ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 289/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 3.039/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Oana Cristina Popescu, magistrat-asistent-șef în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.553/104/2023, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: " În contextul suspendării raportului de serviciu în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici dă dreptul funcționarului public de a solicita și în același timp incumbă obligația angajatorului de a acorda despăgubiri reprezentând dobânzi penalizatoare și actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale în condițiile art. 166 alin. (4) din Codul muncii, art. 1.531 alin. (1) și alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil".

Magistratul-asistent-șef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților; părțile nu au depus punct de vedere asupra raportului.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 2 decembrie 2024, în Dosarul nr. 1.553/104/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 decembrie 2024, cu nr. 3.039/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 30 iunie 2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: Art. 86 alin. (2): " (2) În cazul în care funcționarul public este trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), persoana care are competența legală de numire în funcția publică va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe care o deține." Art. 86 alin. (3): " (3) În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum și în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul public respectiv își va relua activitatea în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare."

Art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii): " (4) Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului."

Codul civil: " Art. 1.531. - (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului." " Art. 1.535. - (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic."

Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: " Art. 1. - (1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. (2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare. (...)" " Art. 2. - În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea." " Art. 3. - (1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale." III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată cu nr. 1.553/104/2023 pe rolul Tribunalului Olt - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta XX a solicitat obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice XX la plata: - sumei reprezentând actualizarea cu indicele prețurilor de consum a drepturilor salariate în cuantum de 222.614 lei, achitate la data de 14.09.2022, pentru perioada cât a avut suspendat raportul de serviciu, respectiv 1.02.2014-1.05.2018; - sumei reprezentând daune moratorii, aferentă sumei solicitate la punctul de mai sus, de la data de 14.09.2022 (când trebuia achitată această sumă) și până la achitarea efectivă a acesteia.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1.531 și art. 1.535 din Codul civil, respectiv ale art. 1 alin. (2) raportat la art. 166 alin. (4) și art. 278 din Codul muncii.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice XX a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr. 254/2024, pronunțată în Dosarul nr. 1.553/104/2023, Tribunalul Olt - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 82.129 lei, reprezentând actualizarea cu indicele prețului de consum a drepturilor salariale în cuantum de 222.614 lei, pentru perioada 1.02.2014-1.05.2018, și a sumei de 4.619 lei, reprezentând dobândă penalizatoare aferentă sumei de 82.129 lei.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut incidența principiului reparării integrale, prevăzut de art. 1.531 din Codul civil, arătând că, prin plata cu întârziere a drepturilor salariale, reclamanta a suferit un prejudiciu și că nu există niciun temei legal care să interzică actualizarea sumei cu indicele prețurilor de consum și acordarea daunelor moratorii.

Pierderea efectivă suferită de creditor ca prim element de reparare integrală a prejudiciului este remediată prin actualizarea sumei cu indicele prețurilor de consum, impunându-se și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit, adică daune-interese moratorii.

Împotriva acestei sentințe pârâta a formulat recurs, apreciind sentința ca fiind nelegală.

În esență, în motivarea căii de atac, a arătat că prin Decizia nr. 277/2013, emisă de pârâtă, s-a suspendat raportul de serviciu al reclamantei până la soluționarea definitivă a unei cauze penale, iar, ulterior soluționării definitive a acesteia, pârâta a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, achitându-i reclamantei drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

S-a arătat că principiul reparării integrale a prejudiciului se aplică în cazul neexecutării obligației de plată, ceea ce nu este cazul în speță, neexistând nici faptă ilicită, nici vinovăție pentru a fi îndeplinite condițiile de angajare a răspunderii civile potrivit art. 1.357 și 1.358 din Codul civil.

Învestită cu calea extraordinară de atac a recursului, prin Încheierea din 2 decembrie 2024, în Dosarul nr. 1.553/104/2023, Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată. IV. Motivele reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

S-au avut în vedere dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

S-a constatat că instanța de control judiciar este învestită cu judecarea recursului declarat împotriva Sentinței nr. 254/28.05.2024 pronunțate de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 1.553/104/2023, iar obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice XX la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele prețurilor de consum a drepturilor salariale în cuantum de 222.614 lei, achitate la data de 14.09.2022, pentru perioada cât reclamanta a avut suspendat raportul de serviciu, respectiv 1.02.2014-1.05.2018, și a sumei reprezentând daune moratorii, aferente sumei solicitate la punctul de mai sus, de la data de 14.09.2022 (când trebuia achitată această sumă) și până la achitarea efectivă a acesteia.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum rezultă din datele publice afișate pe portalul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar asupra aspectelor ce fac obiectul sesizării instanța supremă nu a statuat, astfel cum rezultă din jurisprudența sa.

