Decizia nr. 376 din 27 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.328/120/2023, privind lămurirea următoarelor chestiuni de drept: ” dacă perioada în care judecătorul, procurorul sau magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intrat în profesie anterior datei de 15 iunie 2009, a fost avocat este recunoscută ca vechime în funcţia de judecător/procuror/magistrat-asistent, conform art. 44 alin. (1 1 ) forma iniţială şi art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, norme declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale, prin raportare la Hotărârile nr. 122/2005 şi nr. 11/2009 ale Consiliului Superior al Magistraturii; dacă perioada în care judecătorul, procurorul sau magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intrat în profesie anterior datei de 15 iunie 2009, a fost avocat este avută în vedere la încadrarea în grila de salarizare şi calculul indemnizaţiei de încadrare ca vechime în funcţia de judecător/procuror/magistrat-asistent; dacă principiile nediscriminării şi egalităţii, prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, pot fi invocate doar de către judecătorii/procurorii/magistraţii-asistenţi care ocupă o funcţie similară cu a acestora, astfel cum este definită la art. 7 lit. g) din acelaşi act normativ coroborat cu art. 8 din secţiunea a 2-a din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la art. 86 alin. (2) din Legea nr. 304/2004″.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 6 mai 2025, în Dosarul nr. 2.328/120/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 12 august 2025, cu nr. 1.716/1/2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, forma iniţială, denumită în continuare Legea nr. 303/2004 ” Art. 44 […] (2) La calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 ” Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: […] b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; […] Art. 7. – Termeni În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: […] g) funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă; […] Anexa nr. V Familia ocupaţională de funcţii bugetare « Justiţie» şi Curtea Constituţională Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei […] Secţiunea a 2-a Salarizarea judecătorilor, procurorilor, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi Art. 8. – (1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa cu nr. 2.328/120/2023, reclamantul, persoană fizică, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul B şi cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtului la recalcularea sporului de vechime continuă în magistratură (vechime în funcţie) prin raportare la art. 86 din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 282 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, cu luarea în considerare a perioadei în care a exercitat profesia de avocat (14.10.1996-13.12.2007) la stabilirea vechimii în magistratură (în funcţie) şi plata pentru ultimii 3 ani (şi în continuare) a diferenţelor de drepturi salariale dintre sumele efectiv plătite şi sumele cuvenite prin luarea în calcul a sporului de vechime continuă în magistratură, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data scadenţei plăţii şi până la data plăţii efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.102 din 22 mai 2024, Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În motivare, s-a reţinut că vechimea în magistratură şi vechimea în funcţie sunt noţiuni distincte, cu efecte juridice diferite; astfel, perioada în care reclamantul a avut calitatea de avocat constituie vechime în magistratură, dar nu şi vechime în funcţie. Or, pentru stabilirea drepturilor salariale, relevanţă prezintă vechimea în funcţie.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a existenţei unei stări de discriminare, în care s-ar afla din punct de vedere salarial în raport cu magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorul din cadrul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi judecătorul din cadrul Judecătoriei Sânnicolau Mare, prin hotărârile judecătoreşti la care s-a făcut referire, s-a recunoscut vechimea în magistratură în favoarea unor judecători şi magistraţi-asistenţi care, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, au îndeplinit şi alte funcţii juridice prevăzute la art. 86 din Legea nr. 303/2004.

În urma recunoaşterii vechimii în magistratură (vechime în funcţiile juridice sus-menţionate), instanţele au obligat pârâţii la stabilirea indemnizaţiei de încadrare pe baza coeficientului de multiplicare aferent vechimii în magistratură.

Reclamantul nu se poate prevala de hotărârile judecătoreşti invocate pentru constatarea existenţei unei stări de discriminare, având în vedere că regimul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare a judecătorilor şi procurorilor, în perioada pentru care se solicită recunoaşterea drepturilor, s-a schimbat radical faţă de dispoziţiile legale avute în vedere la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti sus-menţionate.

Totodată, prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale se referă la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare în cazul magistraţilor, care trebuie să cuprindă şi majorările stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi în cadrul aceleiaşi categorii profesionale.

Or, în cauza de faţă nu este în discuţie nivelul indemnizaţiei de încadrare, aşadar considerentele deciziei mai sus menţionate nu sunt aplicabile.

Din perspectiva invocării discriminării, este de menţionat că prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că: „În aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.”

Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 nu contrazice Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât a analizat altă chestiune de drept decât cea tranşată prin această din urmă decizie. Astfel, în Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituţională a reţinut includerea drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, însă aceasta doar în vederea egalizării prevăzute de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare” urmând să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea acesteia, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii, deoarece prima instanţă a neglijat dispoziţiile legale în materie la data intrării în profesie, anume art. 33 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2008, coroborat cu art. 44 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 303/2004 cu acelaşi conţinut.

Totodată, instanţa de fond a nesocotit starea de discriminare existentă în raport cu ceilalţi colegi judecători şi magistraţi-asistenţi din cadrul instanţei supreme şi nu a reţinut incidenţa în cauză a considerentelor Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, principalul efect al recunoaşterii perioadei cât a fost avocat ca fiind vechime în funcţie şi în magistratură fiind că nivelul indemnizaţiei de încadrare se stabileşte gradual, respectiv apelantul ar trece de la o indemnizaţie de încadrare aferentă vechimii în funcţie de 15-20 de ani la o indemnizaţie de încadrare aferentă vechimii în funcţie de peste 20 de ani.

Intimatul-pârât Tribunalul Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate.

În cadrul soluţionării apelului, s-au dispus suspendarea cauzei şi sesizarea instanţei supreme. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a avut în vedere art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care statuează că, dacă în cursul judecăţii proceselor privind stabilirea sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita instanţei supreme să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, dispoziţiile sale se aplică proceselor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Apelantul-reclamant, în calitatea sa de judecător, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece este remunerat, potrivit Legii-cadru nr. 153/2017, de la bugetul de stat.

Obiectul cauzei vizează drepturile salariale ale acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, deoarece este vorba despre recunoaşterea unei perioade suplimentare ca vechime în funcţia de judecător cu modificarea drepturilor salariale raportat la coeficienţii de ierarhizare şi plata drepturilor salariale raportat la această vechime.

Conform art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este permisă în cazul în care, asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, aceasta nu a mai statuat prin decizie de dezlegare a chestiunii de drept sau decizie de recurs în interesul legii.

Verificând site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că, prin Decizia nr. 47 din 24 februarie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 2.287/1/2024, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la prevederile din nota nr. 1 din cap. I lit. A al anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, că perioada în care o persoană a desfăşurat activitatea în calitate de avocat, grefier cu studii superioare sau ofiţer de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, care potrivit dispoziţiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004 constituie vechime în magistratură, nu poate fi valorificată ca vechime în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent, în vederea acordării coeficienţilor de ierarhizare şi plată a drepturilor salariale raportat la această vechime.

Din verificarea încheierilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înregistrate în Dosarul nr. 2.287/1/2024, s-a constatat că reclamanţii din respectivele litigii se găsesc într-o situaţie parţial diferită de aceea a apelantului-reclamant din prezentul dosar, care a devenit judecător anterior datei de 15 iunie 2009 la care s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale, aspect apreciat ca fiind determinant.

Prin urmare, chestiunea de drept ce necesită intervenţia instanţei supreme este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi controversate, deoarece este neclar modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare în funcţie de vechimea ca magistrat conform Legii-cadru nr. 153/2017 pentru cei care au fost în alte profesii (profesia de avocat în speţă) şi au intrat în profesia de judecător/procuror sau magistrat-asistent anterior datei de 15 iunie 2009.

Dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă, întrucât de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi, prin această modalitate, se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă de drept, deziderat stabilit în preambulul acestei ordonanţe. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Titularul sesizării a arătat că art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 reglementează, în mod expres, vechimea în magistratură, iar nu vechimea în funcţie, astfel cum este definită în capitolul I lit. A a anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017. Practic, norma legală face referire la luarea în considerare a vechimii realizate în magistratură numai cu privire la stabilirea drepturilor de pensie, nu şi referitor la plata drepturilor salariale.

Astfel, perioada desfăşurată în cadrul oricărei funcţii dintre cele enumerate în cadrul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 va fi avută în vedere la stabilirea vechimii în magistratură, necesară pentru a putea beneficia de pensia de serviciu, însă nu va putea fi luată în calcul în ceea ce priveşte salarizarea acestor categorii de persoane, indiferent dacă au dobândit calitatea de judecător, procuror sau magistrat-asistent înainte sau după 15 iunie 2009.

Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale este, în opinia instanţei de trimitere, irelevantă pentru modalitatea de soluţionare a prezentului litigiu, întrucât respectivul text legal viza asimilarea vechimii în magistratură necesare pentru înscrierea la concursul de promovare în funcţii de execuţie doar a activităţii desfăşurate ca avocat, fără a avea vreo legătură cu modul de calcul al drepturilor salariale, care trebuie raportat la vechimea în funcţie.

În plus, hotărârile nr. 122 din 30 martie 2005 şi nr. 11 din 15 ianuarie 2009 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se referă la modul de calcul al vechimii continue în magistratură, conform art. 80 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în ultimii 20 de ani înainte de data pensionării sau eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile neputând fi avute în vedere în analiza prezentului litigiu.

Cu alte cuvinte, soluţia adoptată prin Decizia nr. 47 din 24 februarie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 2.287/1/2024, este pe deplin incidentă şi în cazul celor intraţi în profesie anterior datei de 15 iunie 2009.

