Decizia nr. 314 din 22 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.012/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 413/117/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 15 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 413/117/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă prevederile art. 9 lit. p) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că se aplică şi în situaţia în care se solicită decontarea, din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei, a contravalorii unui medicament achiziţionat din străinătate. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 762/2010): ” Art. 1. – (1) Prezenta hotărâre reglementează condiţiile de acordare gratuită a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru: a) judecători, procurori, personalul asimilat acestora potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora; (…) Art. 2. – (1) Categoriile de persoane prevăzute la art. 1 beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile prezentei hotărâri, ale Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, ale contractului-cadru anual privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate şi ale normelor de aplicare a acestuia. (…) Art. 3. – (…) (2) Categoriile de personal prevăzute la art. 1 beneficiază în mod gratuit de medicamente, după cum urmează: a) medicamente din Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, a căror contravaloare se suportă din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, cu excepţia contribuţiei personale a asiguratului, care se suportă din fondurile prevăzute cu această destinaţie în bugetul Ministerului Justiţiei, al Consiliului Superior al Magistraturii, al Ministerului Public, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după caz; b) medicamentele din Nomenclatorul medicamentelor de uz uman din România, elaborat de Agenţia Naţională a Medicamentului, altele decât cele prevăzute la lit. a), a căror contravaloare se suportă din fondurile prevăzute cu această destinaţie în bugetul Ministerului Justiţiei, al Consiliului Superior al Magistraturii, al Ministerului Public, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după caz. (…) Art. 9. – Serviciile care nu pot fi decontate din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei sunt: (…) p) serviciile medicale, medicamentele, materialele sanitare şi dispozitivele medicale acordate în străinătate; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 29 ianuarie 2024, întemeiată pe prevederile art. 210 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), şi Hotărârea Guvernului nr. 762/2010, reclamanta L.S., în contradictoriu cu pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Cluj, a solicitat obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să aloce suma de 40.684 lei în favoarea pârâtei Curtea de Apel Cluj, iar aceasta din urmă să fie obligată la plata în favoarea reclamantei a acestei sume, reprezentând cheltuieli cu medicamente pe care reclamanta le-a suportat integral, deşi era îndreptăţită a beneficia în mod gratuit de asistenţă medicală. De asemenea, a solicitat achitarea dobânzii legale aferente sumei menţionate, de la data înregistrării cererii până la data plăţii.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că în perioada 2010-2022 a suferit 3 intervenţii neurochirurgicale la coloana vertebrală, având recomandare de tratare a osteoporozei. După recuperarea postoperatorie a început demersurile pentru tratarea osteoporozei, consultând şi medici din Suedia şi Germania în legătură cu tratamentul acestei afecţiuni, aceştia comunicându-i că în programele naţionale ale acestor ţări, pentru tratamentul osteoporozei cu risc de fracturi, se utilizează medicamentul Evenity.

Reclamanta a mai arătat că medicul curant din România i-a comunicat faptul ca acest medicament nu este înscris în lista celor aprobate prin programul naţional de combatere a osteoporozei, astfel că nu poate beneficia de el în mod gratuit. În perioada decembrie 2022-noiembrie 2023, în baza reţetei eliberate de medicul specialist român i s-a administrat lunar tratamentul cu Evenity.

După achiziţionarea medicamentului pentru primele 2 luni, reclamanta a înregistrat la Curtea de Apel Cluj cu nr. 423 din 20.01.2023 cererea de decontare a sumei de 6.852 lei, iar prin Adresa nr. 4.343 din 23.06.2023 i s-a comunicat că cererea a fost respinsă cu motivarea că nu pot fi decontate serviciile medicale, medicamentele, materialele sanitare şi dispozitivele medicale acordate în străinătate – art. 9 lit. p) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010.

Reclamanta a menţionat că, în opinia sa, expresia „achiziţionate din străinătate” nu este sinonimă cu expresia „acordate în străinătate” şi a arătat că din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se desprind o serie de principii referitoare la modul în care statele trebuie să acţioneze pentru a proteja dreptul la viaţă al cetăţenilor aflaţi în jurisdicţia lor. Curtea a apreciat că se impune a se stabili dacă statul a făcut tot ceea ce era necesar pentru a preveni ca viaţa să fie supusă unui risc evitabil, asigurând la timp asistenţa medicală corespunzătoare, reclamanta făcând trimitere în acest sens la Cauza Panaitescu împotriva României.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În motivare a făcut trimitere la prevederile art. 210 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (Legea nr. 303/2022) şi ale art. 25 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), şi a precizat că, în ceea ce priveşte condiţiile de acordare gratuită a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor, acestea se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, în speţă fiind vorba de Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 [art. 2 alin. (1) şi (2)].