S-a arătat, de asemenea, că se impune precizarea că, spre deosebire de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu mai stabilesc și condiția noutății, iar caracterul imperativ al normelor în discuție exclude orice eventuale aprecieri ale instanței de trimitere cu privire la dificultatea chestiunii de drept, astfel că nu se impune analiza îndeplinirii condițiilor referitoare la aceste aspecte.

Instanța de trimitere a menționat că, chiar dacă tangențial, prin Decizia nr. 2/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 75 din 7 decembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța supremă și-a exprimat punctul de vedere cu referire la chestiunile sesizate, totuși apreciază că dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă, deoarece de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei și prin această modalitate se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă de drept, deziderat stabilit în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Instanța a reținut că reclamanta a solicitat acordarea unor pretenții accesorii aferente drepturilor salariale achitate pentru perioada de suspendare, în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, suspendarea raportului de serviciu fiind dispusă conform art. 86 alin. (2) din același act normativ.

În cauză, după soluționarea definitivă a dosarului penal, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice XX a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, în sensul că i-au fost achitate reclamantei drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de acordare a dobânzii remuneratorii pentru drepturile salariale, prin prisma prevederilor art. 117 din Legea nr. 188/1999 raportat la Codul muncii, se reține că art. 166 alin. (4) din Codul muncii prevede că "Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului".

Astfel, dispozițiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, mai sus evocate, care prevăd achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare, se impun a fi avute în vedere în corelare cu dispozițiile Codului muncii și ale Codului civil.

Potrivit art. 52 alin. (2) din Codul muncii: "În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului".

Referitor la plata dobânzii, solicitată prin cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că prin art. 1.531 din Codul civil este legiferat principiul reparării integrale a prejudiciului.

De asemenea, art. 1.535 alin. (1) se coroborează cu art. 1.521 din Codul civil, în raport cu care instanța a arătat că respectarea principiului acoperirii integrale a prejudiciului produs prin întârzierea achitării drepturilor salariale sau chiar neplata acestora se realizează nu doar prin plata drepturilor restante, ci și prin obligarea debitorului la plata de daune-interese, constând, printre altele, în dobânda legală aferentă sumelor plătite cu întârziere.

Cu referire la actualizarea sumei cu rata inflației, instanța a reținut că principiul ce stă la baza instituției actualizării creanței este cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat de debitor, prin neplata la scadență a obligației.

Scopul actualizării fiind acela de a menține valoarea reală a obligației monetare la data efectuării plății, aceasta acordându-se cu titlu compensatoriu (damnum emergens), rezult, așadar, că actualizarea cu indicele de inflație, pe lângă acordarea dobânzii remuneratorii, nu conduce la o dublă reparare a prejudiciului, ci asigură o reparare integrală a acestuia, în acord cu dispozițiile art. 1.531 din Codul civil.

Rezultă, prin urmare, că achitarea sumelor la o anumită dată ulterioară, care doar în parte poate fi influențată de factori economici interni (puterea de cumpărare din respectiva perioadă), nu exclude dreptul reclamantei ca sumele să fie actualizate cu indicele de inflație, pentru asigurarea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului produs.

Totodată, instanța a reținut că actualizarea acoperă deprecierea monedei naționale între data nașterii creanței și cea a plății, menținând-se astfel aceeași putere de cumpărare a monedei.

Curtea constată că plata drepturilor salariale cuvenite pe perioada suspendării nu are în vedere o remunerație corespunzătoare unei munci prestate, ci reprezintă o despăgubire cuantificată la nivelul acestor drepturi salariale. Pentru ca despăgubirea să fie efectivă, se impune plata către reclamantă a drepturilor salariale restante, indexate și actualizate cu indicele de inflație, precum și a dobânzii legale aferente acestor drepturi.

