Decizia nr. 10 din 20 ianuarie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.164/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: „posibilitatea restituirii către contribuabili a sumelor reţinute cu titlu de contribuţie la pensia suplimentară reglementată iniţial prin Decretul nr. 141 din 28 februarie 1967 privind pensiile militare de stat şi pensia suplimentară, în ipoteza în care, la stabilirea pensiei în baza dispoziţiilor din Legea nr. 223/2015, actualizată, s-a aplicat plafonul de 85% prevăzut de art. 30 din această lege”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit şi punctul de vedere al reclamantului.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 19 septembrie 2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la 3 octombrie 2024, cu nr. 2.164/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 20 ianuarie 2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 223/2015 ” Art. 29. – (1) Cuantumul pensiei de serviciu se determină în procente din baza de calcul, astfel: a) militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, cu vechime cumulată conform art. 3 lit. f) de cel puţin 25 de ani, beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 65% din baza de calcul prevăzută la art. 28; b) pentru fiecare an care depăşeşte vechimea prevăzută la lit. a), la cuantumul pensiei se adaugă câte 1% din baza de calcul prevăzută la art. 28. (2) De pensie de serviciu beneficiază şi militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în condiţiile legii, cu o vechime cumulată de până la 25 de ani, cuantumul pensiei fiind diminuat cu 1% din baza de calcul prevăzută la art. 28 pentru fiecare an care lipseşte din această vechime. (3) Cuantumul pensiilor militare de stat stabilite în baza prevederilor art. 19 şi 26 se determină proporţional cu numărul anilor de vechime în serviciu, la care se adaugă sporurile prevăzute la art. 24, în raport cu vechimea prevăzută la alin. (2). Art. 30. – Pensia stabilită, recalculată şi actualizată în condiţiile prezentei legi nu poate fi mai mare decât 85% din baza de calcul prevăzută la art. 28. ( ) Art. 108. – Pentru militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au plătit contribuţie la Fondul pentru pensia suplimentară şi/sau contribuţia individuală la buget la stabilirea, recalcularea sau actualizarea pensiei militare se acordă un spor de: a) 3% pentru o vechime a contribuţiei între 5-15 ani; b) 6% pentru o vechime a contribuţiei între 15-25 ani; c) 9% pentru o vechime a contribuţiei peste 25 de ani.” III. Expunerea procesului

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 44.162/3/2017, reclamantul, persoană fizică, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne şi statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună, în raport cu primul pârât, scoaterea din calculul „pensiei militare de stat” (pensie de serviciu) a elementului „pensie suplimentară” şi adăugarea ei la cuantumul „pensiei militare de stat”, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 223/2015 (forma iniţială), şi în raport cu cel de-al doilea pârât, în subsidiar, în măsura în care, din orice motive, ar fi respins primul capăt de cerere, obligarea la restituirea întregii sume reprezentând contribuţia sa la fondul pentru pensia suplimentară (pilonul II de pensie), sumă actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală până la data plăţii efective.

Pârâta Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.276 din 14 martie 2018 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Tribunalul Ilfov, prin Încheierea din 5 octombrie 2018, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Sentinţa civilă nr. 1.868/2020 din 24 iulie 2020 a respins cererea formulată în contradictoriu cu statul român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

În motivare, cu privire la excepţie, s-a arătat că statul român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost emitentul deciziei de pensionare, iar pe fondul cauzei s-a apreciat că stabilirea drepturilor de pensie s-a realizat cu respectarea art. 29, 30 şi 108 din Legea nr. 223/2015, nemulţumirea reclamantului existând în privinţa modului de includere a procentului vizând pensia suplimentară în calculul drepturilor de pensie.

Forma art. 108 din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, a făcut obiectul sesizării Curţii Constituţionale, la solicitarea reclamantului, instanţa de contencios constituţional menţinând jurisprudenţa anterioară referitoare la constituţionalitatea textului legal indicat.