Cu referire la invocarea discriminării rezultate din recunoaşterea respectivei vechimi în cazul altor judecători sau magistraţi-asistenţi aflaţi în situaţii similare, trebuie avute în vedere statuările din Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi. VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a susţinut că situaţia din cauza pendinte vizează doar o anume categorie de magistraţi-judecători şi procurori care au fost avocaţi înaintea intrării în magistratură, anterior datei de 15 iunie 2009, perioadă recunoscută ca vechime în funcţie de judecător conform art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (când a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009).

Trebuie tranşat, astfel, modul în care se stabileşte indemnizaţia de încadrare în raport cu vechimea în funcţia de magistrat conform Legii-cadru nr. 153/2017, în situaţia tuturor celor care au fost avocaţi şi au intrat în profesia de judecător, procuror, magistrat-asistent anterior datei de 15 iunie 2009, având în vedere că unora le-a fost recunoscută vechimea în funcţie, drept ce rămâne astfel câştigat.

În acest sens, s-a indicat situaţia existenţei stării de discriminare faţă de acelaşi drept recunoscut altor colegi judecători şi magistraţi-asistenţi din cadrul instanţei supreme.

Intimaţii-pârâţi nu şi-au exprimat punctele de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 47 din 24 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 24 septembrie 2025, a stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la prevederile din nota nr. 1 din cap. I lit. A al anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, că perioada în care o persoană a desfăşurat activitatea în calitate de avocat, grefier cu studii superioare sau ofiţer de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, care, potrivit dispoziţiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, constituie vechime în magistratură, nu poate fi valorificată ca vechime în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent în vederea acordării coeficienţilor de ierarhizare şi plată a drepturilor salariale raportat la această vechime.

Prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituţionale. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, ” (…) prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.”

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită.

De asemenea, în această procedură, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de completurile de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă, iar nu doar de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că se solicită recalcularea sporului de vechime continuă în magistratură (vechime în funcţie) prin raportare la art. 86 din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 282 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, cu luarea în considerare a perioadei în care a exercitat profesia de avocat (14.10.1996-13.12.2007) la stabilirea vechimii în magistratură (în funcţie).

Astfel, obiectul dedus judecăţii priveşte plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în ultimă instanţă în calea de atac a apelului, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

Se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Chestiunile de drept supuse dezlegării nu se circumscriu însă exigenţelor care să permită declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, autorul sesizării nearătând în ce constă dificultatea interpretării, în contextul în care dispoziţiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete şi nici neclare, neargumentându-se riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare.

Or, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se face referire la „necesitatea identificării unor remedii procedurale eficiente care să asigure îndeplinirea dezideratului unei practici judiciare unitare în materia supusă reglementării”.

Autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmăreşte mai degrabă ca instanţa supremă să verifice circumstanţele factuale şi să aplice legea în scopul soluţionării cauzei, cu toate că acest atribut intră şi este necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti (Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, şi Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Totodată, absenţa indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor, precum şi punctul de vedere clar exprimat al instanţei de trimitere relevă o solicitare de soluţionare, în concret, a raportului dedus judecăţii.

Astfel, elementele litigiului în privinţa căruia solicită dezlegări în drept sunt pe deplin lămurite, în condiţiile în care Decizia nr. 47 din 24 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 874 din 24 septembrie 2025, oferă suficiente repere de interpretare necesare cu privire la problema valorificării vechimii în magistratură la stabilirea vechimii în funcţia de judecător/procuror/magistrat-asistent, una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizând nestatuarea de către instanţa supremă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, relevante fiind paragrafele 59-72 din decizia anterior menţionată.

În consecinţă, ori de câte ori chestiunea de drept invocată a fost dezlegată printr-o hotărâre obligatorie a instanţei supreme, sesizarea care vizează aceeaşi chestiune nu mai poate fi soluţionată pe fond. În acest context, trebuie subliniat că mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă nu poate fi declanşat în mod repetat pentru interpretarea aceluiaşi text de lege în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzelor deduse judecăţii, întrucât instanţa supremă nu se poate substitui instanţei de trimitere în soluţionarea litigiului, atribuţie care intră şi rămâne în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. De altfel, este în căderea instanţelor învestite cu soluţionarea cauzelor obligaţia de a verifica jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului concret (Decizia nr. 116/2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 2 iunie 2025).

Ca atare, instanţa de trimitere trebuie să procedeze la o calificare adecvată a raportului juridic care a învestit-o, în funcţie de pretenţia concretă formulată, neputând solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul mecanismului promovat, o subrogare în funcţia jurisdicţională a judecătorului apelului.

Astfel fiind, este important a se reţine că dezlegarea ce poate fi dată prin parcurgerea acestei proceduri trebuie să fie una de principiu, având valenţele unei lămuriri a conţinutului şi finalităţii textelor de lege supuse interpretării, adică a identificării voinţei legiuitorului, iar nu una de rezolvare a raporturilor juridice dintre părţi, ceea ce presupune în mod necesar o aplicare a normei de drept la situaţia de fapt, pentru că acesta este conţinutul funcţiei jurisdicţionale, specifică instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor.

În atare situaţie, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.