Argumentul recurentei-pârâte referitor la inexistența în ceea ce o privește a unei culpe, întrucât suspendarea a operat de drept, este apreciat a fi nefondat, întrucât necesitatea despăgubirii integrale a funcționarului nu este condiționată de existența unei culpe în sarcina instituției angajatoare.

Curtea apreciază că toate aceste drepturi ar fi fost acordate reclamantei, dacă raportul de serviciu nu ar fi fost suspendat pentru o faptă penală presupus săvârșită, iar acordarea lor reprezintă expresia firească a respectării principiului nediscriminării față de colegii săi, dar și urmarea constatării în mod definitiv a nevinovăției reclamantei. VI. Punctele de vedere ale părților

Intimata-reclamantă XX a susținut că nu s-ar impune o sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât, din punctul său de vedere, problema de drept supusă cenzurii instanței este foarte simplă și destul de clară. De altfel, a depus la dosar soluții pronunțate în alte dosare, chiar și de Curtea de Apel Craiova, în care s-a admis o astfel de acțiune și s-a stabilit că reclamanta are dreptul la actualizarea sumelor reprezentând drepturi salariale.

Recurenta-pârâtă a susținut că, fiind îndeplinite cumulativ toate condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu lămurirea problemei de drept ce formează obiectul prezentei cauze. A considerat că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii și nici Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 35 din 15 mai 2023 din Dosarul nr. 513/1/2023, din interpretarea căreia nu rezultă că sumele reprezentând drepturi salariale aferente perioadei de suspendare ar fi purtătoare de dobânzi și că s-ar actualiza cu indicele de inflație, întrucât legiuitorul nu a considerat că este necesar, deoarece este o situație de excepție, un caz fortuit și nu există vreo culpă a angajatorului. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curțile de apel Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Oradea, Pitești și Timișoara au transmis multiple hotărâri judecătorești relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, precum și puncte de vedere teoretice ale judecătorilor asupra acestei chestiuni, în vreme ce Curtea de Apel Iași a comunicat doar opinia colectivului de magistrați, restul curților de apel precizând că nu au identificat practică judiciară relevantă.

Din toate hotărârile judecătorești trimise a rezultat conturarea unei singure dezlegări a problemei de drept, respectiv cea potrivit căreia funcționarii publici aflați în situația menționată sunt îndreptățiți la actualizarea cu rata inflației a salariilor achitate, precum și la obținerea sumelor reprezentând contravaloarea dobânzii legale calculate începând cu data scadenței fiecărui drept salarial în parte.

Punctele de vedere ale colectivelor de magistrați transmise de curțile de apel ilustrează aceeași concluzie, cu o singură excepție, reprezentată de opinia Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, potrivit căreia, în esență, nu se poate realiza actualizarea și nu pot fi acordate daune moratorii, întrucât lipsește vinovăția angajatorului și întrucât art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 stabilește ce drepturi se acordă funcționarului public aflat într-o astfel de situație.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul de recursuri în interesul legii nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia nr. 38 din 18 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 27 iulie 2020, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 15.101/3/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: " Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în sensul de a se stabili semnificația sintagmei de «drepturi salariale», respectiv: - dacă prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii; - în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă prin sintagma «și celelalte drepturi» din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii se înțelege sau nu și «vechimea în muncă», «vechimea în specialitate», «vechimea în funcția publică», «concediul de odihnă»."

Decizia nr. 35 din 15 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 30 iunie 2023, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 230/84/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și, în consecință, s-a stabilit că: " În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, în contextul abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, acordarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare se realizează în condițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în raport cu prevederile art. 367 din Codul administrativ."

Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se că: "În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011."

Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă în Dosarul nr. 9.994/118/2013, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 și art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) și (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [art. 161 alin. (1) și (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării], și art. 1088 din Codul civil de la 1864, art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1.535 din Codul civil, s-a stabilit că dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii.

Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 5 martie 2025, prin care a fost admisă, în parte, sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 6.150/117/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, s-a stabilit că: " În interpretarea dispozițiilor art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 60 alin. (3) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, măsurile repunerii polițistului «în funcția deținută și în toate drepturile avute la data punerii la dispoziție sau suspendării, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziție sau suspendării» și «repunerii în toate drepturile bănești avute la data punerii la dispoziție, respectiv a suspendării din funcție, inclusiv compensarea drepturilor salariale de care au fost private pe perioada punerii la dispoziție, respectiv a suspendării din funcție, actualizate potrivit majorărilor sau indexărilor salariale» includ: - actualizarea sumelor achitate ca urmare a repunerii în funcție cu rata indicelui de inflație; - plata dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu ziua următoare scadenței fiecărui salariu lunar din perioada punerii la dispoziție și până la data plății efective;".