Împotriva acestor hotărâri reclamantul a declarat apel, iar prin Decizia nr. 412/2022 din 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul declarat de reclamant în contradictoriu cu pârâta Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Afacerilor Interne, a admis apelul declarat de reclamant împotriva Încheierii din 5 octombrie 2018 şi a Sentinţei civile nr. 1.868 din 24 iulie 2020, a anulat în parte încheierea şi sentinţa civilă apelate în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de respingere, în consecinţă, a cererii formulate în contradictoriu cu acesta şi a trimis primei instanţe spre rejudecare cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În motivare s-a apreciat ca fiind fondate criticile apelantului privind Încheierea pronunţată din 5 octombrie 2018, prima instanţă soluţionând în mod eronat procesul fără a intra în judecarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii în contradictoriu cu intimatul pârât statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia; totodată, motivarea sumară, potrivit căreia „deliberând, tribunalul admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta nefiind emitentul deciziei de pensionare”, nu satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă.

Astfel, obiectul pretenţiilor deduse judecăţii în contradictoriu cu intimatul pârât nu a constat într-o contestaţie formulată împotriva unei anumite decizii de pensii. Potrivit acţiunii introductive, apelantul reclamant a solicitat, în raport cu intimatul pârât statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, în subsidiar, în măsura în care ar fi respins primul capăt de cerere, obligarea acestuia la restituirea întregii sume reprezentând contribuţia sa la fondul pentru pensia suplimentară (pilonul II de pensie), sumă actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală până la data plăţii efective.

Prin urmare, motivarea instanţei în sensul că pârâtul intimat nu este emitentul deciziei de pensie este netemeinică, faţă de obiectul acţiunii în contradictoriu cu acesta.

În aplicarea principiului disponibilităţii, prima instanţă era obligată să soluţioneze cererea astfel cum a fost dedusă judecăţii de către reclamant, inclusiv sub aspectul fundamentului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, astfel încât s-au anulat hotărârile apelate în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte interpretarea eronată de către prima instanţă a legislaţiei incidente în materia pensiei suplimentare (în cuantum de 9% din pensia de serviciu) şi a algoritmului de calcul ce ar fi trebuit să stea la baza calculării drepturilor de pensie, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat în contradictoriu cu pârâta Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Afacerilor Interne, întrucât, raportat la prevederile art. 28-30 şi 108 din Legea nr. 223/2015, sporul aferent pensiei suplimentare nu reprezintă un drept distinct de pensie brută, cu o existenţă de sine stătătoare, ci o componentă a acesteia, care se include în cuantumul pensiei militare, ce nu poate depăşi plafonul de 85% din baza de calcul prevăzut de art. 28 din lege, relevantă, sub acest aspect, fiind jurisprudenţa Curţii Constituţionale, anume considerentele de la pct. 19 şi 20 din Decizia nr. 652 din data de 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 13 februarie 2019, şi cele de la pct. 109 din Decizia nr. 863 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 22 iulie 2020, precum şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 13 din 15 martie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din data de 27 aprilie 2021.

În rejudecare, în cadrul Dosarului nr. 44.162/3/2017*, Tribunalul Ilfov a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării

Reclamantul din prezenta cauză are calitatea de pensionar, pensia acestuia fiind stabilită conform dispoziţiilor din Legea nr. 223/2015. Pe când se afla în activitate, reclamantului i-au fost reţinute din salariu sume de bani cu titlu de contribuţie la pensia suplimentară reglementată iniţial prin Decretul nr. 141 din 28 februarie 1967 privind pensiile militare de stat şi pensia suplimentară, cu modificările ulterioare, denumit în continuare Decretul nr. 141/1967.

Obiectul acţiunii de faţă constă în restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţie la pensia suplimentară, în condiţiile în care, la stabilirea pensiei reclamantului, s-a aplicat plafonul de 85% prevăzut de art. 30 din Legea nr. 223/2015.

Din interpretarea art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a reţinut că este obligatorie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dosarele având ca obiect drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, chiar dacă ele sunt aflate în primă instanţă, trebuind îndeplinite următoarele condiţii cumulative: – obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1); – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; – chestiunea de drept care formează obiectul judecăţii să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a prezentei cauze priveşte posibilitatea restituirii către contribuabili a sumelor reţinute cu titlu de contribuţie la pensia suplimentară reglementată iniţial prin Decretul nr. 141/1967, în ipoteza în care, la stabilirea pensiei în baza dispoziţiilor din Legea nr. 223/2015, s-a aplicat plafonul de 85% prevăzut de art. 30 din această lege.

