Decizia nr. 322 din 22 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 940/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.624/30/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 1 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 2.624/30/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă prin limitarea pentru funcţionarii publici ale căror salarii lunare nete sunt mai mari de 8.000 lei a sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare la 1.500 lei brut lunar conform art. XXVI pct. 10 din Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu modificările şi completările ulterioare, şi respectiv, prin neacordarea indemnizaţiei de hrană conform art. XXVI pct. 1 din aceeaşi lege se încalcă principiul nediscriminării, astfel cum acesta a fost consfinţit de prevederile art. 16 din Constituţia României? Dacă prin emiterea unui act administrativ cu caracter individual prin care se limitează sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare la 1.500 lei brut lunar şi se încetează acordarea indemnizaţiei de hrană, act emis în baza dispoziţiilor legale menţionate anterior, se încalcă principiul nediscriminării, astfel cum acesta a fost consfinţit de prevederile art. 16 din Constituţia României? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Constituţia României Art. 16. – ” (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.” (…)

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Art. 18. – ” (1) Începând cu 1 octombrie 2023, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, pentru personalul încadrat ale cărui salarii lunare nete sunt de până la 8.000 lei inclusiv, indemnizaţii de hrană la nivelul anual a două salarii minime pe economie în vigoare la data de 1 ianuarie 2019, actualizat anual cu indicele preţului de consum comunicat anual de Institutul Naţional de Statistică, începând cu 2025, cu excepţia personalului Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiţiei, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, precum şi a personalului poliţiei locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” (…) Anexa nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” din Legea-cadru nr. 153/2017, în forma nemodificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2025 pentru stabilirea unor măsuri privind personalul plătit din fonduri publice Capitolul I – lit. B – Reglementări specifice funcţionarilor publici Art. 1. – „(1) Funcţionarii publici beneficiază de un spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de până la 15% din salariul de bază, dar nu mai mult de 1.500 lei brut lunar corespunzător timpului lucrat.” (…) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 2.624/30/2024, reclamantul Sindicatul Fintim, în numele membrilor de sindicat, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei să dispună: a) anularea art. 2 din Ordinul din 3 noiembrie 2023, art. 1 din Ordinul din 6 noiembrie 2023 şi art. 1 din Ordinul din 7 noiembrie 2023 ale Ministerului Finanţelor; b) obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de hrană, începând cu 1 noiembrie 2023; c) obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre suma brută lunară de 1.500 lei acordată cu titlu de spor pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare şi cuantumul brut lunar al acestui spor de 15% din salariul de bază, începând cu 1 noiembrie 2023; d) obligarea pârâtului la actualizarea diferenţelor salariale cu rata inflaţiei şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, începând cu 1 noiembrie 2023.

În motivare, reclamantul a susţinut că măsura acordării indemnizaţiei de hrană numai funcţionarilor ale căror salarii nete se situează sub 8.000 lei net a creat o stare de discriminare fără un criteriu obiectiv şi raţional faţă de funcţionarii publici ai Ministerului Finanţelor care prestează aceeaşi activitate şi nu beneficiază de această indemnizaţie.

A mai arătat că s-a creat o stare de discriminare inclusiv cu privire la acordarea sporului pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare, întrucât membrii de sindicat nu beneficiază de procentul de 15% din salariul de bază lunar corespunzător timpului efectiv lucrat, cuantumul brut lunar al acestui spor fiind limitat la 1.500 lei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), art. 1, art. 8, art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pârâtul Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, susţinând că ordinele contestate transpun prevederile prin care au fost modificate dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, astfel încât acestea nu pot fi anulate pentru motive de nelegalitate. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a menţionat că tribunalul este învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, care priveşte stabilirea şi plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

De modul de interpretare a dispoziţiilor incidente depinde soluţionarea pe fond a cauzei având în vedere că acestea reglementează întinderea pretenţiilor deduse judecăţii.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunilor de drept invocate şi acestea nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Reclamantul a apreciat că atât limitarea întinderii sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare la suma de 1.500 lei brut lunar, cât şi neacordarea indemnizaţiei de hrană pentru funcţionarii publici ale căror salarii lunare nete sunt mai mari de 8.000 lei conduc la încălcarea principiului nediscriminării consacrat de art. 16 din Constituţie.