Decizia nr. 75 din 7 decembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 15 februarie 2021, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 1.879/89/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și, în consecință, s-a stabilit că: " În interpretarea și aplicarea art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 224/2019, raportat la art. 1.531 și 1.535 din Codul civil, art. 166 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, alături de dobânda remuneratorie prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2019, se pot acorda dobânzi penalizatoare la drepturile salariale restante ce intră în domeniul de aplicare al aceluiași act normativ pentru perioada anterioară emiterii ordinelor/deciziilor de acordare a drepturilor salariale, respectiv diferența dintre dobânda penalizatoare și cea remuneratorie, pentru perioada ulterioară emiterii acelorași ordine sau decizii." IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu a fost identificată jurisprudență relevantă. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condițiilor speciale instituite prin dispozițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2004, cât și celor ce decurg din cuprinsul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidență este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanței la prevederile Legii nr. 134/2010, cu ale cărei dispoziții arată că se completează.

În lumina acestor dispoziții legale, condițiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, precum este cazul prezent, sunt circumscrise următoarelor elemente: - existența unei cauze în curs de judecată care să privească fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze (de dreptul muncii, de contencios administrativ și fiscal); - instanța de trimitere să judece cauza în primă instanță ori în calea de atac; - sesizarea să privească o chestiune de drept; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării, se rețin următoarele: Sesizarea provine dintr-un litigiu având ca obiect obligarea unei autorități publice la plata către un funcționar public plătit din fonduri publice a unor sume reprezentând actualizarea cu indicele prețurilor de consum a drepturilor salariale achitate funcționarului pentru perioada cât a avut suspendat raportul de serviciu, respectiv daune moratorii aferente sumei menționate anterior. Așadar, litigiul se înscrie astfel în domeniul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat.

Curtea de Apel Craiova este învestită cu soluționarea acestei cauze în ultimă instanță, în virtutea competenței sale legale conturate prin art. 8 și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Chestiunea sesizată este chiar cea dedusă judecății în cauza cu al cărei recurs instanța de judecată a fost învestită, verificându-se, așadar, și condiția de admisibilitate a legăturii de determinare, anume ca de chestiunea sesizată să depindă soluționarea pe fond a litigiului.

Cât privește condiția distinctă de admisibilitate ca sesizarea să privească o "chestiune de drept", se observă că motivarea încheierii de sesizare o omite, rezumându-se la evocarea celorlalte condiții de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța de trimitere arătând că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea mecanismului dezlegării chestiunii de drept în temeiul ordonanței de urgență nu este circumscrisă acestei condiții.

Contrar aprecierii instanței de trimitere, admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale, veritabile de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanței supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acțiunii deduse judecății instanței de trimitere. Adoptarea punctului de vedere al instanței de trimitere ar rezuma rolul instanțelor de drept comun la o simplă și mecanică activitate "de trimitere" și de "preluare" apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curți i-ar atribui funcții similare instanței care judecă prin delegare.

Expunerea de motive din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 - care evocă nevoia clarificării, încă dintr-o fază incipientă, a chestiunilor dificile de drept -, dar și norma de trimitere din cuprinsul art. 4 al ordonanței de urgență, în virtutea căreia dispozițiile acesteia se completează cu prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndreptățesc concluzia că interpretarea literală și izolată a dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că nu s-ar impune condiția existenței unei reale chestiuni de drept asupra căreia urmează a se pronunța instanța supremă, nu este conformă literei și spiritului actului normativ.

Sintagma "chestiune de drept" nu poate fi sinonimă cauzei acțiunii, ci are un caracter autonom, iar condițiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenței ei sunt cele conturate în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă. Cerința ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este așadar subsumată logic condițiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât și în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, de vreme ce prin aceste mecanisme instanța supremă realizează nemijlocit funcția de asigurare a unei jurisprudențe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariția practicii neuniforme, în contextul în care instanțele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenței neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

În legătură cu această cerință de admisibilitate, instanța supremă a statuat constant că, în privința sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea în acest sens, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, sau nr. 113 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 29 ianuarie 2025).