Asupra acestei chestiuni de drept şi de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Fiind întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Tribunalul Ilfov nu a formulat niciun punct de vedere. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelantul-reclamant a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu are legătură cu prezenta cauză, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, anume restituirea unei sume de bani, şi faţă de temeiul juridic, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză.

Intimaţii-pârâţi nu au formulat niciun punct de vedere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În opinie majoritară, instanţele judecătoreşti au arătat că, în raport cu prevederile art. 28, 30 şi 108 din Legea nr. 223/2015 şi cu dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010, pensiile militare de stat sunt pensii de serviciu care nu sunt stabilite în virtutea principiului contributivităţii, astfel cum se întâmplă în cazul pensiilor de asigurări sociale în sistemul public de pensii. Totodată, contribuţiile la pensia suplimentară sunt reţinute în temeiul legii, respectiv art. 108 din Legea nr. 223/2015, astfel că o eventuală cerere de restituire nu are niciun temei legal. Legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul dreptului la pensie şi condiţiile acordării acestuia, precum şi să le modifice în funcţie de resursele financiare existente la un anumit moment. Extinderea incidenţei acestui principiu şi asupra sporului acordat pentru contribuţia la fondul de pensie suplimentară, ca efect al prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, nu poate fi privită nici ca generând un tratament discriminatoriu, de vreme ce se aplică nediferenţiat tuturor persoanelor care au dreptul să beneficieze de acest spor, relevante fiind şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 656 din 30 octombrie 2018. În raport cu opţiunea legiuitorului şi cu constituţionalitatea normelor legale incidente în cauză, statuată în mod constant de Curtea Constituţională, cererea de restituire urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În opinia unei singure instanţe, punctul de vedere exprimat a fost în sensul că, în ipoteza în care reclamantul, în calitate de pensionar în baza Legii nr. 223/2015, în perioada activităţii a avut reţinute sume de bani cu titlu de contribuţie la pensia suplimentară reglementată prin Decretul nr. 141/1967, iar obiectul demersului judiciar al acestuia este pretenţia de restituire a sumelor de bani reţinute cu titlu de contribuţie la pensia suplimentară, în condiţiile în care, la stabilirea pensiei s-a aplicat plafonul de 85% prevăzut de art. 30 din Legea nr. 223/2015, reclamantul este îndreptăţit să obţină restituirea sumelor anterior menţionate.

Ministerul Public a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul instanţei supreme prezintă relevanţă Decizia nr. 16 din 13 septembrie 2021 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 14 octombrie 2021, precum şi următoarele decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: – Decizia nr. 13 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 27 aprilie 2021; – Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1295 din 28 decembrie 2020; – Decizia nr. 5 din 8 februarie 2021, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 14 aprilie 2021.

Curtea Constituţională s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 29, 30 şi 108 din Legea nr. 223/2015, în sensul respingerii excepţiilor invocate (deciziile nr. 783/2018, nr. 652/2018, nr. 322/2019, nr. 497/2019, nr. 552/2019, nr. 553/2019, nr. 838/2019, nr. 849/2019, nr. 48/2020, nr. 256/2021, nr. 616/2021, nr. 668/2021, nr. 898/2021, nr. 283/2022, nr. 415/2023 şi nr. 89/2024). IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Admisibilitatea sesizării

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519-520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Astfel, Tribunalul Ilfov a fost învestit în urma declinării de competenţă cu soluţionarea unei acţiuni în materia asigurărilor sociale prin care i s-a solicitat, în principal, ca în raport cu Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Afacerilor Interne să dispună scoaterea din calculul pensiei militare de stat a pensiei suplimentare pentru a fi adăugată celei dintâi (pensiei militare de stat), iar, în subsidiar, în măsura în care din orice motive ar fi respinsă cererea principală, să se dispună în raport cu statul român prin Ministerul Finanţelor Publice restituirea întregii sume reprezentând contribuţia sa la fondul pentru pensie suplimentară ce a fost plătită în baza art. 57 din Decretul nr. 141/1967, în valoare actualizată, şi cu plata dobânzii legale până la data achitării sumei.

