Decizia nr. 21 din 26 ianuarie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 31.609/3/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Interpretarea dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, raportate la prevederile art. 56 alin. (4) lit. a), art. 76 alin. (4) lit. f), art. 142 lit. e) şi art. 157 alin. (2) din Codul fiscal, în sensul de a se stabili dacă sumele acordate cu titlu de decontare a contravalorii asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 sunt scutite de plata impozitului, a contribuţiilor de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate în baza prevederilor art. 56 alin. (4) lit. a), art. 76 alin. (4) lit. f), art. 142 lit. e) şi art. 157 alin. (2) din Codul fiscal.”

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 13 mai 2025, pronunţată în Dosarul nr. 31.609/3/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024”), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 31 iulie 2025 cu nr. 1.636/1/2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 567/2004”) ” Art. 67. – (1) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, în activitate sau pensionari, precum şi soţul/soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestuia beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei la asigurările sociale de sănătate. (…)”

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 227/2015” sau „Codul fiscal”) ” Art. 76. – Definirea veniturilor din salarii şi asimilate salariilor (…) (4) Următoarele venituri nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit: (…) f) contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi de lucru, a alimentaţiei de protecţie, a medicamentelor şi materialelor igienico-sanitare, a altor drepturi privind sănătatea şi securitatea în muncă, precum şi a uniformelor obligatorii şi a drepturilor de echipament, ce se acordă potrivit legislaţiei în vigoare; (…)” ” Art. 142. – Venituri din salarii şi venituri asimilate salariilor care nu se cuprind în baza lunară de calcul al contribuţiilor de asigurări sociale Nu se cuprind în baza lunară de calcul al contribuţiilor de asigurări sociale următoarele: (…) e) contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi de lucru, a alimentaţiei de protecţie, a medicamentelor şi materialelor igienico-sanitare, a altor drepturi privind sănătatea şi securitatea în muncă, precum şi a uniformelor obligatorii şi a drepturilor de echipament, ce se acordă potrivit legislaţiei în vigoare; (…)” ” Art. 157. – Baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor (…) (2) Nu se cuprind în baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate sumele prevăzute la art. 76 alin. (4) lit. d), art. 141 lit. d) şi art. 142, cu excepţia sumelor reprezentând valoarea nominală a biletelor de valoare sub forma tichetelor de masă şi a voucherelor de vacanţă, acordate potrivit legii.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006”) ” Art. 25. – (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, în activitate sau pensionari, beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate. (2) Condiţiile de acordare gratuită a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Aceste drepturi nu au caracter salarial şi nu se impozitează.”

Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 12 august 2010, cu modificările şi completările ulterioare („Hotărârea Guvernului nr. 762/2010”) ” Art. 1. – (1) Prezenta hotărâre reglementează condiţiile de acordare gratuită a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru: a) judecători, procurori, personalul asimilat acestora potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora; b) personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 23.10.2023 cu nr. 31.609/3/2023, reclamantele AB şi CD au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie („MP – PÎCCJ”), obligarea acestuia la restituirea sumelor reţinute în perioada 2020-2023 cu titlu de impozit şi contribuţii datorate bugetului asigurărilor sociale asupra contravalorii serviciilor medicale decontate în baza dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 567/2004 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 762/2010 şi plata pentru viitor în integralitate a contravalorii medicamentelor şi serviciilor decontate în baza aceloraşi dispoziţii legale, precum şi actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflaţie.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că au solicitat decontarea serviciilor stomatologice efectuate, în baza dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 567/2004 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 762/2010, iar sumele decontate au fost impozitate, cu toate că, în opinia reclamantelor, beneficiul gratuit al asistenţei medicale prevăzut de dispoziţiile legale anterior menţionate implică neimpozitarea acestora, aspect dedus şi din prevederile art. 76 alin. (4) lit. f), art. 142 lit. e) şi ale art. 157 alin. (2) din Codul fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 590 din 9 februarie 2024, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul să restituie reclamantelor sumele reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate şi cu titlu de impozit din sumele încasate cu titlu de „decontări sociale”, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, respingând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului pentru viitor la a nu face, ca prematur formulat.

Împotriva Sentinţei civile nr. 590 din 9 februarie 2024 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a formulat apel pârâtul MP – PÎCCJ, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale la 11.04.2024, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate ca neîntemeiată, arătând că facilitatea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, respectiv neimpozitarea anumitor drepturi ale magistraţilor, nu poate fi extinsă, prin analogie, la alte categorii profesionale, Legea nr. 567/2004 necuprinzând nicio dispoziţie în sensul neimpozitării sumelor acordate cu titlu de decontări personalului auxiliar de specialitate, iar din prevederile Codului fiscal invocate nu rezultă o astfel de concluzie.

Curtea de apel judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea acesteia

Prin Încheierea de şedinţă din 13 mai 2025, instanţa de trimitere a reţinut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: a) litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată şi vizează conţinutul unor drepturi de natură salarială; b) cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să soluţioneze pricina în calea de atac a apelului; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, curtea reţinând că modul de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate din perspectiva caracterului impozabil sau neimpozabil al sumelor reprezentând decontare a serviciilor medicale constituie însăşi problema speţei, intimata-reclamantă solicitând obligarea MP – PÎCCJ la restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit şi contribuţii datorate bugetului asigurărilor sociale asupra contravalorii serviciilor medicale decontate în baza dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 567/2004 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 762/2010; d) chestiunea de drept identificată prezintă caracter de dificultate, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege, nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni dificile de drept, instanţa de trimitere a arătat că prevederile art. 67 din Legea nr. 567/2004 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 762/2010 reglementează posibilitatea decontării serviciilor medicale, fără a se preciza dacă aceste sume constituie sau nu constituie venituri impozabile în sensul Codului fiscal, aspect ce poate fi de natură a determina existenţa unei practici neunitare a instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse interpretării.

Totodată, s-a reţinut că, la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, nu s-a constatat existenţa unei jurisprudenţe cristalizate, fiind identificată numai o singură decizie prin care s-a făcut aplicarea acestor dispoziţii legale (Decizia civilă nr. 1.318 din 28 februarie 2023 a Secţiei a VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Dosarul nr. 1.755/3/2022). V. Punctele de vedere ale părţilor

Punctul de vedere al intimatelor, exprimat în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a fost în sensul că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept şi a nepronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, raportat la Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 62 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 11 martie 2021 („Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 62/2020”).

Apelantul nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere, dreptul prevăzut de art. 67 din Legea nr. 567/2004 în favoarea personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti de a beneficia gratuit de asistenţă medicală nu este impozabil, însă nu raportat la prevederile art. 56 alin. (4) lit. a), art. 76 alin. (4) lit. f), art. 142 lit. e) şi art. 157 alin. (2) din Codul fiscal, invocate de către reclamante în acest sens, care vizează contravaloarea medicamentelor, iar nu a asistenţei medicale, ci raportat la însuşi conţinutul art. 67 din Legea nr. 567/2004, care face referire la caracterul gratuit al asistenţei medicale. Noţiunea de gratuitate presupune, în opinia titularului sesizării, decontarea integrală a sumelor achitate cu titlu de asistenţă medicală, o interpretare contrară presupunând diminuarea sumelor decontate cu contravaloarea impozitului şi a contribuţiilor de asigurări sociale, ceea ce ar face ca gratuitatea să fie doar parţială. Or, intenţia legiuitorului exprimată prin textul de lege solicitat a fi interpretat a fost aceea de a acorda titularilor beneficiul deplin al dreptului de a beneficia gratuit de serviciile de asistenţă medicală.

Pe de altă parte, argumentul MP – PÎCCJ este deopotrivă valid în sensul că, atunci când legiuitorul a intenţionat să scutească de plata impozitelor şi a contribuţiilor un drept cu un conţinut similar prevăzut în favoarea magistraţilor, a făcut-o explicit prin prevederile art. 25 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, absenţa unei astfel de norme în statutul personalului auxiliar de specialitate determinând concluzia apelantului că intenţia legiuitorului a fost de a nu scuti sumele decontate de plata impozitelor. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Ploieşti – Secţia I civilă şi Tribunalul Bihor – Secţia I civilă au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curţile de apel Iaşi şi Suceava şi tribunalele Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Călăraşi, Ilfov, Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, Iaşi şi Vaslui au comunicat punctele de vedere teoretice ale judecătorilor asupra aceleiaşi chestiuni, din care a rezultat o singură opinie, similară cu aceea exprimată de instanţa de trimitere, în sensul că sumele acordate cu titlu de decontare a contravalorii asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 sunt scutite de la plata impozitului, a contribuţiilor de asigurări sociale şi de asigurări sociale de sănătate în baza prevederilor art. 76 alin. (4) lit. f), art. 142 lit. e) şi ale art. 157 alin. (2) din Legea nr. 227/2015.

