ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 376/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă, în Dosarul nr. 2.328/120/2023, privind lămurirea următoarelor chestiuni de drept: " dacă perioada în care judecătorul, procurorul sau magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, intrat în profesie anterior datei de 15 iunie 2009, a fost avocat este recunoscută ca vechime în funcția de judecător/procuror/magistrat-asistent, conform art. 44 alin. (1 1 ) forma inițială și art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, norme declarate neconstituționale prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curții Constituționale, prin raportare la Hotărârile nr. 122/2005 și nr. 11/2009 ale Consiliului Superior al Magistraturii; dacă perioada în care judecătorul, procurorul sau magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, intrat în profesie anterior datei de 15 iunie 2009, a fost avocat este avută în vedere la încadrarea în grila de salarizare și calculul indemnizației de încadrare ca vechime în funcția de judecător/procuror/magistrat-asistent; dacă principiile nediscriminării și egalității, prevăzute de art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, pot fi invocate doar de către judecătorii/procurorii/magistrații-asistenți care ocupă o funcție similară cu a acestora, astfel cum este definită la art. 7 lit. g) din același act normativ coroborat cu art. 8 din secțiunea a 2-a din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la art. 86 alin. (2) din Legea nr. 304/2004".

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 6 mai 2025, în Dosarul nr. 2.328/120/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 12 august 2025, cu nr. 1.716/1/2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, forma inițială, denumită în continuare Legea nr. 303/2004 " Art. 44 [...] (2) La calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare și perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat."

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 " Art. 6. - Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: [...] b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; [...] Art. 7. - Termeni În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: [...] g) funcția similară reprezintă o funcție de același fel din cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, care implică aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă; [...] Anexa nr. V Familia ocupațională de funcții bugetare « Justiție» și Curtea Constituțională Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiției [...] Secțiunea a 2-a Salarizarea judecătorilor, procurorilor, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora și a magistraților-asistenți Art. 8. - (1) Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița cu nr. 2.328/120/2023, reclamantul, persoană fizică, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul B și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtului la recalcularea sporului de vechime continuă în magistratură (vechime în funcție) prin raportare la art. 86 din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 282 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, cu luarea în considerare a perioadei în care a exercitat profesia de avocat (14.10.1996-13.12.2007) la stabilirea vechimii în magistratură (în funcție) și plata pentru ultimii 3 ani (și în continuare) a diferențelor de drepturi salariale dintre sumele efectiv plătite și sumele cuvenite prin luarea în calcul a sporului de vechime continuă în magistratură, actualizate cu indicele de inflație, precum și aplicarea dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data scadenței plății și până la data plății efective.

Prin Sentința civilă nr. 1.102 din 22 mai 2024, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În motivare, s-a reținut că vechimea în magistratură și vechimea în funcție sunt noțiuni distincte, cu efecte juridice diferite; astfel, perioada în care reclamantul a avut calitatea de avocat constituie vechime în magistratură, dar nu și vechime în funcție. Or, pentru stabilirea drepturilor salariale, relevanță prezintă vechimea în funcție.

În ceea ce privește invocarea de către reclamant a existenței unei stări de discriminare, în care s-ar afla din punct de vedere salarial în raport cu magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecătorul din cadrul Judecătoriei Sectorului 4 București și judecătorul din cadrul Judecătoriei Sânnicolau Mare, prin hotărârile judecătorești la care s-a făcut referire, s-a recunoscut vechimea în magistratură în favoarea unor judecători și magistrați-asistenți care, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, au îndeplinit și alte funcții juridice prevăzute la art. 86 din Legea nr. 303/2004.

În urma recunoașterii vechimii în magistratură (vechime în funcțiile juridice sus-menționate), instanțele au obligat pârâții la stabilirea indemnizației de încadrare pe baza coeficientului de multiplicare aferent vechimii în magistratură.

Reclamantul nu se poate prevala de hotărârile judecătorești invocate pentru constatarea existenței unei stări de discriminare, având în vedere că regimul de stabilire a indemnizației de încadrare a judecătorilor și procurorilor, în perioada pentru care se solicită recunoașterea drepturilor, s-a schimbat radical față de dispozițiile legale avute în vedere la pronunțarea hotărârilor judecătorești sus-menționate.

Totodată, prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale se referă la nivelul maxim al indemnizației de încadrare în cazul magistraților, care trebuie să cuprindă și majorările stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același în cadrul aceleiași categorii profesionale.

Or, în cauza de față nu este în discuție nivelul indemnizației de încadrare, așadar considerentele deciziei mai sus menționate nu sunt aplicabile.

Din perspectiva invocării discriminării, este de menționat că prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că: "În aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați."

Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 nu contrazice Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât a analizat altă chestiune de drept decât cea tranșată prin această din urmă decizie. Astfel, în Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituțională a reținut includerea drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, însă aceasta doar în vederea egalizării prevăzute de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare" urmând să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea acesteia, schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii, deoarece prima instanță a neglijat dispozițiile legale în materie la data intrării în profesie, anume art. 33 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2008, coroborat cu art. 44 alin. (1) și (7) din Legea nr. 303/2004 cu același conținut.

Totodată, instanța de fond a nesocotit starea de discriminare existentă în raport cu ceilalți colegi judecători și magistrați-asistenți din cadrul instanței supreme și nu a reținut incidența în cauză a considerentelor Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, principalul efect al recunoașterii perioadei cât a fost avocat ca fiind vechime în funcție și în magistratură fiind că nivelul indemnizației de încadrare se stabilește gradual, respectiv apelantul ar trece de la o indemnizație de încadrare aferentă vechimii în funcție de 15-20 de ani la o indemnizație de încadrare aferentă vechimii în funcție de peste 20 de ani.

Intimatul-pârât Tribunalul București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate.

În cadrul soluționării apelului, s-au dispus suspendarea cauzei și sesizarea instanței supreme. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a avut în vedere art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care statuează că, dacă în cursul judecății proceselor privind stabilirea sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita instanței supreme să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din aceeași ordonanță, dispozițiile sale se aplică proceselor privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Apelantul-reclamant, în calitatea sa de judecător, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece este remunerat, potrivit Legii-cadru nr. 153/2017, de la bugetul de stat.

Obiectul cauzei vizează drepturile salariale ale acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, deoarece este vorba despre recunoașterea unei perioade suplimentare ca vechime în funcția de judecător cu modificarea drepturilor salariale raportat la coeficienții de ierarhizare și plata drepturilor salariale raportat la această vechime.

Conform art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este permisă în cazul în care, asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, aceasta nu a mai statuat prin decizie de dezlegare a chestiunii de drept sau decizie de recurs în interesul legii.

Verificând site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat că, prin Decizia nr. 47 din 24 februarie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 2.287/1/2024, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 și ale art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la prevederile din nota nr. 1 din cap. I lit. A al anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, că perioada în care o persoană a desfășurat activitatea în calitate de avocat, grefier cu studii superioare sau ofițer de poliție judiciară cu studii superioare juridice, care potrivit dispozițiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004 constituie vechime în magistratură, nu poate fi valorificată ca vechime în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent, în vederea acordării coeficienților de ierarhizare și plată a drepturilor salariale raportat la această vechime.

Din verificarea încheierilor de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, înregistrate în Dosarul nr. 2.287/1/2024, s-a constatat că reclamanții din respectivele litigii se găsesc într-o situație parțial diferită de aceea a apelantului-reclamant din prezentul dosar, care a devenit judecător anterior datei de 15 iunie 2009 la care s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curții Constituționale, aspect apreciat ca fiind determinant.

Prin urmare, chestiunea de drept ce necesită intervenția instanței supreme este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și controversate, deoarece este neclar modul de stabilire a indemnizației de încadrare în funcție de vechimea ca magistrat conform Legii-cadru nr. 153/2017 pentru cei care au fost în alte profesii (profesia de avocat în speță) și au intrat în profesia de judecător/procuror sau magistrat-asistent anterior datei de 15 iunie 2009.

Dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă, întrucât de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei și, prin această modalitate, se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă de drept, deziderat stabilit în preambulul acestei ordonanțe. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Titularul sesizării a arătat că art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 reglementează, în mod expres, vechimea în magistratură, iar nu vechimea în funcție, astfel cum este definită în capitolul I lit. A a anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017. Practic, norma legală face referire la luarea în considerare a vechimii realizate în magistratură numai cu privire la stabilirea drepturilor de pensie, nu și referitor la plata drepturilor salariale.

Astfel, perioada desfășurată în cadrul oricărei funcții dintre cele enumerate în cadrul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 va fi avută în vedere la stabilirea vechimii în magistratură, necesară pentru a putea beneficia de pensia de serviciu, însă nu va putea fi luată în calcul în ceea ce privește salarizarea acestor categorii de persoane, indiferent dacă au dobândit calitatea de judecător, procuror sau magistrat-asistent înainte sau după 15 iunie 2009.

Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curții Constituționale este, în opinia instanței de trimitere, irelevantă pentru modalitatea de soluționare a prezentului litigiu, întrucât respectivul text legal viza asimilarea vechimii în magistratură necesare pentru înscrierea la concursul de promovare în funcții de execuție doar a activității desfășurate ca avocat, fără a avea vreo legătură cu modul de calcul al drepturilor salariale, care trebuie raportat la vechimea în funcție.

În plus, hotărârile nr. 122 din 30 martie 2005 și nr. 11 din 15 ianuarie 2009 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se referă la modul de calcul al vechimii continue în magistratură, conform art. 80 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în ultimii 20 de ani înainte de data pensionării sau eliberării din funcție pentru alte motive neimputabile neputând fi avute în vedere în analiza prezentului litigiu.

Cu alte cuvinte, soluția adoptată prin Decizia nr. 47 din 24 februarie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 2.287/1/2024, este pe deplin incidentă și în cazul celor intrați în profesie anterior datei de 15 iunie 2009.

Cu referire la invocarea discriminării rezultate din recunoașterea respectivei vechimi în cazul altor judecători sau magistrați-asistenți aflați în situații similare, trebuie avute în vedere statuările din Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați. VI. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a susținut că situația din cauza pendinte vizează doar o anume categorie de magistrați-judecători și procurori care au fost avocați înaintea intrării în magistratură, anterior datei de 15 iunie 2009, perioadă recunoscută ca vechime în funcție de judecător conform art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (când a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009).

Trebuie tranșat, astfel, modul în care se stabilește indemnizația de încadrare în raport cu vechimea în funcția de magistrat conform Legii-cadru nr. 153/2017, în situația tuturor celor care au fost avocați și au intrat în profesia de judecător, procuror, magistrat-asistent anterior datei de 15 iunie 2009, având în vedere că unora le-a fost recunoscută vechimea în funcție, drept ce rămâne astfel câștigat.

În acest sens, s-a indicat situația existenței stării de discriminare față de același drept recunoscut altor colegi judecători și magistrați-asistenți din cadrul instanței supreme.

Intimații-pârâți nu și-au exprimat punctele de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme nu a fost necesară consultarea instanțelor naționale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 47 din 24 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 24 septembrie 2025, a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 și ale art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la prevederile din nota nr. 1 din cap. I lit. A al anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, că perioada în care o persoană a desfășurat activitatea în calitate de avocat, grefier cu studii superioare sau ofițer de poliție judiciară cu studii superioare juridice, care, potrivit dispozițiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, constituie vechime în magistratură, nu poate fi valorificată ca vechime în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent în vederea acordării coeficienților de ierarhizare și plată a drepturilor salariale raportat la această vechime.

Prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituționale. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizării îl constituie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal", iar conform alin. (3) al aceluiași articol, " (...) prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze."

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Spre deosebire de condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiția noutății chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită.

De asemenea, în această procedură, Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi sesizată și de completurile de judecată învestite cu soluționarea cauzelor în primă instanță, iar nu doar de către completele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale curților de apel sau ale tribunalelor învestite cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță.

Verificând îndeplinirea condițiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) și (3) și ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, se constată că se solicită recalcularea sporului de vechime continuă în magistratură (vechime în funcție) prin raportare la art. 86 din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 282 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, cu luarea în considerare a perioadei în care a exercitat profesia de avocat (14.10.1996-13.12.2007) la stabilirea vechimii în magistratură (în funcție).

Astfel, obiectul dedus judecății privește plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în ultimă instanță în calea de atac a apelului, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, și Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existența chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență menționată.

De altfel, în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

În consecință, jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate rămâne de actualitate și sub imperiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

Se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite de a judeca în mod direct și efectiv procesul.

Chestiunile de drept supuse dezlegării nu se circumscriu însă exigențelor care să permită declanșarea mecanismului hotărârii prealabile, autorul sesizării nearătând în ce constă dificultatea interpretării, în contextul în care dispozițiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete și nici neclare, neargumentându-se riscul apariției unei practici judiciare neunitare.

Or, în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 se face referire la "necesitatea identificării unor remedii procedurale eficiente care să asigure îndeplinirea dezideratului unei practici judiciare unitare în materia supusă reglementării".

Autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmărește mai degrabă ca instanța supremă să verifice circumstanțele factuale și să aplice legea în scopul soluționării cauzei, cu toate că acest atribut intră și este necesar să rămână în sfera de competență a instanțelor judecătorești (Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, și Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Totodată, absența indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor, precum și punctul de vedere clar exprimat al instanței de trimitere relevă o solicitare de soluționare, în concret, a raportului dedus judecății.

Astfel, elementele litigiului în privința căruia solicită dezlegări în drept sunt pe deplin lămurite, în condițiile în care Decizia nr. 47 din 24 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 874 din 24 septembrie 2025, oferă suficiente repere de interpretare necesare cu privire la problema valorificării vechimii în magistratură la stabilirea vechimii în funcția de judecător/procuror/magistrat-asistent, una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile vizând nestatuarea de către instanța supremă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, relevante fiind paragrafele 59-72 din decizia anterior menționată.

În consecință, ori de câte ori chestiunea de drept invocată a fost dezlegată printr-o hotărâre obligatorie a instanței supreme, sesizarea care vizează aceeași chestiune nu mai poate fi soluționată pe fond. În acest context, trebuie subliniat că mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă nu poate fi declanșat în mod repetat pentru interpretarea aceluiași text de lege în funcție de circumstanțele particulare ale cauzelor deduse judecății, întrucât instanța supremă nu se poate substitui instanței de trimitere în soluționarea litigiului, atribuție care intră și rămâne în competența exclusivă a instanțelor judecătorești. De altfel, este în căderea instanțelor învestite cu soluționarea cauzelor obligația de a verifica jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de a extrage acele elemente care prezintă relevanță în soluționarea litigiului concret (Decizia nr. 116/2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 2 iunie 2025).

Ca atare, instanța de trimitere trebuie să procedeze la o calificare adecvată a raportului juridic care a învestit-o, în funcție de pretenția concretă formulată, neputând solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului promovat, o subrogare în funcția jurisdicțională a judecătorului apelului.

Astfel fiind, este important a se reține că dezlegarea ce poate fi dată prin parcurgerea acestei proceduri trebuie să fie una de principiu, având valențele unei lămuriri a conținutului și finalității textelor de lege supuse interpretării, adică a identificării voinței legiuitorului, iar nu una de rezolvare a raporturilor juridice dintre părți, ceea ce presupune în mod necesar o aplicare a normei de drept la situația de fapt, pentru că acesta este conținutul funcției jurisdicționale, specifică instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cauzelor.

În atare situație, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.