Capătul de cerere principal a fost respins în mod definitiv, în timp ce capătul de cerere subsidiar – în privinţa căruia se adoptase iniţial o soluţie de respingere pentru lipsa calităţii procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, infirmată în calea de atac a apelului – a fost trimis spre rejudecare în urma anulării parţiale a încheierii de şedinţă şi a sentinţei tribunalului, în privinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerii, pe cale de consecinţă, a pretenţiei subsidiare.

Deşi în urma controlului judiciar din apel prima instanţă a rămas învestită în rejudecare doar cu pretenţia formulată în subsidiar, aceea de obligare a statului român la restituirea în favoarea reclamantului a sumei reprezentând contribuţia sa la fondul pentru pensia suplimentară plătită în temeiul art. 57 din Decretul nr. 141/1967, litigiul îşi păstrează apartenenţa la domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, făcând parte din rândul celor menţionate în art. 1 alin. (2), respectiv „procese privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie”, prin obiectul său fiind în mod cert unul generat de contribuţiile sociale la fondul de pensii sau aflat în strânsă legătură cu aceste obligaţii.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a realizat, deci, de tribunal, care judecă litigiul în primă instanţă şi în al doilea ciclu procesual, în virtutea competenţei sale legale date de dispoziţiile art. 100 şi 101 din Legea nr. 223/2015 raportate la cele ale art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere. O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi de „preluare” apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare.

Sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, ci are un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei sale sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este subsumată logic condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, de vreme ce prin aceste mecanisme instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii neunitare, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

Ceea ce deja s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în legătură cu mecanismul prevăzut de art. 519-520 din Codul de procedură civilă, ar trebui să fie deopotrivă valabil şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, anume că legiuitorul nu şi-a propus o partajare de competenţe între instanţa de trimitere şi instanţa supremă, instanţele de trimitere având în continuare obligaţia de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarităţii şi sensului său lămurit de către părţile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv.

Or, cât priveşte sesizarea de faţă, se observă – în primul rând – că nici măcar nu identifică textul/textele normativ(e) care intră în discuţie ori care trebuie supus(e) analizei pentru a tranşa problema de drept sesizată.

Instanţa de trimitere nu oferă niciun indiciu sub acest aspect, neindicând nicio normă sau instituţie juridică în raport cu care solicită o interpretare pentru a oferi o dezlegare asupra chestiunii sesizate.

De altfel, încheierea sa, care expune o analiză succintă asupra condiţiilor de admisibilitate a sesizării, o omite chiar pe aceea privitoare la identificarea chestiunii de drept care, prin caracterul său dificil, controversat ori nelămurit, să o califice a fi dedusă spre examinare în procedura reglementată în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Astfel, instanţa de trimitere nu prezintă dificultăţile întâmpinate în soluţionarea cererii subsidiare formulate de petent şi nici care ar fi controversa în legătură cu posibila rezolvare a acesteia.

Or, identificarea normei/normelor de drept ori a instituţiilor juridice implicate în rezolvarea pretenţiei concrete deduse judecăţii, de natură să genereze dificultăţi de interpretare care să constituie izvor al unei posibile viitoare jurisprudenţe neunitare, ţine de atributul exclusiv, dar, în acelaşi timp, şi de obligaţia instanţei de trimitere atunci când formulează sesizarea, nefiind posibilă şi nici oportună substituirea în atribuţiile acesteia de către instanţa supremă.

Se observă – în legătură cu sesizarea pendinte – că, aşa cum nu indică normele/instituţiile juridice asupra cărora solicită o dezlegare de principiu, tot astfel instanţa de trimitere nu prezintă posibilele variante de soluţii/de interpretare care ar putea constitui tot atâtea direcţii de evoluţie viitoare a unei jurisprudenţe neunitare.

În al doilea rând, în măsura în care ceea ce este relevant în legătură cu întrebarea instanţei de trimitere este contextul în care se pune în discuţie posibilitatea restituirii către contribuabili a sumelor reţinute cu titlu de contribuţie la pensia suplimentară reglementată prin Decretul nr. 141/1967, respectiv aplicarea plafonului de 85% (instituit prin art. 30) din baza de calcul prevăzută de art. 28 din Legea nr. 223/2015, pentru stabilirea pensiei de stat, este utilă o scurtă trecere în revistă a dezlegărilor şi deciziilor cu caracter general obligatoriu care reglementează tot acest context şi pe care instanţa de trimitere le-a şi valorificat deja atunci când a soluţionat cererea principală de chemare în judecată a reclamantului, ce avea ca scop tocmai scoaterea de sub puterea art. 30 a unei componente a pensiei militare de stat, anume sporul privind pensia suplimentară, spre a fi dobândită separat ca un adaos celei dintâi, iar nu ca un tot supus plafonului de 85%.

Astfel, prin Decizia nr. 16 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 108 coroborate cu cele ale art. 28 şi 30 din Legea nr. 223/2015 referitoare la sporul pentru contribuţia la fondul de pensie suplimentară, în sensul dacă acesta intră în baza de calcul al pensiei, fiind supus plafonării prevăzute de art. 30 din aceeaşi lege, sau este un drept care nu face parte din pensie, astfel că trebuie adăugat la cuantumul acesteia.

În justificarea acestei soluţii s-a arătat că toate hotărârile judecătoreşti anexate sesizării ilustrează o singură orientare jurisprudenţială în ceea ce priveşte sporul reglementat de art. 108 din Legea nr. 223/2015, toate instanţele judecătoreşti apreciind unitar că acest spor este supus plafonării de 85% prevăzute de art. 30 din Legea nr. 223/2015.

Potrivit paragrafului 65 al menţionatei decizii, „În fundamentarea acestei orientări jurisprudenţiale s-a arătat, în esenţă, că aplicarea sporului pentru contribuţia la Fondul de pensie suplimentară are ca efect majorarea cuantumului pensiei brute. Acest spor nu reprezintă însă un drept distinct faţă de pensia brută, neavând o existenţă de sine stătătoare, ci reprezintă o componentă a acesteia. Din modificarea dispoziţiilor legale incidente rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a plafona pensia militară de stat ce urmează a fi încasată efectiv de către pensionar, în toate componentele ei. În consecinţă, acest spor este supus plafonării de 85%, care se aplică la final, după adăugarea sporului pentru contribuţia la Fondul de pensie suplimentară, legiuitorul stabilind că pensia nu poate depăşi plafonarea prevăzută de art. 30 din Legea nr. 223/2015. Astfel fiind, niciunul dintre elementele prin care a fost majorat cuantumul pensiei nu este înlăturat de la plafonare”.

Într-o bogată jurisprudenţă prin care a supus verificării în mod repetat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 28, 29 şi 108 din Legea nr. 223/2015, aşa cum au fost modificate prin dispoziţiile art. 40 pct. 20 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, şi pe care a confirmat-o de fiecare dată (inclusiv în litigiul pendinte pe rolul instanţei de trimitere, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 48 din 4 februarie 2020), Curtea Constituţională a reţinut, cu valoare de principiu, prin Decizia nr. 656 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 8 martie 2019, următoarele: ”

Examinând în continuare critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege care instituie un plafon al pensiei militare de serviciu de 85% din baza de calcul, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa referitoare la acordarea pensiei de serviciu, a arătat, prin Decizia nr. 1.284 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 25 noiembrie 2011, că pensia de serviciu este compusă, principial, din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Acordarea acestui supliment ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia. Obligaţia statului este aceea de a nu reduce cuantumul pensiei sub nivelul stabilit în sistemul general de pensionare, întrucât, prin calitatea de asigurat la sistemul de asigurări sociale, persoana în cauză şi-a garantat dreptul la pensia de drept comun tocmai prin plata contribuţiilor. Este un drept pe care l-a obţinut şi realizat prin plata contribuţiilor legal datorate. De asemenea, nu există un drept constituţional la pensie de serviciu, astfel încât, cu privire la suplimentul acordat de stat, nu se poate susţine că este un drept viitor câştigat ad aeternum din moment ce este sub condiţie.