S-a argumentat că, deşi dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 567/2004 nu cuprind o normă similară celei înscrise în reglementarea paralelă în privinţa magistraţilor, la art. 25 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în sensul că aceste drepturi nu au caracter salarial şi nu se impozitează, absenţa acestor dispoziţii nu este de natură să conducă, pe calea interpretării per a contrario, la concluzia certă în sensul că drepturile în discuţie ar fi supuse impozitării.

Aspectul determinant care trebuie avut în vedere din perspectiva normei incidente în cazul acestora este caracterul gratuit instituit de lege, caracter care apare în mod vădit alterat în condiţiile aplicării de impozite şi contribuţii asupra drepturilor cuvenite în baza art. 67 din Legea nr. 567/2004, ducând la golirea de conţinut, cel puţin în parte, a normei în discuţie.

Este vădit improbabil ca omisiunea legiuitorului de a insera în cuprinsul dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 567/2004 o prevedere similară celei de la art. 25 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 să fi fost rezultatul intenţiei de a aborda diferit cele două categorii profesionale destinatare ale beneficiilor astfel instituite prin cele două acte normative, în sensul de a scuti de la impozitare numai drepturile cuvenite magistraţilor. Din contră, unitatea de reglementare se poate deduce inclusiv din împrejurarea că ambele acte normative menţionate sunt supuse aceloraşi norme de aplicare, instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 762/2010.

Chiar dacă asistenţa medicală, medicamentele şi protezele nu se regăsesc enumerate explicit şi exhaustiv în sfera veniturilor neimpozabile, în înţelesul impozitului pe venit, conform art. 76 alin. (4) din Codul fiscal, natura acestor drepturi este similară celor avute în vedere prin dispoziţia menţionată.

S-a mai argumentat că dreptul reglementat de dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 567/2004 este un drept social cu caracter reparatoriu sau compensatoriu, acordat în considerarea naturii specifice şi solicitante a activităţii desfăşurate. De altfel, conform principiilor fiscale, sunt supuse impozitării doar veniturile care au caracter de remuneraţie sau care generează un spor patrimonial efectiv. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă directă cu privire la soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată următoarea decizie relevantă cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări: – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 62 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 11 martie 2021, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Art. 55 alin. (4) lit. e) şi art. 296 15 lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 76 alin. (4) lit. f) şi art. 142 lit. e) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că sintagma «contravaloarea medicamentelor» cuprinde şi ipoteza decontării contribuţiei personale, respectiv a coplăţii pentru achiziţionarea de medicamente aprobată de ordonatorul de credite pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, în activitate sau pensionari, în temeiul art. 67 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, şi în condiţiile Hotărârii Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Întrebarea prealabilă este adresată în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu specific, conturat prin dispoziţiile art. 1, este reprezentat de procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi de procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Instanţa de trimitere solicită răspuns la întrebarea dacă sumele acordate cu titlu de decontare a contravalorii asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 sunt scutite de plata impozitului, a contribuţiilor de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate, în baza prevederilor din Codul fiscal [respectiv art. 76 alin. (4) lit. f), art. 142 lit. e) şi art. 157 alin. (2), cu precizarea că este eronată referirea şi la art. 56 alin. (4) lit. a), ce nu poate fi identificat în conţinutul legii].

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înţelegerea corectă a relaţiei, de tipul lege specială – lege generală, dintre cele două mecanisme a priori de unificare a practicii judiciare, reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi de art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să ţină seama de regulile de interpretare a normelor juridice care impun ca normele speciale să se completeze cu normele generale în măsura în care nu reglementează în mod derogatoriu.

Astfel fiind, procedura hotărârii prealabile din reglementarea normei speciale – cu referire la condiţiile de admisibilitate şi la regulile de judecată a sesizării -, pe de o parte, derogă sub unele aspecte de la dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă care constituie dreptul comun în materie, iar, pe de altă parte, se completează cu acesta, potrivit normei de trimitere din art. 4 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Apartenente primei categorii sunt acele dispoziţii derogatorii de la configuraţia-cadru în materia mecanismului hotărârii prealabile, prin care s-a statuat în sensul extinderii sferei titularului sesizării, al suprimării condiţiei noutăţii chestiunii de drept, al instituirii obligativităţii sesizării (condiţionat însă de prealabila verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate), al introducerii obligativităţii suspendării cauzelor similare, precum şi al scurtării termenelor procedurale.

Din cea de-a doua categorie de aspecte sunt de evidenţiat, inter alia, cerinţele de ordin procedural referitoare la cuprinsul încheierii de sesizare, statuate în reglementarea generală, şi anume expunerea motivelor care susţin admisibilitatea sesizării instanţei supreme şi a punctului de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

De altfel, o atare obligaţie a titularului sesizării rezultă şi din art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care impune completului de judecată să verifice şi să constate îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi să dispună sesizarea instanţei supreme doar dacă rezultatul este unul afirmativ, fiind necesare o analiză argumentată cu privire la toate condiţiile de admisibilitate incidente, precum şi exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept care formează obiectul întrebării prealabile.

Revenind, prin prisma acestor repere de analiză esenţiale, la evaluarea elementelor sesizării pendinte, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că procesul în care s-a formulat sesizarea are ca obiect cererea reclamantelor, personal auxiliar de specialitate în cadrul parchetului, privind restituirea sumelor reţinute în perioada 2020-2023 cu titlu de impozit şi contribuţii de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate asupra contravalorii serviciilor medicale decontate în baza dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 567/2004 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 762/2010, pretenţiile deduse spre judecată instanţei de trimitere fiind circumscrise domeniului specific de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în calea de atac a apelului.

În ceea ce priveşte însă condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudenţa neunitară, se constată o serie de neregularităţi, care fac demersul inadmisibil.

Prima observaţie care se impune a fi făcută este aceea că, în absenţa unei definiţii legale specifice, noţiunea de „chestiune de drept” la care se referă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate primi un alt înţeles decât cel comun din dreptul procesual civil român, în acord cu prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai mult decât atât, însuşi preambulul actului normativ ce constituie temeiul prezentei sesizări demonstrează faptul că, şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, rămân de actualitate trăsăturile definitorii ale condiţiei de admisibilitate în analiză, consacrate consecvent în doctrina de specialitate şi în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului hotărârii prealabile din reglementarea Codului de procedură civilă.

Aceasta întrucât, în preambulul ordonanţei de urgenţă, legiuitorul delegat a reafirmat rolul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţia României, republicată, de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti; în egală măsură, autorul reglementării a subliniat nevoia de clarificare a unor „chestiuni dificile de drept” şi a manifestat, deopotrivă, preocuparea pentru neafectarea semnificativă a volumului de activitate al instanţei supreme, toate aceste argumente sprijinind stabilirea sensului corect al normei adoptate.

Or, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

De asemenea, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate a statuat că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 24/2015, Decizia nr. 39/2019, Decizia nr. 40/2021, Decizia nr. 45/2023).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Definitorie, aşadar, pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie evidenţiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 88/2017, Decizia nr. 2/2018, Decizia nr. 32/2020, Decizia nr. 45/2021).

Drept urmare, punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere necesită să aibă o anumită complexitate, să fie conceput astfel încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea mai adecvată.

Aceasta întrucât interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă (în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 6/2020, Decizia nr. 1/2021, Decizia nr. 24/2022).

În sesizarea dedusă examinării de faţă, obiectul întrebării prealabile îl constituie natura juridică a dreptului la acordarea, în mod gratuit, de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, reglementat de art. 67 din Legea nr. 567/2004.

În concret, instanţa de trimitere solicită răspuns la întrebarea dacă personalul auxiliar de specialitate, destinatar al normei juridice precitate, are vocaţie la beneficiul gratuităţii în sensul decontării integrale a contravalorii serviciilor medicale, fără reţinerea impozitului şi a contribuţiilor de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate, raportat la prevederile art. 76 alin. (4) lit. f), art. 142 lit. e) şi ale art. 157 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Or, pe de o parte, facilitatea în dezbatere a făcut în precedent obiect de interogaţie în cadrul mecanismului de unificare reprezentat de hotărârea prealabilă, iar, prin Decizia nr. 62 din 26 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată, reţinând că problema de drept invocată nu prezintă un grad de dificultate ridicat de natură să justifice o dezlegare de principiu, relevante în acest sens fiind considerentele de la paragrafele 51-53, care sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării, având ataşat efectul autorităţii de lucru interpretat: ” Problema de drept cu care se confruntă instanţa de trimitere este aceea de a se stabili dacă decontarea contribuţiei personale la achiziţionarea de medicamente de către personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, reglementată de art. 67 din Legea nr. 567/2004, are sau nu are natură salarială şi, în funcţie de această calificare, dacă este sau nu supusă impozitării, prin raportare la art. 55 alin. (4) lit. e) şi art. 296 15 lit. e) din Codul fiscal din 2003, respectiv art. 76 alin. (4) lit. f) şi art. 142 lit. e) din Codul fiscal. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că în încheierea de sesizare nu se regăseşte niciun raţionament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate şi care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în privinţa aspectelor vizate în cuprinsul întrebării, obiect al sesizării. Dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau contradictorii şi nu prezintă un grad ridicat de dificultate, astfel încât instanţa de trimitere trebuie doar să procedeze la o interpretare sistematică şi logico-juridică a textelor legale incidente în cauză. (…)”

Pe de altă parte, analiza de conţinut a întrebării prealabile relevă faptul că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normelor de drept în discuţie, expunând un punct de vedere clar şi argumentat cu privire la modul de interpretare a acestora, fără a prezenta elemente care să conducă la concluzia că textele de lege vizate ar fi neclare ori susceptibile de interpretări contradictorii.

Formularea în aceşti termeni a punctului de vedere exprimat nu demonstrează dificultăţi real întâmpinate în a discerne care este varianta de interpretare juridică adecvată, astfel că încheierea de sesizare nu cuprinde o justificare îndestulător de convingătoare asupra modului în care chestiunea de drept care face obiectul întrebării prealabile ar putea, în realitate, să susţină potenţialul textelor de lege de a genera practică neunitară şi, pe cale de consecinţă, să necesite o dezlegare de principiu.

Instanţa de trimitere s-a plasat, de fapt, în sfera propriei nevoi de confirmare a uneia dintre cele două variante de interpretare antinomice de care se prevalează fiecare parte litigantă (salariatul şi instituţia angajatoare), de vreme ce atât opinia titularului sesizării, cât şi abordarea unanimă evidenţiată de punctele de vedere teoretice exprimate în procedura de consultate a instanţelor şi de jurisprudenţa transmisă de instanţele naţionale (expusă la capitolul VII din prezenta decizie) demonstrează că întrebarea prealabilă vizează un cadru normativ care nu este, în mod real, susceptibil de mai multe înţelesuri deopotrivă de justificate.

De altfel, este de observat şi faptul că preşedintele completului de judecată titular al sesizării a făcut parte din compunerea instanţei care a pronunţat anterior hotărârea judecătorească definitivă indicată în actul de sesizare drept soluţie jurisprudenţială la nivelul respectivei curţi de apel, astfel că o atare împrejurare nu poate avea decât semnificaţia unui aparent dubiu de interpretare, de vreme ce contextul normativ şi jurisprudenţial a rămas neschimbat.

Reiterând, în procedura pronunţării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de stabilire a normei incidente şi de interpretare şi aplicare a legii; judecătorul cauzei, în virtutea plenitudinii funcţiei sale jurisdicţionale, este cel chemat să rezolve şi posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situaţie de fapt concretă.

Concluziv, sesizarea vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, în înţelesul dat acesteia conform jurisprudenţei consolidate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; problema de drept supusă interpretării nu ridică o veritabilă dificultate, dispoziţiile legale neavând caracter neclar, incomplet sau echivoc.

Nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prezenta sesizare nu poate primi o dezlegare pe fond.