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

În aceste condiţii, se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex.

În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Pentru a se verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca sesizarea să respecte exigenţele impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Autorul sesizării este ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile şi argumentele de natură să le susţină.

Din examinarea cuprinsului încheierii de sesizare întocmite de către tribunal se constată lipsa oricăror argumente care să susţină concluzia în sensul că problema de drept ridicată în cauză prezintă un grad suficient de dificultate, de natură a justifica declanşarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. Deşi, formal, instanţa de trimitere indică o hotărâre contrară punctului de vedere exprimat prin încheierea de sesizare, în concret, aceasta nu arată niciun motiv pentru care s-ar justifica intervenţia instanţei supreme, în drept, lipsind cu desăvârşire orice analiză cu privire la dificultatea interpretării prevederilor legale incidente.

O opinie singulară, ca variantă de interpretare izolată, nu poate susţine caracterul dificil al chestiunii de drept sau potenţialul textelor de lege de a genera practică neunitară.

În plus, cu prilejul exprimării opiniei sale, completul de judecată consideră fără echivoc faptul că, interpretând dispoziţiile legale incidente, dreptul reglementat de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 145/2019 este supus prevederilor art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, neputându-se reţine abrogarea implicită a acestui articol concomitent cu abrogarea Legii nr. 293/2004.

Aşadar, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei nu a expus niciun dubiu cu privire la modul de interpretare a prevederilor legale indicate, neîntâmpinând nicio dificultate în determinarea înţelesului normei legale în discuţie.

Instanţa de trimitere nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept sesizată este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema cu privire la alte posibile interpretări ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

În realitate, autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmăreşte mai degrabă ca instanţa supremă să verifice circumstanţele factuale şi să aplice legea în scopul soluţionării cauzei, cu toate că acest atribut intră şi este necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, şi Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Totodată, absenţa indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor relevă o solicitare de soluţionare, în concret, a raportului dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanţei supreme, este una reală, având vocaţie de a convinge, şi din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării.

De asemenea, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde nicio argumentare cu privire la pertinenţa problemei de drept în litigiul dedus judecăţii, instanţa de trimitere limitându-se la a afirma că dezlegarea prezentei cauze depinde de lămurirea unei chestiuni de drept asupra căreia părţile au poziţii divergente, fără a efectua vreo analiză şi fără a expune vreun considerent în sensul identificării legăturii cu cauza a respectivei chestiuni de drept la care se referă întrebarea adresată.

Or, în practica obligatorie a instanţei supreme s-a statuat că, prealabil sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa de trimitere trebuie să stabilească şi să evidenţieze existenţa unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece în acest mod se reflectă utilitatea şi interesul în promovarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare.

De aceea, hotărârea prealabilă trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată de către instanţa de trimitere, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării litigiului, ceea ce presupune ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fie direct incidentă pentru soluţionarea cauzei (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 42 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 16 octombrie 2024).

Din parcurgerea considerentelor expuse în încheierea de sesizare se observă lipsa oricăror argumente care să explice în ce fel ar depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză de interpretarea dispoziţiilor legale menţionate generic în cuprinsul întrebării adresate, ceea ce determină, în lipsa unei minime argumentări şi, mai ales, în lipsa reţinerii unei situaţii de fapt pe baza probatoriului administrat, imposibilitatea de a se stabili utilitatea declanşării acestui mecanism procedural, nefiind reliefată legătura strânsă care trebuie să existe între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Toate aceste neregularităţi ale actului de sesizare conduc în mod implicit la concluzia că instanţa de trimitere nu a demonstrat existenţa unei chestiuni de drept veritabile, aptă a primi o dezlegare de principiu în mecanismul hotărârii prealabile.

Având în vedere că nu sunt respectate exigenţele instituite de prevederile legale cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării.