ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 785/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 122 din 19 martie 2008 Tribunalul Dolj, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul N.N.I. pentru infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în perioada aprilie-mai 2005 denunțătoarea F.S., inginer la Secția Turceni a SC E. București s-a hotărât să-și schimbe locul de muncă cu unul mai bine retribuit. În aceste împrejurări s-a hotărât să apeleze la inculpatul N.N.I. după care auzise că are influență pe lângă factorii de decizie din unități economice în care există o mai bună salarizare.

Denunțătoarea s-a întâlnit cu inculpatul în grădina de vară a unui local din orașul Filiași, de față fiind și T.I. care le-a mediat întâlnirea. În cursul discuției inculpatul N.N.I. a acceptat rugămintea denunțătoarei F.S. de a interveni pe lângă factori de decizie din cadrul Complexului Energetic Isalnița, Turceni, Rovinari sau Romgaz unde salariile erau mai mari, așa fel încât folosindu-și influența să determine angajarea denunțătoarei într-unul din aceste complexe. Pentru a-și folosi influența inculpatul a pretins de la denunțătoare suma de 4000 Euro. S-a convenit ca inculpatul să înceapă demersurile pentru angajarea denunțătoarei într-un loc de muncă mai bine remunerat. În luna septembrie 2005 inculpatul a informat-o pe denunțătoare că i-a rezolvat problema după care i-a solicitat să se întâlnească cu el pentru a primi suma de 4000 Euro.

S-a reținut că la 9 septembrie 2005, conform înțelegerii, inculpatul s-a deplasat la locuința părinților denunțătoarei unde a primit suma de 4000 Euro, iar F.S. l-a rugat să întocmească un înscris sub semnătură privată care a atestat că el a primit suma respectivă. S-a încheiat înscrisul în care s-a specificat că suma de 4000 Euro a fost primită de inculpat cu titlu de împrumut, după care inculpatul a plecat cu cei 4000 Euro. În luna decembrie 2005 inculpatul a sunat-o pe denunțătoare asigurând-o că i-a asigurat angajarea la Centrala Turceni, urmând ca această să se prezinte în luna ianuarie 2006 în audiență la directorul centralei, inginerul S. S-a mai reținut că în același timp inculpatul N.N.I.

a făcut demersuri pe lângă P.J., fost secretar al Guvernului în perioada 1990-1991, ca acesta să intervină pe lângă S.N., directorul Complexului Energetic Turceni pentru a o angaja pe denunțătoarea F.S. Denunțătoarea și inculpatul au fost primiți în ianuarie 2006 de către directorul S.N. care binevoitor cu denunțătoarea i-a promis că va înființa un post pe care o va angaja. Acest post n-a mai fost însă înființat, F.S. a cerut inculpatului să-i restituie suma de 4000 Euro și întrucât acesta nu s-a conformat, l-a denunțat la DNA, Serviciul Teritorial Craiova. Inculpatul a recunoscut că a primit 4000 Euro de la cumpărătoarea de influență doar cu titlu de împrumut. Instanța fondului a apreciat că apărarea inculpatului este temeinică și l-a achitat pe acesta în considerentul că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, făcând aplicarea art. 10 lit. d) C. proc.

pen.; că suma de 4000 Euro a fost dată de denunțătoare inculpatului cu titlu de împrumut și nu pentru a cumpăra influența inculpatului. Prin decizia penală nr. 169/2008 Curtea de Apel Craiova a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj împotriva sentinței menționate pe care a desființat-o și în rejudecare, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 l-a condamnat pe inculpat la 3 ani închisoare cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen. S-a dispus restituirea către denunțătoarea F.S. a sumei de 4000 Euro și a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. Pentru a hotărî astfel, instanța apelului a observat că potrivit art. 3 și art. 4 C. proc.

pen. în desfășurarea procesului penal instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în aflarea adevărului. Concomitent, potrivit art. 62 C. proc. pen. instanțele sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, acestea urmând a fi apreciate în ansamblu în scopul stabilirii adevărului. În raport de dispozițiile arătate instanța apelului a apreciat că instanța fondului a valorificat doar susținerile inculpatului în pofida unui probatoriu complex ce contura existența faptei și vinovăția inculpatului. S-a motivat că denunțătoarea F.S. a declarat constant în cursul procesului penal inclusiv la confruntarea cu inculpatul că i-a dat acestuia 4000 Euro pentru a interveni în favoarea sa pe lângă factorii de decizie dintr-o unitate economică pentru a fi angajată.

S-a mai motivat că susținerile denunțătoarei sunt confirmate de martorul S.N. director la C.E.T. care a declarat că în luna ianuarie 2006 a fost sunat de P.J. care l-a rugat s-o angajeze pe denunțătoare. Instanța apelului reține că inculpatul a recunoscut că a intervenit pe lângă directorul S.N. pentru a o angaja pe denunțătoare. Mai observă că primirea sumei de 4000 Euro de către inculpat este demonstrată odată cu împrejurarea că acesta a lăsat-o pe denunțătoare să creadă că are influență pe lângă factorii responsabili de la C.E.T. pentru a-i determina s-o angajeze în serviciu. Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul care critică hotărârile pronunțate pentru că urmărirea penală a fost făcută de un organ necompetent, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în locul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj având în vedere calitatea de agent de poliție de frontieră a inculpatului.

S-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., concomitent a susținut că încadrarea juridică dată faptei prin raportarea la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 este greșită întrucât nu se reține că a uzat de calitatea lui de agent de poliție. S-a mai invocat în recurs cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. constând în aceea că instanța nu a fost sesizată legal, întrucât rechizitoriul nu a fost verificat sub aspectul legalității și temeinicie de prim procurorul parchetului conform art. 364 alin. (3) C. proc. pen. În recursul inculpatului este criticată omisiunea instanțelor de a se pronunța asupra calității de parte vătămată pe care ar fi primit-o denunțătoarea în cursul procesului și asupra cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de trafic de influență în infracțiunea de înșelăciune, motiv de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen. În finalul cererii de recurs inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. în sensul că a fost greșit condamnat pentru faptul că a împrumutat 4000 Euro de la denunțătoare și că din probele dosarului nu rezultă că ar fi luat bani de la aceasta, lăsând-o să se înțeleagă că ar avea influență pe lângă funcționari care ar putea s-o angajeze în condiții avantajoase. Recursul inculpatului nu este fondat. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, invocat de inculpat, Înalta Curte observă următoarele: Potrivit art. 27 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției române, modificat prin art. IV pct. 1 din Legea nr. 281/2003, faptele polițiștilor prevăzuți în art. 14 alin. (2) pct. II din Legea nr. 360/2002 între care figurează agentul de poliție (calitate pe care o avea inculpatul în momentul în care se susține că a comis faptele penale) se judecă în primă instanță de tribunal. Cu privire la competența procurorului în faza urmăririi penale, art. 209 alin. (4) C. proc. pen. prevede că este competent să efectueze urmărirea penală în cazurile arătate de lege, procurorul de la parchetul corespunzător instanței care potrivit legii judecă în primă instanță cauza.

În cauza de față, potrivit acestei dispoziții, procurorul competent să efectueze urmărirea penală ar fi fost procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj. Înalta Curte observă că, potrivit alin. (4 1 ) al aceluiași articol, introdus prin O.U.G. nr. 60/2006 procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția parchetului inferior. Condiționările prevăzute la lit. a)-d) de sub acest alineat au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1058/2007 a Curții Constituționale, astfel că referirea la aceste condiționări a devenit caducă. Așa fiind preluarea urmăririi penale în dosarul din prezenta cauză la 3 ianuarie 2007 de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova este legală și temeinică.

Nici motivele de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. din recursul scris, referitoare la încadrarea juridică dată faptei prin raportare la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în pofida faptului că inculpatul nu s-a folosit de calitatea de polițist și respectiv calificarea faptelor ca trafic de influență în loc de înșelăciune nu sunt fondate. Potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 „dacă infracțiunile prevăzute de art. 256 și art. 257 C. pen. precum și infracțiunile prevăzute de art.6 1 și 8 2 din prezenta lege au fost săvârșite de una din persoanele menționate la alin. (1) și (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani. Or din examinarea textului de la alin. (1) al art. 7, rezultă că legea face trimitere la calitatea subiectului activ al infracțiunii care „potrivit legii are atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor”.

Inculpatul din prezenta cauză, agent de poliție, are atribuții conferite de lege referitoare la constatarea sau de sancționarea a contravențiilor și de urmărirea infracțiunilor. Prin urmare este subiect al infracțiunii de trafic de influență în modalitatea prevăzută de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000. De altfel, după cum lesne se poate constata referirea la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 are efecte doar în ce privește limita maximă a pedepsei ce se poate aplica în cazul traficului de influență săvârșită de persoane prevăzute la alin. (1), limită ce poate fi majorată cu 2 ani. Or, în cauză, s-a aplicat o pedeapsă de 3 ani închisoare, aproape de limita minimă prevăzută de art. 257 C. pen.

fără a se recurge la depășirea cu 2 ani a maximului prevăzut în textul C. pen. Așa fiind, aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 are mai degrabă legătură cu individualizarea pedepsei decât cu încadrarea juridică dată faptei, prin urmare cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. invocat de inculpat nu este incident în cauză. Cât privește susținerea că încadrarea juridică de trafic de influență dată faptelor este greșită, cea corectă fiind de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen., nici aceasta nu este fondată. Potrivit art. 257 alin. (1) C. pen. primirea și pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de bani, direct sau indirect pentru sine ori pentru altul săvârșite de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu constituie infracțiunea de trafic de influență.

Din examinarea textului rezultă că este autor al acestei infracțiuni și cel care lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar chiar dacă în realitate nu are această influență dar îl menține pe cumpărătorul de influență în eroare cu privire la influența pe care ar avea-o asupra funcționarului care are atribuții de a face actul. Ceea ce deosebește în mod esențial infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. în această modalitate, de infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., este obiectul juridic diferit al acesteia. Astfel, infracțiunea prevăzută de art. 215 C. pen. face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, obiectul juridic al infracțiunii constând în relațiile sociale privind patrimoniul care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei credințe a subiecților acestor raporturi.

Infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. face parte din categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciu, obiectul juridic al infracțiunii constând în relațiile sociale privind serviciul ca activitate de interes public, relații care iau naștere și se desfășoară pe baza încrederii că funcționarii își exercită atribuțiile în mod corect în folosul exclusiv al celor care le solicită serviciile și nu în interes personal. Or, este afectată în cauza de față încrederea că un funcționar, în speță directorul unei unități economice, și-ar exercita atribuțiile în alt interes și după alte criterii decât cele firești.

Așa fiind, în mod corect instanțele au examinat cauza în raport de infracțiunea de trafic de influență deoarece ceea ce se susține în actul de sesizare este că inculpatul ar fi lăsat să se creadă că are influență asupra directorului unității și că ar fi luat suma de 4000 Euro de la denunțătoare pentru a trafica influența asupra acelui funcționar. Cât privește critica din recursul inculpatului, în sensul că în mod greșit față de denunțătoare nu s-a adoptat o soluție de neurmărire penală deși aceasta a fost cumpărătoare de influență în sensul art. 6 din Legea nr. 78/2000 este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 385 6 alin. (1) și (2) C. proc. pen. care reglementează limitele devolutive ale recursului.

Or ceea ce propune inculpatul instanței de recurs excede limitelor devolutive ale controlului în recurs. De altfel, modul în care a soluționat curtea de apel această chestiune este conform art. 6 1 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 potrivit căruia făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorităților fapta mai înaintate ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea faptă. Or, în dosarul de urmărire penală la fila 7 se află denunțul cumpărătorului de influență din 17 octombrie 2006, actul de la care s-a pornit în întocmirea dosarului. Nici cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. nu este incident în cauză. Starea de fapt reținută în apel este în acord cu probele administrate în cauză.

Potrivit art. 63 C. proc. pen. referitor la probe și aprecierea lor „constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o, la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului”. În cauză au fost audiați denunțătoarea, inculpatul și mai mulți martori și au fost efectuate confruntări conform art. 87-88 C. proc. pen. Denunțătoarea F.S. a făcut declarații constante pe tot parcursul procesului penal care relevă că a dat suma de 4000 Euro inculpatului pentru cumpărarea influenței acestuia asupra unui factor de decizie dintr-o unitate economică pentru a fi angajată.

Martorul G.A. a declarat (fila 18 d.u.p. și 47 tribunal) că a fost de față la prima discuție între inculpatul N.N.I. și denunțătoare când acesta a pretins pentru suma de 4000 Euro „pentru a o angaja”. Declarațiile martorului S.N. director la C.E.T. (f. 20 u.p. și 67 tribunal) confirmă că a fost sunat de o persoană ce s-a recomandat P.J. (fost funcționar guvernamental) care a intervenit pentru angajarea denunțătoarei la unitatea economică pe care o conducea. Mai confirmă martorul că un bărbat a însoțit-o pe denunțătoare în biroul său unde s-au purtat discuții cu privire la angajarea acesteia. Mărturia acestuia se coroborează cu declarațiile constante ale denunțătoarei potrivit cărora numele înaltului funcționar a fost pomenit de inculpat în încercarea de a-i confirma încrederea asupra influenței pe care o avea asupra celui care urma să decidă angajarea.

Audiat fiind, martorul P.J. (f. 24 u.p.) confirmă că inculpatul N.N. l-a rugat să ajute o persoană, dar l-a refuzat. Inculpatul în declarațiile sale a negat că a comis fapta, susținând constant că a fost rugat de denunțătoare să-i ajute o rudă în susținerea unui examen pentru conducători auto. În pofida acestor susțineri în cursul confruntării din 22 iunie 2007 consemnată în procesul verbal de la fila 38 dosar, care constituie probă conform art. 87-88 C. proc. pen., inculpatul asistat de avocat a afirmat „Nu mai rețin dacă eu am depus dosarul în luna ianuarie 2006 la C.E.T. însă rețin că după ce am primit cu împrumut 4000 Euro de la partea vătămată la rugămintea acesteia am mers la directorul S. pe care-l cunoșteam și l-am rugat dacă poate să o ajute să o angajeze în funcția de inginer.

Când partea vătămată m-a rugat s-o ajut pentru a se angaja nu a condiționat ajutorul meu de împrumut și nici nu mi-a spus că în cazul în care o ajut, nu-mi va mai cere banii”. Toate aceste probe analizate, sunt suficiente în opinia Înaltei Curți pentru a forma convingerea că inculpatul a comis faptele așa cum au fost reținute de instanța apelului, astfel că în cauză aceasta nu a comis o eroare gravă de fapt cum susține inculpatul în recursul său. În recurs, inculpatul a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (2) pct. 2 C. proc. pen. referitor la nelegala sesizare a instanței, lipsa mențiunii „verificat” de pe rechizitoriu. Din examinarea actului invocat rezultă că într-adevăr pe actul de sesizare lipsește această mențiune.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.9 din 18 februarie 2008 a decis în sensul admiterii recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit deciziei dispozițiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”. Lipsa acestei mențiuni atrage neregularitatea actului de sesizare în condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen. în sensul că ea poate fi înlăturată după caz fie de îndată sau prin acordarea unui termen în acest scop. Într-adevăr, potrivit art. 300 „Instanța este datoare să verifice din oficiu la prima înfățișare regularitatea actului de sesizare.

În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia. Instanța fondului la 20 iunie 2007 la prima înfățișare cu procedura completă nu a constatat neregularitatea actului de sesizare care de altfel nu a fost invocată nici de inculpat. A rămas instanței de fond să se pronunțe asupra temeiniciei și legalității actului de sesizare prin hotărâre care a rezolvat acțiunea penală. Instanța de apel și de recurs au avut apoi de verificat temeinicia și legalitatea actului de sesizare. Or, instanța de apel a constatat că inculpatul a fost trimis în judecată în baza unei situații de fapt corect stabilite la urmărirea penală.

Înalta Curte constată după cum s-a motivat că hotărârea apelului este legală și temeinică iar actul de sesizare este legal și temeinic. Simpla omisiune a mențiunii verificat care n-a fost remediată în temeiul prevăzut de art. 300 C. proc. pen. nu poate avea ca efect desființarea hotărârilor care au examinat în amănunt faptele sesizate în rechizitoriu cu respectarea dreptului la apărare a inculpatului. Prin urmare, interpretarea deciziei în interesul legii se va face în sensul că dacă în procedura prevăzută de art. 300 C. proc. pen. nu s-a remediat regularitatea actului de sesizare sub aspectul mențiunii „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”, verificarea legalității și temeiniciei se va face în cursul deliberării asupra soluționării fondului și va fi analizată în hotărâre.

Altfel, dacă această omisiune ar fi considerată de esența unei nulități absolute ar putea fi invocată și constatată la orice termen ce depășește cadrul art. 300 C. proc. pen. până la dezbaterea fondului și ulterior în apel și recurs ceea ce ar fi contrar deciziei în interesul legii mai sus-menționată. Așa fiind, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul și îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.N.I. împotriva deciziei penale nr. 169 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 martie 2009.