Pârâtul a apreciat că instanţele nu au competenţa de a refuza aplicarea dispoziţiilor normative pentru motivul că sunt discriminatorii, cât timp acestea sunt în vigoare. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că pragurile valorice de 8.000 lei şi 1.500 lei generează o discriminare nejustificată, având în vedere că au fost instituite de legiuitor fără o justificare obiectivă; eliminarea acestei discriminări poate fi însă realizată doar printr-o decizie a Curţii Constituţionale, instanţele de drept comun neavând posibilitatea de a analiza caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor legale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebărilor adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea practicii judiciare relevante. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin deciziile nr. 818-821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi ale art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi. X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, instanţa supremă reţine că procesul în care a fost formulată sesizarea prealabilă are ca obiect anularea unor dispoziţii din ordinele din 3 noiembrie 2023, 6 noiembrie 2023 şi 7 noiembrie 2023 ale Ministerului Finanţelor şi obligarea acestuia la plata drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de hrană, precum şi a diferenţei dintre suma brută lunară de 1.500 lei acordată cu titlu de spor pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare şi cuantumul brut lunar al acestui spor de 15% din salariul de bază, începând cu 1 noiembrie 2023.

Astfel, pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi salariale în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reclamanţii fiind funcţionari publici în cadrul Ministerului Finanţelor.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul Tribunalului Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, în conformitate cu art. 536 din Codul administrativ.

Aşadar, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii”.

Astfel, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege şi a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Din conţinutul întrebărilor adresate rezultă că instanţa de trimitere nu solicită interpretarea unor texte de lege lacunare sau neclare, de natură a justifica activarea mecanismului hotărârii prealabile, ci urmăreşte a se stabili dacă normele legale care limitează atât sfera beneficiarilor indemnizaţiei de hrană, cât şi cuantumul sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare încalcă principiul nediscriminării consacrat de art. 16 din Constituţie.

Cu alte cuvinte, chestiunile antamate de instanţa de trimitere presupun a se lămuri dacă dispoziţiile legale care limitează drepturile salariale menţionate pot fi înlăturate de la aplicare în cazul în care s-ar constata că nesocotesc principiul nediscriminării consacrat de art. 16 din Constituţie.

De altfel, aceeaşi concluzie rezultă inclusiv din punctul de vedere al instanţei de trimitere care a apreciat că: pragurile valorice de 8.000 lei şi 1.500 lei generează o discriminare nejustificată, având în vedere că au fost instituite de legiuitor fără o justificare obiectivă; „eliminarea acestei discriminări poate însă fi realizată doar printr-o decizie a Curţii Constituţionale, instanţele de drept comun neavând posibilitatea de a analiza caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor unei legi”.

Or, aspectele care pun în discuţie respectarea principiului constituţional al nediscriminării excedează sferei şi scopului mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă, întrucât verificarea conformităţii unor texte de lege cu acest principiu intră în atribuţia exclusivă a instanţei de contencios constituţional.

În consecinţă, instanţa supremă nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate a acestora. Singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este Curtea Constituţională. Ca atare, nici instanţa supremă şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a verifica constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

De asemenea, instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că: luând în considerare dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei de judecată, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare, deci şi a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanţa de judecată poate să înţeleagă că are competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie şi, pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanţei se consideră discriminată. Un asemenea înţeles al dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării (deciziile nr. 818-821 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008).

În acest context se cuvine subliniat că scopul hotărârii prealabile este acela de rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în vederea prevenirii apariţiei practicii judiciare neunitare, iar nu de a stabili dacă este posibilă înlăturarea de la aplicare a anumitor dispoziţii legale în virtutea principiului nediscriminării consacrat de art. 16 din Constituţie.

De altfel, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut în mod constant că, în cadrul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa supremă nu se poate substitui instanţei de contencios constituţional, în examinarea dispoziţiilor unei legi reclamate ca având efect discriminatoriu, Curtea Constituţională fiind singura care îndeplineşte rolul de legislator negativ, conform art. 146 lit. d) din Constituţia României, atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile constituţionale, şi nici nu poate intra în domeniul rezervat exclusiv puterii legislative, înlăturând de la aplicare o dispoziţie legală despre care se susţine că ar fi discriminatorie (Decizia nr. 42 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 24 septembrie 2018).

În concluzie, constatând că sesizarea pendinte nu îndeplineşte cerinţa de a supune dezlegării o chestiune de drept veritabilă, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,