Decizia nr. 379 din 27 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 38.627/3/2023, privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă noţiunea de drepturi salariale prevăzută de art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, pentru perioada în care raporturile de serviciu ale funcţionarului public au fost suspendate în temeiul prevederilor art. 86 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, cuprinde şi recunoaşterea vechimii în muncă, vechimii în specialitatea studiilor şi vechimii în funcţia publică, tichetele de vacanţă, norma de hrană, respectiv zilele de concediu de odihnă neefectuate pe perioada suspendării raportului de serviciu”.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 18 martie 2025, în Dosarul nr. 38.627/3/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 30 septembrie 2025 cu nr. 1.978/1/2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 188/1999: ” Art. 86. – (…) (2) În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. (3) În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanta, persoană fizică, a solicitat în contradictoriu cu pârâta, instituţie publică, obligarea la recunoaşterea vechimii în muncă, vechimii în specialitatea studiilor şi vechimii în funcţia publică aferente perioadei 15.03.2018-17.01.2023 în care raportul de serviciu al reclamantei a fost suspendat de drept, actualizarea cu indicele inflaţiei a sumelor achitate cu titlu de drepturi salariale pentru aceeaşi perioadă şi plata diferenţei de bani rezultate, plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale plătite reclamantei, plata sumelor actualizate cu indicele inflaţiei la data plăţii reprezentând contravaloarea voucherelor de vacanţă şi a dobânzii legale, plata sumelor reprezentând norma de hrană, actualizate cu indicele inflaţiei la data plăţii şi a dobânzii legale, acordarea concediilor de odihnă neefectuate pe perioada în care raportul de serviciu a fost suspendat de drept şi plata sumei de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat reclamantei prin fapta pârâtei de a desfiinţa postul ocupat de reclamantă înainte de suspendarea de drept a raportului de serviciu, în timpul suspendării şi de tergiversare a plăţii drepturilor restante cuvenite, potrivit prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

Reclamanta a arătat că raporturile de serviciu au fost suspendate de drept în raport cu art. 94 alin. (1) lit. m) şi art. 86 alin. (2) raportate la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, iar, ulterior, la încetarea cauzelor care au determinat suspendarea, anume încetarea procesului penal, a notificat angajatorul şi a solicitat revenirea în funcţia publică pe care a ocupat-o anterior suspendării.

Ulterior, pârâta a dispus reluarea activităţii reclamantei pe postul ocupat înainte de suspendarea de drept a raporturilor sale de serviciu şi acordarea drepturilor salariale – interpretate într-un sens restrictiv – la care avea dreptul pentru perioada în care raporturile de serviciu au fost suspendate de drept.

Or, pentru situaţia încetării suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public, trimis în judecată pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, ca urmare a încetării procesului penal, art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 prevede necesitatea reîncadrării acestuia pe postul deţinut anterior suspendării şi plata drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.

Noţiunea de drepturi salariale trebuie interpretată într-un sens larg, astfel încât să se asigure funcţionarului public o reparaţie integrală a prejudiciului suferit.

În acest sens, art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu art. 52 alin. (2) din Codul muncii, deoarece acesta din urmă nu contravine literei şi spiritului art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

Din analiza art. 52 alin. (2) din Codul muncii reiese faptul că salariatul va beneficia, ca urmare a reîncadrării pe postul ocupat anterior suspendării, şi de celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

În conţinutul sintagmei „celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului” intră şi recunoaşterea dreptului la vechime în muncă, vechime în specialitatea studiilor şi vechime în funcţia publică.

Această interpretare reprezintă o expresie a aplicării principiului restitutio in integrum şi este în acord cu prevederile legale care reglementează răspunderea civilă [art. 1.349 alin. (1), art. 1.350 alin. (2) coroborate cu art. 1.381 alin. (1) şi (2) şi art. 1.385 alin. (1) şi (3) din Codul civil].

Totodată, în conţinutul noţiunii de drepturi salariale din cuprinsul art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 coroborate cu art. 117 din acelaşi act normativ şi cu art. 52 alin. (2) din Codul muncii intră şi voucherele de vacanţă la care reclamanta avea dreptul în perioada în care raporturile de serviciu au fost suspendate de drept, precum şi norma de hrană.

Referitor la acordarea concediului de odihnă, din interpretarea per a contrario a art. 15 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, şi a art. 22 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, reiese aspectul în conformitate cu care compensarea în bani a concediului de odihnă nu este posibilă decât în situaţia încetării raporturilor de serviciu.