Totodată a menţionat că existenţa dreptului reclamantei la decontarea contribuţiei personale/coplăţii este condiţionată de respectarea dispoziţiilor legale privind calitatea de asigurat, respectiv plata contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, subliniind că Legea nr. 303/2022, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 fac trimitere expresă la sistemul de asigurări sociale de sănătate reglementat prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 95/2006), lege care asigură tuturor asiguraţilor accesul la un pachet de servicii medicale de bază, în temeiul contribuţiei pe care aceştia o achită Fondului de asigurări sociale de sănătate. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a arătat că reclamanta a avut anterior pensionării calitatea de judecător, aceasta făcând parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, iar solicitarea acesteia de decontare a tratamentului medical, întemeiată pe dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 762/2010, vizează prestaţii de asigurări sociale, fiind incidente aşadar prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care reglementează domeniul de aplicare a acestui act normativ.

A subliniat că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de solicitarea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 762/2010 de obligare a pârâtelor să îi deconteze contravaloarea medicamentului Evenity, achiziţionat din străinătate. Refuzul pârâtelor de a da curs acestei solicitări este întemeiat pe dispoziţiile art. 9 lit. p) din actul normativ anterior menţionat, care exclude de la decontare serviciile medicale şi medicamentele acordate în străinătate. În contradicţie cu această poziţie a pârâtelor, reclamanta susţine că, în speţă, nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 9 lit. p) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010, deoarece această normă legală face referire la decontarea medicamentelor acordate în străinătate, or solicitarea reclamantei vizează decontarea unui medicament achiziţionat din străinătate, noţiune diferită de cea din cuprinsul textului de lege amintit; prin urmare, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită este incidentă în cauza de faţă şi are un caracter esenţial în soluţionarea acesteia, fiind îndeplinită astfel şi cerinţa potrivit căreia soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.

Instanţa de trimitere a punctat şi că din verificările efectuate pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că până la acest moment nu au fost formulate sesizări cu privire la chestiunea de drept în discuţie şi nici nu s-au pronunţat decizii de către instanţa supremă cu privire la această chestiune de drept. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a susţinut că, în opinia sa, cumpărarea unui medicament din străinătate prescris de medicul unei unităţi spitaliceşti aflate în contract cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu poate fi calificată drept acordare de medicamente în străinătate, această interpretare fiind în acord cu prevederile art. 3 alin. (2) lit. a) şi b) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010.

Consideră că interpretarea dispoziţiilor legale trebuie să se realizeze în acord cu interpretarea art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul că protejarea dreptului la viaţă obligă un stat membru să ia măsurile necesare astfel încât acestea să fie practice şi garanţiile să fie efective, invocând în acest sens Cauza Panaitescu împotriva României.

Pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat faptul că medicamentul Evenity nu se decontează în sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România, acest medicament neîntrunind condiţiile necesare eliberării sale către pacienţi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanţei de trimitere, prevederile art. 9 lit. p) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 nu se aplică şi în situaţia în care se solicită decontarea, din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei, a contravalorii unui medicament achiziţionat din străinătate. Art. 9 lit. p) din actul normativ menţionat stabileşte că nu pot fi decontate din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei serviciile medicale, medicamentele, materialele sanitare şi dispozitivele medicale acordate în străinătate, textul făcând referire aşadar la servicii şi medicamente acordate într-un alt stat.

Acordarea serviciilor medicale în străinătate (statele membre ale Uniunii Europene) este reglementată prin titlul XIX – Asistenţă medicală transfrontalieră din Legea nr. 95/2006, în cuprinsul căruia sunt prevăzute inclusiv condiţiile de decontare a acestor servicii şi tratamente medicale.

Dispoziţiile art. 903 din acelaşi act normativ prevăd următoarele: „În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie: (…) e) asistenţă medicală transfrontalieră – asistenţa medicală furnizată sau prescrisă într-un alt stat membru al UE decât statul membru de afiliere;”.

După cum rezultă din conţinutul normelor legale evocate în prealabil, acordarea serviciilor medicale/tratamentelor în străinătate presupune furnizarea sau prescrierea acestora în străinătate. În aceste condiţii, achiziţionarea dintr-un alt stat a unui medicament prescris în România nu se circumscrie noţiunii de „medicament acordat în străinătate” la care face referire textul art. 9 lit. p) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010.

În consecinţă, prevederile art. 9 lit. p) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 sunt incidente doar în situaţia în care se solicită decontarea unor servicii medicale/medicamente acordate în străinătate în conformitate cu prevederile Legii nr. 95/2006 mai sus evocate (a căror decontare este reglementată de altfel de acest act normativ), nu şi în situaţia în care se solicită decontarea unui medicament achiziţionat din străinătate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu conţinutul întrebării adresate instanţei supreme, nu s-a apreciat necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la orientarea/orientările conturată/conturate în cadrul practicii judiciare a acestora asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în cauza pendinte şi nici a Ministerului Public în legătură cu existenţa, în lucru, a unei propuneri pentru promovarea unui recurs în interesul legii. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Decizia nr. 62 din 26 octombrie 2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 11 martie 2021, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 55 alin. (4) lit. e) şi art. 296 15 lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 76 alin. (4) lit. f) şi art. 142 lit. e) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că sintagma „contravaloarea medicamentelor” cuprinde şi ipoteza decontării contribuţiei personale, respectiv a coplăţii pentru achiziţionarea de medicamente aprobată de ordonatorul de credite pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, în activitate sau pensionari, în temeiul art. 67 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, şi în condiţiile Hotărârii Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

Decizia nr. 212 din 26 mai 2025 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 31 iulie 2025, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare şi art. 9 lit. g) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv: 1. dacă există contradicţie între dispoziţiile art. 9 lit. g) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 şi art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006; 2. dacă dispoziţiile art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 se aplică şi sistemului judiciar şi dacă noţiunea de „dispozitive de corecţie speciale” se interpretează în sensul că aceste dispozitive includ şi ochelarii de vedere sau asemenea dispozitive de corecţie speciale se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional, având în vedere şi interpretarea art. 9 alin. (3) al Directivei 90/270/CEE din Cauza C-392/21; 3. dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006, plata unui spor salarial pentru condiţii de muncă vătămătoare poate fi considerată ca acoperind obligaţia angajatorului, având în vedere şi interpretarea art. 9 alin. (3) şi (4) al Directivei 90/270/CEE din cauza C-392/21, şi, respectiv, 1. dacă, în situaţii precum cea a reclamantei, în care achiziţionarea aparatului special de corecţie a vederii s-a făcut anterior de a se emite Decizia nr. 120 din 8 aprilie 2024, de către preşedintele Curţii de Apel Galaţi, dar ulterior Hotărârii din 22 decembrie 2022, pronunţată în Cauza C-392/21, se poate acorda contravaloarea integrală a aparatului special de corecţie a vederii, adică: a) fără respectarea plafonului prevăzut în Decizia nr. 120 din 8 aprilie 2024, de către preşedintele Curţii de Apel Galaţi şi b) fără a îndeplini condiţiile prevăzute de Decizia nr. 120 din 8 aprilie 2024, emisă de către preşedintele Curţii de Apel Galaţi, în baza dreptului comun; 2. dacă, în situaţii precum cea a reclamantei, care s-a adresat instanţei după intrarea în vigoare a Deciziei nr. 120 din 8 aprilie 2024, aceasta era obligată să se adreseze pârâtei în temeiul respectivei proceduri anterior sesizării instanţei; 3. dacă, în situaţii precum cea a reclamantei, în care achiziţionarea aparatului special de corecţie a vederii s-a făcut anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi a normelor sale metodologice, dar ulterior Hotărârii din 22 decembrie 2022, pronunţată în Cauza C-392/21, se poate acorda contravaloarea integrală a aparatului special de corecţie a vederii, adică: a) fără respectarea plafonului prevăzut în art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi b) fără a îndeplini condiţiile prevăzute de normele metodologice de aplicare a art. V din aceeaşi ordonanţă. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea de faţă a fost formulată în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, rezultă din dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariate ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Prin acest act normativ s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aceste prevederi cu caracter derogatoriu se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în materie, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În privinţa aspectelor ce nu sunt în mod expres reglementate, continuă să se aplice dreptul comun, art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 statuând în mod explicit că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Din cele expuse anterior rezultă că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pe temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; – cauza să fie în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prima condiţie este îndeplinită, întrucât cauza în care s-a formulat sesizarea vizează prestaţii de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice, încadrându-se în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Sunt întrunite şi condiţiile referitoare la existenţa unei cauze în curs de judecată şi la faptul că chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Este necesară însă existenţa unei chestiuni de drept.