Cu privire la reglementarea pensiei militare de stat, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Curtea a reţinut următoarele: «Caracterul stimulativ al pensiei de serviciu constă, în cazul militarilor, în modul de determinare a cuantumului pensiei în raport cu salariul, respectiv cu solda avută la data ieşirii la pensie.» De asemenea, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a constatat că «partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat. Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plăteşte de la bugetul de stat. De altfel, Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 2 februarie 2000 a statuat că pensia de serviciu constituie „o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale”, ceea ce demonstrează, fără drept de tăgadă, că, de fapt, acel supliment se constituie în acea compensaţie parţială menţionată de Curte, pentru că diferenţierea existentă între o pensie specială şi una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment».” 59. Referitor la instituirea prin lege a unui plafon al pensiei militare de stat, prin Decizia nr. 450 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iunie 2006, Curtea a constatat că dreptul la pensie este un drept fundamental, consacrat de art. 47 alin. (2) din Constituţie, dar se exercită în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, legiuitorul este liber să stabilească în ce condiţii şi pe baza căror criterii se acordă pensia, baza de calcul şi cuantumul acesteia, în raport cu situaţia concretă a fiecărui titular al dreptului. Nici Constituţia şi nici vreun instrument juridic internaţional nu prevede cuantumul pensiei de care trebuie să beneficieze diferite categorii de persoane. Aceasta se stabileşte prin legislaţia naţională. În aceste condiţii, legiuitorul poate să prevadă şi o limită minimă a cuantumului pensiei, precum şi plafonul maxim al acesteia. Norma criticată pentru neconstituţionalitate prevede, ca şi în cazul tuturor celorlalte tipuri de pensie de serviciu, că, indiferent de rezultatul calculului aritmetic privind adăugarea sporurilor, cuantumul pensiei acordate nu poate fi mai mare de 100% din baza de calcul. Curtea a apreciat că această reglementare nu are caracter discriminatoriu, ci reprezintă o dispoziţie de plafonare a cuantumului pensiei, care se înscrie în prerogativele legiuitorului. Totodată, prin Decizia nr. 1.234 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009, Curtea a reţinut că prevederile art. 25 din Legea nr. 164/2001 instituie un principiu general valabil în sistemul public de pensii, potrivit căruia cuantumul pensiei nu poate depăşi venitul în mod obligatoriu asigurat în cadrul asigurărilor sociale de stat. Cu respectarea acestui principiu, fiecare pensionar militar beneficiază de pensie în cuantumul rezultat în raport cu vechimea în activitate şi venitul realizat anterior pensionării. Această reglementare este în perfect acord cu principiul consacrat de art. 47 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii au dreptul la pensie şi la alte drepturi de asigurări sociale, în condiţiile legii. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul dreptului la pensie şi condiţiile acordării acestuia, precum şi să le modifice în funcţie de resursele financiare existente la un anumit moment. Extinderea incidenţei acestui principiu şi asupra sporului acordat pentru contribuţia la fondul de pensie suplimentară, ca efect al prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 164/2001, nu poate fi privită nici ea ca generând un tratament discriminatoriu, de vreme ce se aplică nediferenţiat tuturor persoanelor care au dreptul să beneficieze de acest spor. 60. Aceste statuări de principiu reluate de Curtea Constituţională în toate deciziile sale, prin care a confirmat constituţionalitatea normelor de drept care au dat „contextul legal” al pretenţiei subsidiare formulate de reclamant în litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere şi pe care aceasta deja le-a aplicat în rezolvarea pretenţiei principale a aceleiaşi părţi, constituie tot atâtea elemente diriguitoare apte să conducă la adoptarea soluţiei corecte şi în rezolvarea chestiunii de drept sesizate care redă întocmai pretenţia cu care instanţa de drept comun a fost învestită în cadrul litigiului dedus judecăţii sale, pe cale subsidiară, făcând inutilă recurgerea la procedura sesizării prealabile instituită prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. 61. În considerarea acestor motive, apreciind că cele reţinute anterior fac de prisos verificarea întrunirii celorlalte două condiţii de admisibilitate, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării.