ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 785/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 785/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 122 din 19 martie 2008 Tribunalul Dolj, în baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. l-a achitat pe

inculpatul

N.N.I.

pentru infracțiunea de trafic de influență

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că în perioada aprilie-mai 2005

denunțătoarea F.S., inginer la Secția Turceni a SC E. București s-a hotărât

să-și schimbe locul de muncă cu unul mai bine retribuit. În aceste împrejurări

s-a hotărât să apeleze la inculpatul N.N.I. după care auzise că are influență

pe lângă factorii de decizie din unități economice în care există o mai bună

salarizare.

Denunțătoarea

s-a întâlnit cu inculpatul în grădina de vară a unui local din orașul Filiași,

de față fiind și T.I. care le-a mediat întâlnirea.

În

cursul discuției inculpatul N.N.I. a acceptat rugămintea denunțătoarei F.S. de

a interveni pe lângă factori de decizie din cadrul Complexului Energetic

Isalnița, Turceni, Rovinari sau Romgaz unde salariile erau mai mari, așa fel

încât folosindu-și influența să determine angajarea denunțătoarei într-unul din

aceste complexe.

Pentru

a-și folosi influența inculpatul a pretins de la denunțătoare suma de 4000 Euro.

S-a

convenit ca inculpatul să înceapă demersurile pentru angajarea denunțătoarei

într-un loc de muncă mai bine remunerat. În luna septembrie 2005 inculpatul a

informat-o pe denunțătoare că i-a rezolvat problema după care i-a solicitat să

se întâlnească cu el pentru a primi suma de 4000 Euro.

S-a

reținut că la 9 septembrie 2005, conform înțelegerii, inculpatul s-a deplasat

la locuința părinților denunțătoarei unde a primit suma de 4000 Euro, iar F.S.

l-a rugat să întocmească un înscris sub semnătură privată care a atestat că el

a primit suma respectivă.

S-a

încheiat înscrisul în care s-a specificat că suma de 4000 Euro a fost primită

de inculpat cu titlu de împrumut, după care inculpatul a plecat cu cei 4000 Euro.

În luna

decembrie 2005 inculpatul a sunat-o pe denunțătoare asigurând-o că i-a asigurat

angajarea la Centrala Turceni, urmând ca această să se prezinte în luna

ianuarie 2006 în audiență la directorul centralei, inginerul S.

S-a mai

reținut că în același timp inculpatul N.N.I. a făcut demersuri pe lângă P.J.,

fost secretar al Guvernului în perioada 1990-1991, ca acesta să intervină pe

lângă S.N., directorul Complexului Energetic Turceni pentru a o angaja pe

denunțătoarea F.S.

Denunțătoarea

și inculpatul au fost primiți în ianuarie 2006 de către directorul S.N. care

binevoitor cu denunțătoarea i-a promis că va înființa un post pe care o va

angaja.

Acest

post n-a mai fost însă înființat, F.S. a cerut inculpatului să-i restituie suma

de 4000 Euro și întrucât acesta nu s-a conformat, l-a denunțat la DNA,

Serviciul Teritorial Craiova.

Inculpatul

a recunoscut că a primit 4000 Euro de la cumpărătoarea de influență doar cu

titlu de împrumut.

Instanța

fondului a apreciat că apărarea inculpatului este temeinică și l-a achitat pe

acesta în considerentul că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive

ale infracțiunii, făcând aplicarea art. 10 lit. d) C. proc. pen.; că suma de

4000 Euro a fost dată de denunțătoare inculpatului cu titlu de împrumut și nu

pentru a cumpăra influența inculpatului.

Prin

decizia penală nr. 169/2008 Curtea de Apel Craiova a admis apelul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Dolj împotriva sentinței menționate pe care a

desființat-o și în rejudecare, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 l-a condamnat pe inculpat la 3 ani

închisoare cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen.

S-a

dispus restituirea către denunțătoarea F.S. a sumei de 4000 Euro și a constatat

că inculpatul este arestat în altă cauză.

Pentru

a hotărî astfel, instanța apelului a observat că potrivit art. 3 și art. 4 C. proc.

pen. în desfășurarea procesului penal instanțele de judecată sunt obligate să

aibă rol activ în aflarea adevărului.

Concomitent,

potrivit art. 62 C. proc. pen. instanțele sunt obligate să lămurească cauza sub

toate aspectele pe bază de probe, acestea urmând a fi apreciate în ansamblu în

scopul stabilirii adevărului.

În

raport de dispozițiile arătate instanța apelului a apreciat că instanța

fondului a valorificat doar susținerile inculpatului în pofida unui probatoriu

complex ce contura existența faptei și vinovăția inculpatului.

S-a

motivat că denunțătoarea F.S. a declarat constant în cursul procesului penal

inclusiv la confruntarea cu inculpatul că i-a dat acestuia 4000 Euro pentru a

interveni în favoarea sa pe lângă factorii de decizie dintr-o unitate economică

pentru a fi angajată.

S-a mai

motivat că susținerile denunțătoarei sunt confirmate de martorul S.N. director

la C.E.T. care a declarat că în luna ianuarie 2006 a fost sunat de P.J. care

l-a rugat s-o angajeze pe denunțătoare.

Instanța

apelului reține că inculpatul a recunoscut că a intervenit pe lângă directorul S.N.

pentru a o angaja pe denunțătoare. Mai observă că primirea sumei de 4000 Euro

de către inculpat este demonstrată odată cu împrejurarea că acesta a lăsat-o pe

denunțătoare să creadă că are influență pe lângă factorii responsabili de la C.E.T.

pentru a-i determina s-o angajeze în serviciu.

Împotriva

deciziei a declarat recurs inculpatul care critică hotărârile pronunțate pentru

că urmărirea penală a fost făcută de un organ necompetent, respectiv Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Craiova în locul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Dolj având în vedere calitatea de agent de poliție de frontieră a inculpatului.

S-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 1 C.

proc. pen., concomitent a susținut că încadrarea juridică dată faptei prin

raportarea la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 este greșită întrucât nu

se reține că a uzat de calitatea lui de agent de poliție.

S-a mai

invocat în recurs cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 2 C. proc. pen. constând în aceea că instanța nu a fost sesizată legal,

întrucât rechizitoriul nu a fost verificat sub aspectul legalității și

temeinicie de prim procurorul parchetului conform art. 364 alin. (3) C. proc. pen.

În

recursul inculpatului este criticată omisiunea instanțelor de a se pronunța

asupra calității de parte vătămată pe care ar fi primit-o denunțătoarea în

cursul procesului și asupra cererii inculpatului de schimbare a încadrării

juridice din infracțiunea de trafic de influență în infracțiunea de

înșelăciune, motiv de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10

C. proc. pen.

În

finalul cererii de recurs inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. în sensul că a fost greșit

condamnat pentru faptul că a împrumutat 4000 Euro de la denunțătoare și că din

probele dosarului nu rezultă că ar fi luat bani de la aceasta, lăsând-o să se

înțeleagă că ar avea influență pe lângă funcționari care ar putea s-o angajeze

în condiții avantajoase.

Recursul

inculpatului nu este fondat.

Referitor

la cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după

calitatea persoanei, invocat de inculpat, Înalta Curte observă următoarele:

Potrivit

art. 27 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și

funcționarea Poliției române, modificat prin art. IV pct. 1 din Legea nr.

281/2003, faptele polițiștilor prevăzuți în art. 14 alin. (2) pct. II din Legea

nr. 360/2002 între care figurează agentul de poliție (calitate pe care o avea

inculpatul în momentul în care se susține că a comis faptele penale) se judecă

în primă instanță de tribunal.

Cu

privire la competența procurorului în faza urmăririi penale, art. 209 alin. (4)

C. proc. pen. prevede că este competent să efectueze urmărirea penală în

cazurile arătate de lege, procurorul de la parchetul corespunzător instanței

care potrivit legii judecă în primă instanță cauza.

În

cauza de față, potrivit acestei dispoziții, procurorul competent să efectueze

urmărirea penală ar fi fost procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dolj.

Înalta

Curte observă că, potrivit alin. (4

1

) al aceluiași articol, introdus

prin O.U.G. nr. 60/2006 procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare

pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competența

parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția parchetului inferior.

Condiționările

prevăzute la lit. a)-d) de sub acest alineat au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1058/2007 a Curții Constituționale, astfel

că referirea la aceste condiționări a devenit caducă.

Așa

fiind preluarea urmăririi penale în dosarul din prezenta cauză la 3 ianuarie

2007 de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Craiova este legală și temeinică.

Nici

motivele de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. din

recursul scris, referitoare la încadrarea juridică dată faptei prin raportare

la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în pofida faptului că inculpatul nu

s-a folosit de calitatea de polițist și respectiv calificarea faptelor ca

trafic de influență în loc de înșelăciune nu sunt fondate.

Potrivit

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 „dacă infracțiunile prevăzute de art.

256 și art. 257 C. pen. precum și infracțiunile prevăzute de art.6

1

și 8

2

din prezenta lege au fost săvârșite de una din persoanele

menționate la alin. (1) și (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2

ani.

Or din

examinarea textului de la alin. (1) al art. 7, rezultă că legea face trimitere

la calitatea subiectului activ al infracțiunii care „potrivit legii are

atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori de constatare,

urmărire sau judecare a infracțiunilor”.

Inculpatul

din prezenta cauză, agent de poliție, are atribuții conferite de lege

referitoare la constatarea sau de sancționarea a contravențiilor și de

urmărirea infracțiunilor. Prin urmare este subiect al infracțiunii de trafic de

influență în modalitatea prevăzută de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

De

altfel, după cum lesne se poate constata referirea la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000 are efecte doar în ce privește limita maximă a pedepsei ce se poate

aplica în cazul traficului de influență săvârșită de persoane prevăzute la alin.

(1), limită ce poate fi majorată cu 2 ani.

Or, în

cauză, s-a aplicat o pedeapsă de 3 ani închisoare, aproape de limita minimă

prevăzută de art. 257 C. pen. fără a se recurge la depășirea cu 2 ani a

maximului prevăzut în textul C. pen.

Așa

fiind, aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 are mai degrabă

legătură cu individualizarea pedepsei decât cu încadrarea juridică dată faptei,

prin urmare cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C.

proc. pen. invocat de inculpat nu este incident în cauză.

Cât

privește susținerea că încadrarea juridică de trafic de influență dată faptelor

este greșită, cea corectă fiind de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen.,

nici aceasta nu este fondată.

Potrivit

art. 257 alin. (1) C. pen. primirea și pretinderea de bani sau alte foloase ori

acceptarea de promisiuni, de bani, direct sau indirect pentru sine ori pentru

altul săvârșite de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că

are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu

facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu constituie infracțiunea de

trafic de influență.

Din

examinarea textului rezultă că este autor al acestei infracțiuni și cel care

lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar chiar dacă în

realitate nu are această influență dar îl menține pe cumpărătorul de influență

în eroare cu privire la influența pe care ar avea-o asupra funcționarului care

are atribuții de a face actul.

Ceea ce

deosebește în mod esențial infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art.

257 C. pen. în această modalitate, de infracțiunea de înșelăciune prevăzută de

art. 215 alin. (1) C. pen., este obiectul juridic diferit al acesteia.

Astfel,

infracțiunea prevăzută de art. 215 C. pen. face parte din categoria

infracțiunilor contra patrimoniului, obiectul juridic al infracțiunii constând

în relațiile sociale privind patrimoniul care iau naștere și se desfășoară pe

baza bunei credințe a subiecților acestor raporturi.

Infracțiunea

de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. face parte din categoria

infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciu, obiectul juridic al

infracțiunii constând în relațiile sociale privind serviciul ca activitate de

interes public, relații care iau naștere și se desfășoară pe baza încrederii că

funcționarii își exercită atribuțiile în mod corect în folosul exclusiv al

celor care le solicită serviciile și nu în interes personal.

Or,

este afectată în cauza de față încrederea că un funcționar, în speță directorul

unei unități economice, și-ar exercita atribuțiile în alt interes și după alte

criterii decât cele firești.

Așa

fiind, în mod corect instanțele au examinat cauza în raport de infracțiunea de

trafic de influență deoarece ceea ce se susține în actul de sesizare este că

inculpatul ar fi lăsat să se creadă că are influență asupra directorului

unității și că ar fi luat suma de 4000 Euro de la denunțătoare pentru a trafica

influența asupra acelui funcționar.

Cât

privește critica din recursul inculpatului, în sensul că în mod greșit față de

denunțătoare nu s-a adoptat o soluție de neurmărire penală deși aceasta a fost

cumpărătoare de influență în sensul art. 6 din Legea nr. 78/2000 este

inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 385

6

alin. (1) și (2) C.

proc. pen. care reglementează limitele devolutive ale recursului. Or ceea ce

propune inculpatul instanței de recurs excede limitelor devolutive ale

controlului în recurs.

De

altfel, modul în care a soluționat curtea de apel această chestiune este

conform art. 6

1

alin. (2) din Legea nr. 78/2000 potrivit căruia

făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorităților fapta mai înaintate ca

organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea faptă.

Or, în

dosarul de urmărire penală la fila 7 se află denunțul cumpărătorului de

influență din 17 octombrie 2006, actul de la care s-a pornit în întocmirea

dosarului.

Nici

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. nu este

incident în cauză.

Starea

de fapt reținută în apel este în acord cu probele administrate în cauză.

Potrivit

art. 63 C. proc. pen. referitor la probe și aprecierea lor „constituie probă

orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței

unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o, la cunoașterea

împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Probele

nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de

organul de urmărire penală sau instanța de judecată în urma examinării tuturor

probelor administrate în scopul aflării adevărului”.

În cauză

au fost audiați denunțătoarea, inculpatul și mai mulți martori și au fost

efectuate confruntări conform art. 87-88 C. proc. pen.

Denunțătoarea

F.S. a făcut declarații constante pe tot parcursul procesului penal care relevă

că a dat suma de 4000 Euro inculpatului pentru cumpărarea influenței acestuia

asupra unui factor de decizie dintr-o unitate economică pentru a fi angajată.

Martorul

G.A. a declarat (fila 18 d.u.p. și 47 tribunal) că a fost de față la prima

discuție între inculpatul N.N.I. și denunțătoare când acesta a pretins pentru

suma de 4000 Euro „pentru a o angaja”.

Declarațiile

martorului S.N. director la C.E.T. (f. 20 u.p. și 67 tribunal) confirmă că a

fost sunat de o persoană ce s-a recomandat P.J. (fost funcționar guvernamental)

care a intervenit pentru angajarea denunțătoarei la unitatea economică pe care

o conducea. Mai confirmă martorul că un bărbat a însoțit-o pe denunțătoare în

biroul său unde s-au purtat discuții cu privire la angajarea acesteia. Mărturia

acestuia se coroborează cu declarațiile constante ale denunțătoarei potrivit

cărora numele înaltului funcționar a fost pomenit de inculpat în încercarea de

a-i confirma încrederea asupra influenței pe care o avea asupra celui care urma

să decidă angajarea.

Audiat

fiind, martorul P.J. (f. 24 u.p.) confirmă că inculpatul N.N. l-a rugat să

ajute o persoană, dar l-a refuzat.

Inculpatul

în declarațiile sale a negat că a comis fapta, susținând constant că a fost

rugat de denunțătoare să-i ajute o rudă în susținerea unui examen pentru

conducători auto.

În

pofida acestor susțineri în cursul confruntării din 22 iunie 2007 consemnată în

procesul verbal de la fila 38 dosar, care constituie probă conform art. 87-88 C.

proc. pen., inculpatul asistat de avocat a afirmat „Nu mai rețin dacă eu am

depus dosarul în luna ianuarie 2006 la C.E.T. însă rețin că după ce am primit

cu împrumut 4000 Euro de la partea vătămată la rugămintea acesteia am mers la

directorul S. pe care-l cunoșteam și l-am rugat dacă poate să o ajute să o

angajeze în funcția de inginer. Când partea vătămată m-a rugat s-o ajut pentru

a se angaja nu a condiționat ajutorul meu de împrumut și nici nu mi-a spus că

în cazul în care o ajut, nu-mi va mai cere banii”.

Toate

aceste probe analizate, sunt suficiente în opinia Înaltei Curți pentru a forma

convingerea că inculpatul a comis faptele așa cum au fost reținute de instanța

apelului, astfel că în cauză aceasta nu a comis o eroare gravă de fapt cum

susține inculpatul în recursul său.

În

recurs, inculpatul a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (2) pct. 2 C. proc. pen. referitor la nelegala sesizare a instanței,

lipsa mențiunii „verificat” de pe rechizitoriu.

Din

examinarea actului invocat rezultă că într-adevăr pe actul de sesizare lipsește

această mențiune.

Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.9 din 18 februarie 2008 a decis în

sensul admiterii recursului în interesul legii declarat de Procurorul General

al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit

deciziei dispozițiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. se interpretează în

sensul că rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea „verificat sub aspectul

legalității și temeiniciei”.

Lipsa

acestei mențiuni atrage neregularitatea actului de sesizare în condițiile art.

300 alin. (2) C. proc. pen. în sensul că ea poate fi înlăturată după caz fie de

îndată sau prin acordarea unui termen în acest scop.

Într-adevăr,

potrivit art. 300 „Instanța este datoare să verifice din oficiu la prima

înfățișare regularitatea actului de sesizare.

În cazul

când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii iar neregularitatea

nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest

scop, restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea

refacerii acestuia.

Instanța

fondului la 20 iunie 2007 la prima înfățișare cu procedura completă nu a

constatat neregularitatea actului de sesizare care de altfel nu a fost invocată

nici de inculpat.

A rămas

instanței de fond să se pronunțe asupra temeiniciei și legalității actului de

sesizare prin hotărâre care a rezolvat acțiunea penală. Instanța de apel și de

recurs au avut apoi de verificat temeinicia și legalitatea actului de sesizare.

Or,

instanța de apel a constatat că inculpatul a fost trimis în judecată în baza

unei situații de fapt corect stabilite la urmărirea penală. Înalta Curte

constată după cum s-a motivat că hotărârea apelului este legală și temeinică

iar actul de sesizare este legal și temeinic.

Simpla

omisiune a mențiunii verificat care n-a fost remediată în temeiul prevăzut de

art. 300 C. proc. pen. nu poate avea ca efect desființarea hotărârilor care au

examinat în amănunt faptele sesizate în rechizitoriu cu respectarea dreptului

la apărare a inculpatului.

Prin

urmare, interpretarea deciziei în interesul legii se va face în sensul că dacă

în procedura prevăzută de art. 300 C. proc. pen. nu s-a remediat regularitatea

actului de sesizare sub aspectul mențiunii „verificat sub aspectul legalității

și temeiniciei”, verificarea legalității și temeiniciei se va face în cursul

deliberării asupra soluționării fondului și va fi analizată în hotărâre.

Altfel,

dacă această omisiune ar fi considerată de esența unei nulități absolute ar

putea fi invocată și constatată la orice termen ce depășește cadrul art. 300 C.

proc. pen. până la dezbaterea fondului și ulterior în apel și recurs ceea ce ar

fi contrar deciziei în interesul legii mai sus-menționată.

Așa

fiind, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul și îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.N.I.

împotriva

deciziei penale nr. 169 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția

penală și pentru cauze cu minori.

Constată

că inculpatul este arestat în altă cauză.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 6 martie 2009.