Având în vedere faptul că reclamanta a avut dreptul şi la concediu de odihnă pe perioada în care raporturile de serviciu au fost suspendate de drept, s-a considerat că acest drept intră în conţinutul noţiunii de drepturi salariale prevăzute de art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 raportate la art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În cadrul soluţionării acţiunii s-au dispus suspendarea cauzei şi sesizarea instanţei supreme. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea sesizării

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă, aşadar, atât condiţiilor speciale instituite prin dispoziţiile art. 1 şi 2 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere prevăzute la art. 4 din ordonanţa de urgenţă.

Prin urmare, admisibilitatea sesizării presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; – cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi, de asemenea, chestiunea de drept în discuţie să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

În cauză, primele două condiţii sunt îndeplinite, prezenta cauză aflându-se în curs de judecată în primă instanţă şi având ca obiect drepturile salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Problema de drept în discuţie vizează condiţionarea acordării drepturilor constând în vechime în muncă, vechime în specialitatea studiilor şi vechime în funcţia publică, tichete de vacanţă, norma de hrană şi zile de concediu de desfăşurarea efectivă a activităţii de către reclamantă, în condiţiile în care reclamanta a avut, în perioada în discuţie, suspendate de drept raporturile de serviciu.

În raport cu obiectul litigiului este îndeplinită şi condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de trimitere nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, precizând că acest lucru ar echivala cu o antepronunţare. VI. Punctul de vedere al părţilor

Pârâta a formulat punct de vedere prin care a apreciat că cererea este inadmisibilă, întrucât nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că instanţa supremă a pronunţat Decizia nr. 38 din 18 mai 2020. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 289 din 30 iunie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 24 septembrie 2025, a respins ca inadmisibilă sesizarea privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În contextul suspendării raportului de serviciu în conformitate cu dispoziţiile art. 86 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici dă dreptul funcţionarului public de a solicita şi în acelaşi timp incumbă obligaţia angajatorului de a acorda despăgubiri reprezentând dobânzi penalizatoare şi actualizarea cu indicele de inflaţie a drepturilor salariale în condiţiile art. 166 alin. (4) din Codul muncii, art. 1.531 alin. (1) şi alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil.”

Prin Decizia nr. 35 din 15 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 30 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, în contextul abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, a stabilit că acordarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare se realizează în condiţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în raport cu prevederile art. 367 din Codul administrativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 38 din 18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 27 iulie 2020, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 în sensul de a se stabili semnificaţia sintagmei de „drepturi salariale”, respectiv dacă prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii; în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă prin sintagma „şi celelalte drepturi” din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii se înţelege sau nu şi „vechimea în muncă”, „vechimea în specialitate”, „vechimea în funcţia publică”, „concediul de odihnă”. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect recunoaşterea vechimii în muncă, vechimii în specialitatea studiilor şi vechimii în funcţia publică, actualizarea cu indicele inflaţiei şi plata dobânzii legale a drepturilor salariale datorate pe perioada suspendării raportului de serviciu, plata voucherelor de vacanţă şi a normei de hrană, precum şi acordarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate pe perioada suspendării raportului de serviciu.

Pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu, cel puţin în parte, unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; astfel, în considerarea scopului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sintagma „drepturi de naturală salarială” trebuie interpretată extensiv, astfel încât să includă toate drepturile ataşate raporturilor de serviciu sau de muncă, în condiţiile în care angajatul este plătit din fonduri publice.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în primă instanţă, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

Se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite de a judeca în mod direct şi efectiv procesul, noţiunii de „chestiune de drept” neputându-i fi subsumat însuşi obiectul cererii de chemare în judecată.

Chestiunea de drept supusă dezlegării nu se circumscrie însă exigenţelor care să permită declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, autorul sesizării nearătând în ce constă dificultatea interpretării, în contextul în care dispoziţiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete şi nici neclare, neargumentându-se riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare.

Or, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se face referire la „necesitatea identificării unor remedii procedurale eficiente care să asigure îndeplinirea dezideratului unei practici judiciare unitare în materia supusă reglementării”.

Autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmăreşte mai degrabă ca instanţa supremă să verifice circumstanţele factuale şi să aplice legea în scopul soluţionării cauzei, cu toate că acest atribut intră şi este necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti (Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, şi Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Totodată, absenţa indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor relevă o solicitare de soluţionare, în concret, a raportului dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanţei supreme, este una reală, având vocaţie de a convinge, şi, din această perspectivă, dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării.

Prin raportare la aceste exigenţe, în urma evaluării elementelor sesizării formulate, se constată că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor legale invocate, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecăţii, în funcţie de particularităţile speţei rezultate din analiza materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Totodată, instanţa de trimitere nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la alte posibile interpretări ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, se impune soluţia de respingere ca inadmisibilă a sesizării.