În legătură cu acest din urmă aspect se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conţinut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din cuprinsul art. 4 al ordonanţei de urgenţă, se constată că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept”, prevăzută de Codul de procedură civilă şi a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul ca întrebarea adresată instanţei supreme să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Mai mult decât atât, expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării, încă dintr-o fază incipientă (cea a judecării cauzelor în fond), a unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire reclamă intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor deduse judecăţii.

În consecinţă, nu orice chestiune dedusă judecăţii instanţei de trimitere poate face obiect al unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac are obligaţia, prevăzută în mod expres la art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, de a verifica şi constata dacă sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preocupându-se de stabilirea existenţei unei chestiuni de drept veritabile.

În contextul celor expuse anterior, sesizarea formulată de către Tribunalul Cluj nu vizează, în opinia instanţei, o chestiune de drept veritabilă.

Astfel, prin întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se solicită a se interpreta sintagma „acordate în străinătate” din conţinutul dispoziţiilor art. 9 lit. p) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010, în sensul dacă aceste prevederi legale se aplică şi în situaţia în care se solicită decontarea, din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul judiciar, a contravalorii unui medicament achiziţionat din străinătate.

Instanţa de trimitere consideră că textul este susceptibil de interpretări diferite, astfel că pentru a se preîntâmpina apariţia unei jurisprudenţe neunitare este justificată intervenţia completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aceeaşi instanţă, prin punctul de vedere motivat al completului asupra modului de dezlegare a problemei de drept, consideră că prevederile art. 9 lit. p) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aplică şi în situaţia în care se solicită decontarea, din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei, a contravalorii unui medicament achiziţionat în străinătate.

Completul de judecată a identificat dispoziţiile titlului XIX – Asistenţă medicală transfrontalieră din Legea nr. 95/2006, de unde rezultă că acordarea serviciilor medicale/tratamentelor în străinătate presupune furnizarea sau prescrierea unui medicament din străinătate.

Or, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme, în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil să aibă mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie veritabilă, iar caracterul precar al reglementării care să conducă la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie subliniate în încheierea de sesizare prin care să se evidenţieze diferitele variante de interpretare posibile şi argumente în sensul susţinerii acestora, astfel încât să se arate explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură aceasta depăşeşte obligaţia instanţei de a interpreta şi aplica legea cu ocazia soluţionării litigiului.

Din conţinutul motivării încheierii de trimitere reiese faptul că instanţa ce soluţionează litigiul nu are nicio îndoială, dar consideră că sensul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este acela de a sesiza instanţa supremă în lipsa oricăror argumente care să demonstreze existenţa unei chestiuni de drept dificile/veritabile.

În raport cu obiectul acţiunii şi cu răspunsul autorităţii intimate se observă că refuzul decontării medicamentului este întemeiat pe mai multe prevederi legale din conţinutul Hotărârii Guvernului nr. 762/2010, respectiv art. 3 alin. (2) lit. a) şi b), prin care se stipulează că personalul de la art. 1 beneficiază în mod gratuit de medicamentele din Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, a căror contravaloare se suportă din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, şi de cele din Nomenclatorul medicamentelor de uz uman din România, elaborat de Agenţia Naţională a Medicamentului, art. 9 lit. f) şi p), prin care se identifică serviciile care nu pot fi decontate din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei – asistenţa medicală la cerere şi servicii medicale, medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale acordate în străinătate.

Instanţa de fond are o problemă de identificare a normei incidente, raportat la cadrul normativ în materie şi la motivele refuzului autorităţii, or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să se substituie atributului fundamental al instanţelor de a stabili norma incidentă, de a interpreta şi aplica legea, având doar rolul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţii, impreciziei sau lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unei jurisprudenţe unitare.

În concluzie, sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.