Rămân astfel valabile cazurile incontestabile în care s-a stabilit că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sesizat în temeiul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; b) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit, într-o majoritate covârșitoare, aceeași interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin raportare la aceste exigențe expuse, se constată că sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate de a privi "o chestiune de drept" care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unor norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare, date fiind argumentele care succedă.

Astfel, se constată că întrebarea preliminară cu care a fost sesizată instanța supremă nu cuprinde identificarea de către instanța de trimitere a unor norme de drept neclare, imperfecte, apreciate ca fiind apte a genera poziții divergente de interpretare, considerate ca fiind deopotrivă pertinente, și care să justifice astfel necesitatea dezlegării de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.

Preliminar, trebuie precizat că, deși Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici - deci inclusiv art. 86 alin. (2) și (3) din cadrul său - a fost abrogată începând cu data de 5 iulie 2019, prin dispozițiile art. 597 alin. (2) lit. b) din Codul administrativ intrat în vigoare la aceeași dată prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, ea rămâne totuși aplicabilă situațiilor în care perioada suspendării din funcția publică s-a epuizat sub imperiul legii (precum este cazul în prezenta speță). Concluzia se impune ca urmare a principiului juridic al neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și de art. 6 alin. (1) din Codul civil, relevante fiind și dispozițiile art. 622 alin. (1) din Codul administrativ, interpretate conform argumentului a fortiori al metodei raționale de interpretare a normelor juridice: "(1) Funcționarilor publici ale căror raporturi de serviciu sunt suspendate în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la data intrării în vigoare a prezentului cod li se aplică dispozițiile legale în vigoare la data suspendării acestora."

Continuând, se observă că prin sesizarea pendinte, curtea de apel solicită instanței supreme să dezlege dacă prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 stabilesc dreptul funcționarului public, a cărui suspendare din funcția publică dispusă conform art. 86 alin. (2) din același act normativ a încetat, de a solicita - respectiv obligația corelativă a angajatorului de a acorda - despăgubiri reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada suspendării și dobânzi penalizatoare aferente, prin trimitere la dispozițiile art. 166 alin. (4) din Codul muncii, art. 1.531 alin. (1) și alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil.

Cu alte cuvinte, ceea ce se solicită concret Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este să stabilească dacă prevederile art. 86 alin. (3) din lege se pot corobora cu dispozițiile art. 166 alin. (4) din Codul muncii, art. 1.531 alin. (1) și alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, spre a se recunoaște dreptul funcționarului public aflat în situația expusă la acordarea de despăgubiri reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale cuvenite și dobânzi penalizatoare aferente.

Se urmărește, așadar, a se stabili dacă, față de caracterul special al normei vizate, anume art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, ar fi aplicabile în speță și alte dispoziții legale cu o sferă de aplicabilitate mai largă. Sesizarea prezentă ridică, așadar, problema de drept asupra posibilității completării textului legal enunțat cu normele din legislația muncii și din dreptul comun civil.

Or, în privința acestei probleme de drept privind stabilirea unei astfel de complementarități, se constată că prin Decizia nr. 38 din 18 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, enunțată la pct. VIII din prezenta decizie, instanța supremă a ilustrat eșafodajul juridic de rezolvare, stabilind, totodată, că problema de drept nu este dificilă.

Astfel, în cadrul deciziei menționate, s-a arătat: " 99. Sesizarea ce ridică o problemă de principiu asupra posibilității completării cu normele din legislația muncii nu prezintă nicio dificultate și nu impune o rezolvare pe calea unei hotărâri prealabile, întrucât își găsește răspunsul, identificat și de curtea de apel, în norma de trimitere din cuprinsul aceluiași act normativ în care se regăsește și art. 86 alin. (3). Astfel, potrivit prevederilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, «Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice». 100. Reglementarea din Legea nr. 188/1999 are un caracter special, justificat de aplicabilitatea unei anumite categorii socioprofesionale, adecvat activității avute în vedere. 101. Specialia generalibus derogant este un principiu care implică faptul că norma specială derogă de la norma generală, iar norma specială este de strictă interpretare. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori situația respectivă intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală. 102. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că posibilitatea unei completări cu prevederile din legislația muncii a oricăror dispoziții din Legea nr. 188/1999, deci nu doar ale art. 86 alin. (3) din acest act normativ, la care face referire instanța de sesizare, este reglementată prin dispozițiile art. 117 din lege, în care se prevăd și condițiile unei astfel de completări, respectiv în urma unei verificări a măsurii în care aceste dispoziții nu contravin normelor din legislația specifică funcției publice. 103. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, astfel încât procedura pronunțării hotărârii prealabile nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare. 104. Găsindu-și rezolvarea de principiu în cuprinsul unei norme legale, al cărei conținut nu ridică dificultăți de interpretare, în ce privește prima întrebare nu este îndeplinită cerința reținută ca atare în cadrul jurisprudenței dezvoltate în aplicarea prevederilor art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, a gradului de dificultate a chestiunii de drept, de natură a conduce la antrenarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme și nu necesită intervenția prin pronunțarea unei hotărâri prealabile. (...) 106. (...) Rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative."

Raportat la aceste statuări expuse prin citat, se observă că problema de drept a posibilității de completare a dispozițiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 cu normele din legislația muncii sau cu reglementările de drept comun civile, precum cele ilustrate de instanța de trimitere în cadrul sesizării prezente, a primit anterior vectori de rezolvare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind concomitent considerată o chestiune de drept lipsită de dificultate.

Împrejurarea că în cadrul sesizării prezente normele din legislația muncii și reglementările de drept comun civile invocate sunt distincte de cele individualizate în cadrul Deciziei nr. 38 din 18 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu modifică datele problemei, chestiunea de drept de rezolvat rămânând în esență aceeași, respectiv determinarea posibilității complinirii prevederilor speciale ale art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 cu dispozițiile cu aplicabilitate mai largă din Codul muncii sau din Codul civil. Art. 166 alin. (4) din Codul muncii, art. 1.531 alin. (1) și alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, invocate de instanța de trimitere, reprezintă norme juridice care aparțin tot legislației muncii, respectiv dreptului comun civil.

Convergent, se remarcă și împrejurarea că instanța de trimitere însăși atestă în mod expres în cuprinsul încheierii de sesizare faptul că, prin jurisprudența pronunțată în mecanismele de unificare a practicii judiciare, "instanța supremă și-a exprimat punctul de vedere cu referire la chestiunile sesizate", curtea de apel individualizând în acest sens mai multe decizii, regăsite și supra la punctul VIII.

Or, rolul și funcția mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunțarea repetată în interpretarea și aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conțin la bază una și aceeași problemă de drept, întrucât existența unei hotărâri prealabile sau a unei hotărâri în interesul legii trebuie văzută mai puțin ca un argument de forță obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările instanței supreme prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât la o problemă de drept punctuală, cât și la altele identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.

Totodată, trebuie subliniat și faptul că mecanismul unificator al hotărârii prealabile prezent nu poate fi utilizat nici pentru îmbunătățirea legislației ori pentru adaptarea soluției legislative deja prevăzute de legiuitor, nefiind acesta rolul atribuit acestei proceduri.

Multiplele hotărâri judecătorești transmise de instanțele de judecată și punctele de vedere exprimate de colectivele de judecători ilustrează unanim adoptarea unei singure soluții în privința acestui tip de acțiuni, jurisprudența uniform dezvoltată confirmând astfel concluzia inexistenței unei veritabile chestiuni de drept și lipsind de fundament singurul argument al instanței de trimitere relativ importanței dezlegării de către instanța supremă a prezentei chestiuni de drept, respectiv că "prin această modalitate se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă de drept".

Se observă că doar Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a exprimat în privința problemei de drept un punct de vedere diferit, însă doar la nivel teoretic, el reprezentând un contraexemplu singular, izolat și deci lipsit de vitalitate juridică în ansamblul jurisprudenței naționale.

Așadar, inclusiv din perspectiva caracterului uniform al jurisprudenței naționale pronunțate în domeniu, nu se întrezărește riscul apariției și dezvoltării unei practici judiciare neunitare, astfel încât să devină necesară activarea mecanismului preventiv de uniformizare reprezentat de pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă și că niciunul dintre